Abstract. Russia, from Peter the Great, fervently desired to become a European Russia, the political, social and especially economic policy created a veritable complex European giving birth in the nineteenth century favorable current Western civilization, and one opus „Europeanization" of Russia - Slovofiliei. But the purpose of both trends had the same goal, to make Russia a powerful state in the world arena. Russian messianism appears as the myth of the Third Rome. Muscovite Russia claimed to State succession Russia Kieviene (who would inherit the „soul") and the Byzantine Empire. Around this myth they were born subsequent ideals of Russia: the populist movement, Slavophilism, nationalism, socialism and the tsarist and Soviet imperialism.

Trei mari metropole au marcat în mod deosebit viaţa Bisericii creştine, a căror importanţă politică, culturală şi spirituală este recunoscută pânã astăzi. Toate trei sunt legate laolaltă de un concept - „Roma-cetatea eternă, Roma - cetatea lui Dumnezeu" - care a cunoscut nuanţări diferite în funcţie de o perioadã istoricã. Deşi poartã nume diferite, ultimele două, Constantinopol şi Moscova, şi-au împropriat un supranume legat de cel al Romei, adică „Roma nouă" şi respectiv „a Treia Romă".

Statul feudal rus a avut legăturile sale particulare şi speciale cu Bizanţul, mai ales că acesta a exercitat o influenţă asupra majorităţii domeniilor de activitate din noul stat, în special în cadrul Bisericii Ortodoxe, „arma" cea mai eficientă a expresiei istorice bizantine. Ce înseamnă influenţa pe linie bisericească? Concret, influenţa bizantină s-a manifestat în liturghia bizantină, precum şi în modul de viaţă şi de organizare monahală specifică întregului creştinism răsăritean, ca şi în întreaga structură administrativă a Bizanţului. Adrian Ignat spune: „Cultura bizantină a fost, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea şi continuând în secolul al XVI-lea, recreată şi înlocuită în Rusia ţărilor de o religie naţională şi statală hiliastă şi mesianică, de un creştinism ortodox rus „sui genesis", în acelaşi timp ritualist-triumfalist, sentimentalist-pietist şi populist-naţional". Ionuţ Constantin scrie în „Rusia, paradigma euroasiatică", că prinţii ruşi au căutat, treptat, să se apropie de Bizanţ, perceput corect drept o putere vecină ce emana prestigiu, forţă şi bogăţie. Practic, ei au înlocuit o stare de conflictualitate cu una de cooperare, de preluare de valori civilizatoare, atât politic cât şi confesional, având abilitatea de a percepe avantajele copierii unui model atât de prestigios[1].

Asemenea Romei pentru Occident, centrul creştin al Europei de Est era Constantinopolul, iar majoritatea popoarelor din aceste regiuni a primit confesiunea şi misiunea mântuitoare a Ortodoxiei. Aceste popoare se aflau sub autoritatea patriarhului bizantin, iar conducătorii lor acceptau suzeranitatea împăratului de la Constantinopol asupra tuturor supuşilor ortodocşi. Dar, în acele timpuri, nu numai acele naţiuni acceptau suzeranitatea împăratului bizantin, ci şi papii de la Roma. Astfel, aceştia acţionau în Occident ca reprezentanţi imperiali şi ca adevăraţi purtători de cuvânt pentru unitatea oikoumene.

Cooperarea politico-militară ruso-bizantină a debutat atunci când împăratul Vasile al II-lea, basileul de la Constantinopol, confruntat cu ameninţarea bulgarilor şi a altor pericole din zona Asiei Mici, a cerut sprijinul cneazului Vladimir, întărind această cooperare prin mariajul surorii sale, Ana cu „barbarul" rus, fără îndoială o situaţie disperată pentru greci dacă au procedat astfel. Ana, creştină de rit ortodox, a condiţionat mariajul de convertirea lui Vladimir şi de renunţarea la obiceiurile păgâne[2].

Cneazul rus acceptă, iar Ortodoxia bizantină devine religie oficială. Tradiţia hagiografică a bisericii Ortodoxe Ruse l-a consacrat pe Vladimir la starea de sfinţenie, isapostolos (egal cu apostolii), punând convertirea sa pe seama unor minuni[3]. Faptul istoric, arată că, dincolo de oricare componente miraculoase, împletite cu tradiţiile populare ruse, convertirea lui Vladimir, s-a datorat atât bunicii sale Olga[4], care era creştină. cât şi unora dintre cele circa 600 de soţii şi concubine ale sale, la cere s-au adăugat influenţele comunităţii creştine din Kiev. O contribuţie însemnată în decizia luată de aceasta a avut, de asemenea, şi pătrunderea misionarilor bizantini pe teritoriul Rusiei. Traducerea Bibliei şi a cărţilor liturgice în slavă de către Sfinţii Chiril şi Metodiu, împreună cu ucenicii lor a constituit premisa pătrunderii mult mai rapide a creştinismului în sânul poporului rus. Dar, convertirea lui Vladimir a avut şi o puternică motivaţie politică: avantajul strategic de a se căsătorii cu sora porfirogenetă (născută în purpură) a împăratului Bizanţului şi ridicarea prestigiului său şi al ţării sale, plus oportunitatea unei legături diplomatice privilegiate cu grecii. Deloc de neglijat, la toate acestea se adăugau avantaje practice privind dezvoltarea comerţului, precum şi legăturile culturale cu Bizanţul[5]. Pe plan intern, legătura confesională cu creştinismul ortodox bizantin conducea şi la consolidarea autorităţii politice a cneazului asupra teritoriului slavo-varegian care se vedea unificat de Biserică, la rându-i aflată sub protecţia cneazului[6].

Vladimir a primit botezul în anul 988, în Biserica „Sfântul Vasile" din Kerson, cetate bizantină, ceea ce dovedeşte că Bizanţul nu a renunţat uşor la rolul său de a subordona religios celelalte state. Practic, botezul său a unit la ruşi statul cu Biserica, determinând consecinţe politice cu bătaie lungă în secolele ce au urmat. Deci, vorbim de o convertire religioasă motivată de un scop politic, mai ales că Vladimir a preferat creştinismul răsăritean în detrimentul catolicismului sau iudaismului. În decizia adoptată de Vladimir au cântărit destul de mult şi poziţia geo-strategică a Bizanţului pentru Orient şi pentru Occident, văzut ca însăşi „Lumea" (din punct de vedere politic, economic, cultural şi spiritual). După convertirea lui Vladimir şi căsătoria sa cu o prinţesă porfirogenetă, a fost ridicat considerabil rangul Rusiei în raport cu Bizanţul.

Se pare că Vladimir, marele cneaz, a primit titlul de basileu de la protectorul său bizantin, lucru amintit într-o scrisoare sinodală trimisă în 1561 suveranului rus Ioan IV (1533-1584) din partea Patriarhiei Ecumenice, prin care i se acordase titlul de basileu (ţar), „justificat de faptul că Vladimir I a fost încoronat împărat cu coroana imperială adusă din Bizanţ de mitropolitul Efesului", spune Adrian Ignat[7]. Prin acceptarea culturii bizantine şi a religiei creştin-ortodoxe s-au dezvoltat legături organice între toate ţările aflate în „commonwealth-ul" bizantin, după expresia lui Dimitri Obolensky[8]. După convertire au fost ridicate biserici, culminând cu catedrala Sfânta Sofia din Kiev, ridicată în timpul ţarului Iaroslav, între anii 1025 şi 1037, imitând simbolul Ortodoxiei, catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. La fel, Mânăstirea Lavra Pecerska din Liev s-a organizat după tipicul Mânăstirii Studion din Constantinopol. Această ctitorie a fost urmată de o altă catedrală, ce purta acelaşi nume (hram), la Novgorod, între anii 1045 şi 1052. Câteva din oraşele Rusiei, în special Vladimir sau Rostov, găzduiau studii greceşti, existau biblioteci care conţineau cărţi în greceşte. Caracterul colonialist al suzeranităţii politice şi spirituale bizantine se regăsea în faptul că episcopii Bisericii erau în mod normal greci, iar limba greacă era folosită în slujbe împreună cu limba slavonă.

Decizia lui Vladimir de a se boteza, împreună cu poporul, are o dimensiune atât religioasă, cât şi politică, cu un mare impact istoric în timp. Adrian Ignat, prezentând perspectiva istorică a convertirii lui Vladimir, redă textul sugestiv al panegiricului mitropolitului Ilarion, ţinut în cinstea cneazului rus: „Ţara romanilor înalţă lauda lui Petre şi Pavel, datorită cărora ea a crezut în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Asia - lui Ioan Teologul, India - lui Toma, Egiptul - lui Marcu. Toate ţările şi toate popoarele venerează şi slăvesc pe învăţătorii lor care le-au predat credinţa ortodoxă. Să înălţăm şi noi laude - laude modeste pe care ni le permite puterea noastră - Celui ce a făcut lucruri mari şi admirabile, doctorului şi învăţătorului nostru, marelui khagan al ţării noastre, Vladimir, nepotul lui Igor cel Bătrân, fiul gloriosului Sviatoslav[9]. Însă, legăturile dintre cele două lumi, bizantină şi rusă, trebuia întreţinută. În sens, colonia rusă din Constantinopol avea rolul de a menţine contactul dintre spaţiul rus şi Bizanţ. Un aport important în această legătură l-au adus mitropoliţii greci de la Kiev, arhitecţii, pictorii şi negustorii veniţi din Bizanţ în Rusia. Muntele Athos, centrul monahismului şi al pelerinajului ortodox, a jucat un rol extrem de important în coeziunea spiritual a celor două entităţi dar schimburile comerciale au reprezentant cea mai consistentă parte a relaţiilor ruso-bizantine.

În mod firesc, mitropoliţii din Constantinopol au fost urmaţi şi de un număr de greci, care au ocupat locurile de decizie politică şi administrativă, în biserică şi în alte domenii, preponderent economice. „Dintre cei douăzeci şi trei de mitropoliţi menţionaţi în cronici până la invazia mongolă", menţiona Adrian Ignat „şaptesprezece au fost greci, în timp ce numai doi erau ruşi (naţionalitatea celorlalţi patru este necunoscută). Odată cu aceşti mitropoliţi au venit în Rusia şi profesori greci, care au adus cu ei cărţi greceşti pentru educarea clerului". Chiar şi atunci când Rusia a obţinut independenţa sa ecleziastică, instinctul conservativ credincios „cărţile greceşti" a continuat să fie o chestiune importantă pentru civilizaţia rusă medievală.

Pe lângă oamenii Bisericii Ortodoxe, proveniţi din Constantinopol, în Rusia au venit diplomaţi greci, comercianţi, meşteri şi artişti, în timp ce mulţi ruşi, la rândul lor, au servit în armata bizantină. Prinţesele ruşilor au vizitat ocazional Constantinopolul şi s-au căsătorit cu greci[10]. Călugării ruşi s-au aşezat la Muntele Athos, precum şi în alte mânăstiri din Orientul Mijlociu, stabilindu-se un adevărat pelerinaj către locurile sfinte prin capitala bizantină. Iată atâtea fundamente care au întărit legăturile dintre cele două părţi! Împăratul bizantin era perceput drept de ruşi conducătorul Ortodoxiei şi considerat drept „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi supremul legislator pentru creştini, suprema autoritate pe pământ şi supremul legislator pentru creştini, suprema autoritate pe pământ căruia trebuia să i se supună fiecare creştin în orice problemă referitoare la comunitatea creştină".

Un eveniment marcant al acestei perioade istorice este şi încercarea cneazului Iaroslav de a cuceri Constantinopolul, soldată cu un eşec. După moartea lui, Rusia kieveană a pierdut unitatea politică şi s-a divizat în mai multe principate care plăteau tribut Marelui Prinţ al Kievului. Lipsa unităţii politice, precum şi factorii geografici, au făcut Rusia vulnerabilă în faţa incursiunilor pecenegilor şi cumanilor - şi au slăbit, în ţinutul kievean, prosperitatea economică bazată la început pe siguranţa rutei comerciale prin Novgorod şi Kiev. În urma acestor evenimente, s-au constituit trei centre politice: Marele principat al Kievului, Principatul de Suzdal şi Principatul Galiţiei. În absenţa oricărui centru politic important, unitatea naţiunii a fost păstrată de către Biserică. Unitatea naţională a Rusiei era, de fapt, inseparabilă de legăturile naţiunii cu universalismul creştin, reprezentat de un mitropolit numit de Bizanţ[11].

Ce însemna în mod concret mitul Noii Rome ruse? În primul rând vorbim de existenţa unui blazon, un prestigiu care trebuia pus în valoare şi apărat în contextul frământărilor epocii medievale. Cum se putea realiza această misiune? Primul „obiectiv" era acela că Rusia trebuia să mântuiască lumea prin impunerea Ortodoxiei, chiar cu ajutorul forţei, dacă era necesar. Hristul Mântuitorului, însuşi, capătă caracteristicile unui venerabil Hristos naţional, „rusificat", fără ca termenul să fie exagerat[12].

Biserica ortodoxă rusă a fost un sprijinitor vital al statului în acţiunile sale de expansiune şi de protejare a „tuturor ruşilor", o veritabilă „misiune divină", în esenţă. Astfel, se poate vorbi de un cezaropapism, în care Biserica şi Statul devin fundamental unite ontologic după modelul bizantin iar cucerirea Constantinopolului de sub păgâni a devenit un scop timp de secole pentru ţarii ruşi. De altfel, multe acţiuni de cucerire teritorială întreprinse de către Rusia în istorie au avut loc în numele ortodoxismului. După căderea Rusiei Kievene, Mitropolia Bisericii Ortodoxe din acest spaţiu s-a mutat la Vladimir, apoi la Moscova, urmând ca două secole mai târziu să fie ridicată la rangul de Patriarhie, devenind moştenitoarea tradiţiei bizantine. După evenimentele religioase din jurul Sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa (1439-1440), mitropolitul Moscovei, grecul Istodor, a acceptat unirea Bisericii ortodoxe ruse cu Roma, fapt neacceptat însă de marele prinţ Vasile. Astfel, grecii au fost percepuţi de ruşi drept trădători care au acceptat pactul cu catolicismul, iar căderea Constantinopolului în 1453 a fost văzută în lumea rusă drept o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Moscova a preluat după acest eveniment simbolurile puterii bizantine, mentalitatea imperialistă bizantină şi mai ales simbolurile Ortodoxiei. Nu întâmplător, marii principi ruşi au preluat titlul de ţari, versiunea slavizată a lui Caesar.

„Apostazia" Constantinopolului, prin acceptarea Uniunii de la Florenţa (1439) cu Biserica Catolică, a făcut Biserica Rusă mai conştientă de sine, în calitatea sa de unică apărătoare, puternică, îndreptăţită, a credinţei ortodoxe. Căderea Constantinopolului a fost considerată de mitropolitul Iona şi de contemporanii săi ca o pedeapsă divină pentru această „apostazie" şi i-a convins pe ruşi că atitudinea lor faţă de unirea cu latinii „eretici" s-a bucurat de aprobarea divină. Lui Vasili II i s-a oferit astfel posibilitatea de a se proclama singurul protector al credinţei ortodoxe, asumându-şi, într-un fel, rolul împăratului din Constantinopol, în timp ce animozitatea politică dintre Polonia-Lituania şi Moscova accentua şi mai mult sentimentele antilatine. Astfel se pregătea stadiul final al conducerii politice şi religioase a Moscovei, atins sub Ivan III, Vasili III şi Ivan IV. Toate acestea aveau să dea naştere doctrinei „Noii Rome", care a devenit atât de influentă în gândirea rusă: prima fusese Roma însăşi, care era cuprinsă de desfrâu, a doua era reprezentată de Bizanţ, care trădase ortodoxia, a treia era Moscova, iar a patra nu mai putea exista. Mai târziu, în 1492, mitropolitul Zosima îl numea pe marele cneaz, în maniera bizantină, „suveran şi autocrat al întregii Rusii, noul împărat Constantin al noului oraş Constantinopol-Moscova". Moscova a luat o ultimă măsură pentru a sprijini pretenţiile sale hegemoniste în plan religios.

În 1589 patriarhii din răsărit au ridicat la rang de patriarhie mitropolia Moscovei, care a intrat astfel în rândul celor mai vechi şi mai respectabile jurisdicţii ortodoxe. Dintre toate popoarele din Europa de Răsărit care datorau supunerea Bisericii din Constantinopol, moscoviţii erau de departe cei mai ostili creştinătăţii latine. Ei nu ar fi încuviinţat niciodată acea cochetărie diplomatică cu Roma la care recurgeau periodic conducătorii bulgari şi sârbi. Pentru ei grecii, semnând Uniunea de la Florenţa, trădaseră ortodoxia. Contrastul dintre nestatornicia tragică a bizantinilor şi fidelitatea însufleţită a ruşilor a permis ca mitul istoric să mai facă un pas înainte; şi aceasta deoarece era ispititor să afirme că acum Moscova, şi nu Constantinopol, era centrul providenţial a adevăratei credinţe creştine[13]. După căderea Constantinopolului, Ivan al III-lea s-a căsătorit cu moştenitoarea Paleologilor, ultimii împăraţi greci ai Constantinopolului, dobândind un atu important în sprijinul ideii că Moscova ar fi „a treia Romă", oraş etern, succesorul autentic al Romei şi Constantinopolului. În urma unor legende populare, mitul celei de-a „Treia Rome" fost răspândit în rândul ruşilor de rând, devenind o axiomă, susţine cercetătorul Ionuţ Constantin[14].

O primă încercare de a promova ortodoxia rusă la rang de Biserică conducătoare a fost făcută în timpul patriarhului Nikon (el a ajuns la acest rang în 1652). Visele lui de mărire proveneau din faptul că devenise unul dintre cei mai de încredere prieteni ai ţarului Aleksei Mihailovici. În virtutea acestui fapt, el şi-a luat titlul de „mare suveran", exercitând o autoritate laică şi spirituală în lipsa acestuia. Patriarhul rus ţinea legătura cu patriarhul din răsărit şi dorea ca Biserica Rusă să joace un rol de frunte în ortodoxie, rol pe care ei nu-l mai puteau juca, aflându-se sub jugul otoman. În acest sens pot fi intepretate şi modificările radicale de corectare a cărţilor religioase şi a ritualului sacru, îndreptate către atingerea rolului ecumenic năzuit cu ardoare (conciliul Bisericii Ruse din 1655 a aprobat reformele sale liturgice)[15].

- Va urma -

Notă: Lector. Univ. Dr. Florian Bichir este Membru al Colegiului C.N.S.A.S., cadru didactic titular Universitatea de Stat din Piteşti. Membru al Comisiei Române de Istorie Militară (C.R.I.M.).

----------------------------------------------
[1] Adrian Ignat - "Cele trei Rome", editura Universitară, 2012
[2] Ionuţ Constantin - „Rusia, paradigma euroasiatică", editura TopForum, 2014, pag. 32-33
[3] Un important aspect al analizei celei de-a Treia Romă este reproducerea în spaţiul rus a modelelor fondatorilor Bizanţului, secole mai târziu. Asemenea lui Constantin cel Mare, reamintim, cneazul Vladimir a fost catalogat drept egal cu apostolii iar Olga, bunica acestuia comparată cu Sfânta Elena, mama lui Constantin
[4] Botezul sfintei Olga, bunica principelui Vladimir a avut loc în anul 955
[5] Kievul era denumit „Bizanţul de pe Nipru", semn al legăturilor ruso-bizantine.
[6] Adrian Ignat - „Cele trei Rome", editura Universitară, 2012
[7] Ibidem
[8] Dimitri Obolensky, - „The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453", Praeger Publishers, New York-Washington, 1971. Pentru limba română Dimitri Obolensky, „Un commonwealth medieval: Bizanţul", editura Corint, Bucureşti, 2003
[9] Adrian Ignat - „Cea de-a Treia Romă" - între utopie şi realitate, Revista Teologica, nr.3/2010, pag.81-102
[10] Mai multe căsătorii au avut loc între casele regale bizantine şi ruse; majoritatea dintre ele s-au realizat în secolul al XII-lea, atunci când imperiul era condus de dinastia Comnenilor
[11] În Europa Centrală şi din Rusia, civilizaţia bizantină a pătruns ca un mobil al misiunii creştine. Astfel, în 867, patriarhul Fotie anunţa lumii că ruşii, care de curând atacaseră Constantinopolul, au acceptat un episcop creştin din Bizanţ. Relaţiile dintre Fotie şi ruşi trebuie încadrate în marea operă misionară organizată de Patriarhie la popoarele slave.
[12] Ionuţ Constantin - „Rusia, paradigma euroasiatică", editura TopForum, 2014, pag. 37
[13] Antoaneta Olteanu - „Miturile Rusiei clasice", editura Paideia, pag 207-215
[14] Ionuţ Constantin - „Rusia, paradigma euroasiatică", editura TopForum, 2014, pag. 36-37
[15] Antoaneta Olteanu - „Miturile Rusiei clasice", editura Paideia, pag 207-215