În ziua de 15/28 iunie 1914, la Sarajevo (Bosnia) au fost asasinaţi de către doi patrioţi sârbi (Nedjalko Cabrinović şi Gavrilo Princip), membri ai organizaţiei „Mâna neagră", ce luptau pentru eliberarea teritoriilor subjugate de Austro-Ungaria, prinţul moştenitor al Imperiului, Franz-Ferdinand, şi soţia sa Sofia, ducesă de Hofburg[1]. La circa o lună de la atentat (10/23 iulie 1914), guvernul austro-ungar a adresat Serbiei un ultimatum, somând-o ca în 48 de ore, adică până la 12/25 iulie, ora 5 seara, să răspundă dacă acceptă următoarele condiţii:
- să anunţe oficial că condamnă propaganda îndreptată împotriva monarhiei austro-ungare şi se angajează: să interzică publicaţiile care incită la ură faţă de monarhie;
- să dizolve organizaţiile care se dedau la propagandă antiaustriacă;
- să elimine din învăţământ cadrele didactice şi mijloacele de instruire care servesc sau ar putea servi la instigarea propagandei;
- să epureze din armată şi administraţie pe toţi ofiţerii şi funcţionarii ale căror nume vor fi comunicate de guvernul austro-ungar;
- să accepte colaborarea organelor austro-ungare pentru suprimarea mişcării subversive;
- să accepte participarea la ancheta judiciară împotriva complotiştilor a organelor delegate de Austro-Ungaria[2].
La data expirării ultimatumului (12/25 iulie 1914), Serbia a răspuns mai mult decât conciliant, declarând că, „deşi nu înţelege sensul cererii care pretinde ca Serbia să accepte pe teritoriul ei colaborarea organelor austro-ungare", admite, totuşi, „orice colaborare care ar corespunde principiilor de drept internaţional şi procedurii criminale, ca şi bunelor raporturi de vecinătate[3]. Apreciind ca nesatisfăcător răspunsul sârb la umilitorul ultimatum austro-ungar din 10/23 iulie, guvernul Imperial şi regal s-a considerat „obligat de a proceda el însuşi în vederea apărării drepturilor şi intereselor sale de a recurge, în acest scop, la forţa armelor" (15/28 iulie)[4].
Aşa cum ostilităţile Austro-Ungariei contra Serbiei conduceau la implicarea iminentă a Rusiei care, atrasă de căutarea unui debuşeu în „mările calde", dorea să se erijeze sub forma unei ţări „eliberatoare" şi „protectoare" a popoarelor ortodoxe din Balcani[5], la 19 iulie/1 august 1914 Germania declară război acesteia din urmă, iar la 21 iulie/3 august Franţei. Demersului preşedintelui S.U.A. din 21 iulie / 5 august 1914 către şefii statelor beligerante cu propunerea unei eventuale meditaţii nu i s-a dat nici o urmare, astfel încât, la o lună de zile de la atentatul de la Sarajevo, criza balcanică s-a transformat într-un conflict generalizat, preludiu al primului război „mondial" din istoria omenirii[6].
Două alianţe internaţionale opuse, constituite încă de la finele secolului al XIX-lea, - Antanta (Tripla Înţelegere) cu Franţa, Anglia şi Rusia, pe de o parte, şi Puterile Centrale (Tripla Alianţă) cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia, la care vor adera Turcia (12 octombrie 1914) şi Bulgaria (5 octombrie 1915), pe de altă parte, au devenit astfel protagonistele unui război în care au fost antrenate circa 60 de state ale lumii şi care va produce în Europa nu mai puţin de 8 milioane de morţi, 6 milioane de invalizi, 4 milioane de văduve, 8 milioane de orfani etc.[7].Ulterior, în perioada imediat postbelică, contele Richard Koudenhove-Kalergi (1894-1972) va iniţia o anchetă, adresată atât juriştilor specializaţi în dreptul internaţional, cât şi istoricilor perioadei moderne, din statele neutre, cu rugămintea de a-şi exprima opinia asupra culpabilităţii Germaniei de a fi declanşat Primul Război Mondial. Scrisoarea lui Koudenhove-Kalergi cuprindea un chestionar formulat astfel:
„1. Consideraţi teza responsabilităţii universale a Germaniei, aşa cum este formulată în Tratatul de la Versailles (art. 231), justificată prin fapte ?
2. Cum se repartizează, după părerea dvs., responsabilitatea războiului pe diferite state sau personalităţi ?".
Din răspunsurile primite (au răspuns: dr. H. Brugmanns, profesor de istorie universală din Amsterdam; dr. Ernest Gagliardi, prof. de istorie contemporană la Universitatea din Zürich; dr. Todoro Gonzales, prof. de drept comparat la Universitatea Murci, din Spania; dr. Oscar Johnson, prof. de istorie universală la Universitatea din Oslo; dr. Ernest Kyelberg, prof. de istorie la Universitatea din Stockholm; prof.dr. O.A. Opermann, de la Universitatea din Utrecht), cel al prof. suedez de drept internaţional la Universitatea din Lund, dr. Robert Malmgren, pare să fi sintetizat întreaga gamă de opinii exprimate: „Dacă o adunare de mari oameni politici se aşează cu ţigările aprinse în jurul unui butoi cu pulbere, este nedrept să acuzi de explozie pe cel a cărui ţigară a declanşat, din întâmplare, scânteia finală"[8].
Oricum, odată declanşat, războiul mondial a devenit instantaneu nu numai teatrul unor operaţiuni militare propriu-zise, ci şi prilejul confruntării acerbe a două viziuni diametral opuse privind modul de organizare a Europei la încheierea ostilităţilor[9]. Dacă Germania era cea care, prima, a luat în mână sabia pentru pedepsirea „unei porniri nutrite ani de-a rândul împotriva puterii şi prosperităţii imperiului german", declarând oficial că „necesitatea nu cunoaşte legi", că „nu ne vom prezenta în faţa tribunalului Europei pentru că nu recunoaştem o asemenea jurisdicţie; forţa noastră va crea o lege nouă în Europa"[10], Franţa a fost, indiscutabil, ţara care a dat tonul dezbaterilor privind organizarea postbelică a Europei, oferind un sens şi o justificare morală enormelor jertfe umane ce vor fi aduse pe altarul victoriei.
În chiar momentul declanşării ostilităţilor, pentru marea majoritate a elitei politice, dar şi a opiniei publice franceze, devenise evident faptul că „războiul nu trebuie să fie un antract după care să ne întoarcem la vechile obiceiuri; războiul trebuie să fie prilejul unei reforme, al unei renaşteri"[11]. Precum menţiona Edouard Herriot (1872-1957), „atât pe planul ideilor, cât şi pe cel al faptelor, războiul ni s-a părut un prilej de renaştere a Franţei"[12]. Mai mult ca atât, în consecinţa atacului Germaniei asupra Franţei, „de acum înainte, se dă lupta între civilizaţie şi barbarie. Toţi francezii trebuie să fie uniţi într-un singur gând, nu numai al datoriei, ci şi al urii împotriva unui adversar care n-are alt ţel decât să desfiinţeze naţiunea care apare în lume drept campioana dreptăţii şi a libertăţii"[13].
Aşadar, în lupta împotriva imperialismului german, Franţa era promotoarea civilizaţiei, „campioana dreptăţii şi a libertăţii". A fost preluată, astfel, concepţia teoretică şi practică a Revoluţiei franceze din 1789, care punea factorul principal al formării naţiunii pe voinţa liber exprimată a unei colectivităţi de a trăi sub aceeaşi legislaţie, asigurându-i drepturile şi libertăţile proclamate şi statuate pentru sine de ea însăşi[14]. Produs al „consensului voinţelor libere ale indivizilor", concepţia franceză constituţional-juridică de naţiune afirma o comunitate politică de tip nou, calitativ diferită de cea germană, istoricist-organicistă sau „totalitară", bazată pe forţă, pe supunerea faţă de un monarh de drept pretins divin, potrivit căreia naţiunea ar fi o realitate supraindividuală, de sine stătătoare, care-l integrează pe individ independent de opţiunea sa, supunându-l legilor ei[15].
Într-un timp scurt, categoriile de „naţiune", „naţionalitate", „stat naţional", „independenţă naţională", „unitate naţională" au ajuns să domine mentalitatea colectivă europeană, acceptându-se larg ideea reaşezării frontierelor europene pe baze etnico-naţionale. În explorarea şi argumentarea profundelor semnificaţii ale acestor categorii, s-a ajuns până la concepţia grecilor antici, după care scopul comun urmărit de indivizii locuind în cadrul aceleiaşi Cetăţi ar crea între dânşii o legătură spirituală şi o solidaritate pe care atenienii o defineau drept „amiciţie" sau „fraternitate" (philia, philotis). Precum observa în acea perioadă profesorul de drept constituţional la Universitatea din Salonic, George Phaddis, fără principiul „fraternităţii" şi al „amiciţiei", „nu s-ar concepe nici naţiunea, nici poporul, nici suveranitatea lor. Numai când indivizii participă la o acţiune într-un scop comun şi sunt legaţi printr-un sentiment de solidaritate sau de amiciţie, numai atunci ei constituie o unitate, se identifică în sensul comun, într-un tot indivizibil şi organic în naţiune. În caz contrar, neexistând o unitate spirituală sau sentimentală, avem o adunătură de indivizi învrăjbiţi unii împotriva altora, care creează o stare de sediţiune permanentă"[16].
În mod obiectiv, concepţia franceză de naţiune învedera caracterul anacronic al structurii naţionale a imperiilor austro-ungar, ţarist şi otoman, dar şi a celui german, care nu se mai puteau menţine multă vreme. Un semnal rău prevestitor pentru Puterile Centrale a fost dat la 4 septembrie 1914, când a fost semnată la Londra şi dată publicităţii Declaraţia guvernelor Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, prin care cele trei state se angajau să nu încheie pace separată în tot cursul războiului. La încheierea păcii, părţile urmau să stabilească, de comun acord, condiţiile ce urmau a fi impuse adversarului[17].
O primă afirmare colectivă a principiului autodeterminării naţiunilor asuprite datează cu 30 decembrie 1916. În Nota adresată Puterilor inamice, Aliaţii afirmau că „nu există pace posibilă, atât timp cât nu va fi asigurată repararea drepturilor şi a libertăţilor încălcate, recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi libera existenţă a statelor mici"[18]. Ceva mai târziu, când preşedintele american W.Wilson va solicita Aliaţilor să-i comunice scopurile lor de război, - prevalându-se de dispoziţiile art. 3 al Convenţiei de la Haga privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale (din 29 iulie 1899 şi 18 octombrie 1907), - aceştia vor preciza, în răspunsul din 12 ianuarie 1917, că urmăresc: „[...] reorganizarea Europei, garantată printr-un regim stabil şi fondat atât pe respectul naţionalităţilor şi pe dreptul la deplina securitate şi la libertatea de dezvoltare economică, pe care o posedă toate popoarele, mici şi mari, cât şi pe convenţii teritoriale şi reglementări internaţionale, proprii de a garanta frontierele terestre şi maritime, contra atacurilor nejustificate"[19]. Puterile Aliate manifestau, astfel, conştiinţa că ele nu luptau „pentru interese egoiste, ci înainte de toate pentru salvgardarea independenţei popoarelor, a dreptului şi a umanităţii [...], pentru restaurarea Belgiei, a Serbiei şi a Muntenegrului, eliberarea italienilor, a slavilor, a românilor şi a ceho-slovacilor de sub dominaţie străină, reînvierea Poloniei [...]"[20].
De cealaltă parte a Oceanului, în Statele Unite, declaraţia preşedintelui onorific al Universităţii Harvard, Charles-W. Eliot, din 28 septembrie 1914, exprima, indiscutabil, opinia marii majorităţi a americanilor. Fiind încărcată de multiple consecinţe pentru viitorul Europei, merită a fi reprodusă in extenso. „Americanii, - se spunea în declaraţie, - fără să aprobe metodele şi mijloacele lui Bismarck, au aplaudat succesul operei lui de unificare naţională; ei au admirat fără rezerve avântul industriei şi al comerţului în Germania; îi sunt recunoscători pentru măreaţa operă pe care a îndeplinit-o de un secol încoace în domeniul ştiinţei, literelor şi instrucţiunii publice; recunosc că administraţia germană este cel mai bine organizată din lume; rezultatele obţinute li se par a impune respect şi admiraţie, cu singura rezervă că nu se poate accepta să fie plătite cu preţul unei restrângeri sau al unei suprimări inadmisibile a libertăţii individuale.
Cu toate acestea, cea mai mare parte a opiniei publice americane a trecut, în războiul actual, de partea aliaţilor. Ea se împotriveşte cu putere şi fără compromis anumitor practici guvernamentale germane cu urmări importante, reprezentând aplicarea teoriilor prusiene, care au triumfat în Germania în cursul ultimului veac. Poporul american nu poate admite ca hotărâri grave, angajând politica externă a unei naţiuni, să-i fie impuse de către o putere executivă permanentă - ţar, kaiser sau rege, - cu avizul secret al diplomaţilor de carieră. El nu poate admite ca puterea de a decreta mobilizarea sau de a declara război fără consultarea prealabilă şi fără cooperarea efectivă a Adunării Naţionale să se afle în mâna unui şef de stat, oricare ar fi el. Forţa armată nu este temelia adevăratei măreţii a unei naţiuni. Americanii nu pot admite extinderea unui teritoriu prin forţă; ei protestează împotriva violării tratatelor internaţionale, fiind convinşi că progresul civilizaţiei va depinde în viitor de respectarea universală a caracterului sacru al convenţiilor; ei cer înfiinţarea unei curţi supreme de drept internaţional, sprijinită în mod eficient de o forţă internaţională; înfierează violarea neutralităţii Belgiei; condamnă bombardarea oraşelor deschise, distrugerea operelor de artă, jafurile, luarea de ostatici. Rezultatul războiului va fi înfrângerea Germaniei şi a Austro-Ungariei. Nu forţa creează dreptul"[21].
Menţinându-se în continuare în cadrul doctrinei Monroe din 1823, intelectualii, opinia publică şi elitele politice ale Statelor Unite îşi reafirmă principiile Revoluţiei Americane de la 1776, percepându-se tot mai mult ca o putere tânără, la începutul ascensiunii sale spre supremaţia mondială[22]. Chiar dacă idealul democratic american al libertăţii, egalităţii, individualismului şi conducerii guvernământului de către popor, al ostilităţii faţă de ierarhie, specializare, birocraţie şi, îndeosebi, faţă de putere era, în mare parte, produsul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu rădăcini în experienţele revoluţionare engleză şi americană, în moralismul protestant al secolului al XVII-lea şi în raţionalismul liberal al secolului al XVIII-lea, - dinamismul istoric şi atractivitatea acestor idealuri rămâneau extrem de viguroase şi de populare[23]. Aceasta deoarece, la începutul secolului al XX-lea, ca şi în anii '70 ai secolului al XVIII-lea, disputa centrală a timpului rămânea dihotomia între libertate şi putere, veşnica tendinţă propulsoare a puterii „de a se extinde dincolo de graniţe legitime". Credinţa revoluţionarilor americani că „puterea este un rău, o necesitate poate, un rău necesar; că ea este infinit corupătoare; că trebuie stăpânită, limitată, restrânsă până la minima compatibilă cu ordinea civilă. Constituţiile scrise; separarea puterilor; cartele drepturilor; îngrădirea organelor executive, adunărilor legiuitoare şi tribunalelor; îngrădirea dreptului de a constrânge şi a dreptului de a duce război", - toate acestea exprimau profunda neîncredere în putere subiacentă nucleului ideologic al Revoluţiei americane şi care a rămas la americani ca o moştenire veşnică[24], probându-şi actualitatea şi în noua epocă prefigurată de declanşarea Primului Război Mondial.
Dovadă a încrederii în viabilitatea idealurilor şi instituţiilor americane este prezentarea, în anii primului război mondial, de către William Tyler Page, a credinţei politice americane, rezumate în „Crezul American": „Crez întru Statele Unite ale Americii ca guvernământ dependent de popor, condus de popor, folosit de popor; ale cărui drepte puteri decurg din consimţământul celor cârmuiţi; o democraţie într-o republică; o naţiune suverană a multor state suverane; o uniune desăvârşită, una şi de nedespărţit; statornicită pe acele principii de libertate, egalitate şi dreptate pentru care patrioţii americani au sacrificat vieţile şi averile lor. Eu cred, de aceea, că este datoria mea faţă de ţara mea să o iubesc; să sprijin Constituţia ei; să ascult de legile ei; să respect steagul ei şi să o apăr de toţi duşmanii"[25].
Crezul american în aplicabilitatea universală a propriilor sale valori a condus la conturarea, pe parcursul timpului, a două atitudini contradictorii faţă de politica externă. Prima era aceea că America îşi serveşte cel mai bine valorile prin perfecţionarea democraţiei la ea acasă, acţionând astfel ca un far pentru restul omenirii; cea de-a doua susţinea că valorile Americii îi impun acesteia obligaţia de a purta în numele lor o cruciadă mondială. Ambele şcoli de gândire -izolaţionistă şi cea misionară - considerau ca normală ordinea internaţională globală întemeiată pe democraţie, schimburi comerciale libere şi legi internaţionale. Chiar dacă aparent contradictorii, ambele abordări reflectau o încredinţare de bază comună: că Statele Unite au cel mai bun sistem de guvernare din lume şi că restul omenirii poate ajunge la pace şi prosperitate abandonând diplomaţia tradiţională şi adoptând respectul Americii pentru legile internaţionale şi democraţie[26].
- Va urma -
Notă: Comunicare prezentată în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, ediția a II-a, Iași, 29 august - 1 septembrie 2018.
-----------------------------------------
[1] Mircea N. Popa, Primul Război Mondial. 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 151-152.
[2] Petre Bărbulescu şi Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională.1914-1945. Prefaţă de Nicolae Ecobescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 20-21.
[3] Ibidem, p. 21-22.
[4] Ibidem, p. 22.
[5] Stefano Bianchini, Problema iugoslavă. Traducere de Luminiţa Cosma, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2003, p. 21.
[6] Istoria secolului XX. Vol. 1: Sfârşitul „lumii europene" (1900-1945). Sub redacţia: Serge Berstein şi Pierre Milza, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1998, p. 66.
[7] Ibidem, p. 103; В.В. Похлебкин. Внешняя политика Руси, России и СССР за 1000 лет в именах, датах, фактах. Вып.II: Войны и мирные договоры. Книга 3-я: Европа в 1-й половине XX в. Справочник.- М.: Международные отношения, 1999.- С. 14,55.
[8] Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 53.
[9] Dimitrie Gusti, Problema naţiunii, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", anul I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 548-549.
[10] Cf. Edouard Herriot, Pagini de jurnal, Editura Politică, Bucureşti,1968, p. 36, 43.
[11] Ibidem, p. 58.
[12] Ibidem, p. 59.
[13] Ibidem, p. 20.
[14] Camil Mureşanu, Momente din istoria Europei, Universitatea „Babeş- Bolyai", Şcoala de Înalte Studii Europene Comparate, Cluj-Napoca, 1996, p. 169.
[15] Ibidem, p.169-173; Idem, Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996, p. 39-41.
[16] Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly-sur-Seine, Sevres, Lausanne. Studiu istoric şi de drept internaţional public, Tipografia ziarului „Universul", Bucureşti, 1935, p. 44.
[17] Camil Mureşanu, Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor, p. 27.
[18] George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în Tratatele de Pace din 1919-1920. Studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 43.
[19] Ibidem, p. 43-44.
[20] Ibidem, p. 44.
[21] Cf. Edouard Herriot, Pagini de jurnal, p. 37-38.
[22] Aymeric Chauprade şi François Thual, Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori. Traducere, note şi postfaţă: Şerban Dragomirescu, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 314.
[23] Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană. Traducere de Mihail Radu Solcan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 304, 296.
[24] Ibidem, p. 130.
[25] Ibidem, p. 304, 296.
[26] Henry Kissinger, Diplomaţia. Traducere: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2003, p. 16.