Istoricii, războiul şi dictatorii

În prezent, după decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939-1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie continuă, dacă nu cumva s-au amplificat. Există şi serioase temeiuri, de vreme în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuşi preşedintele S.U.A., cu o declaraţie categorică de blamare şi repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităţilor în Europa, în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât... galante. Ceea ce, în fond, a redeschis marile dosare ale conflagraţiei, sub toate aspectele - origini, declanşare şi desfăşurare, consecinţe etc. Era şi normal să fie astfel, dat fiind că, de ani buni, după „deschiderea arhivelor" în urma prăbuşirii sistemului comunist în ţările Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să impună rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. Pe de altă parte, istoricii, respectând tradiţiile şi liniile directoare ale domeniului,s-au dovedit credincioşi principiului potrivit căruia cercetările trebuie, cu orice preţ, aprofundate, problemele redezbătute şi circumstanţiate, elemente esenţial de care depinde progresul însuşi al disciplinei. Cu alte cuvinte, pentru istorici nu există ceea ce ar voi să sugereze unii ori să impună guvernele şi anume forţe politice sau cercuri pseudo-ştiinţifice - aşa-zise „serbări galante" ori „cazuri definitive"... Pe care, pur şi simplu, acestea le transformă în fericite prilejuri pentru examinarea dirijată, închiderea ori clonarea marilor şi micilor „dosare" de odinioară, neadmiţând că acestea nu pot fi considerate, de către cercetătorii adevăraţi, clasate, considerate iremediabil... „închise"!

Cu satisfacţie trebuie să considerăm că, de această dată, în marea dezbatere internaţională pe tema conflictului din 1939-1945 s-au implicat, ca de obicei, nu numai istoricii români, ci şi Preşedinţia României, care, prin vocea autorizată a titularului ei, a respins oficial, la 28 iunie 2005, acelaşi pact nenorocit din 23 august 1939 şi faimosul lui protocol adiţional secret care au provocat nemijlocit declanşarea ostilităţilor la 1 septembrie 1939[1]. Ulterior, într-un interviu acordat la 4 iulie 2005 pentru „Gazeta Românească" din Chişinău, preşedintele României a detaliat, precizând că Republica Moldova reprezintă un stat care „s-a creat în urma unui pact nedrept, (pactul) Ribbentrop-Molotov, un stat care are o populaţie ce este parte a poporului român". Fapt surprinzător şi binefăcător, mai ales pentru ţările care au cunoscut sistemul brutalităţilor şi al cenzurii comuniste după 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagraţii au fost şi sunt redezbătute, tendinţa generală manifestându-se prin respingerea canoanelor şi tiparelor, până de curând solide, cu adevărat de neclintit. Aşa, de exemplu, cine ar fi crezut că aveau să fie puse cumva în discuţie efectele sută la sută „pozitive" ale Marii Victorii de la 8-9 Mai 1945? Şi totuşi, interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor recent descoperite şi al noului „spirit al veacului", îl determină pe istoricul de astăzi să reţină câteva elemente indiscutabile, şi anume că triumful militar al Naţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondiţionat, după cum şi capitularea semnată de delegaţii armatei germane. O victorie istorică, cu vaste şi profunde consecinţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţărilor beligerante, al bătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect însă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contestări şi abjurări, nuanţe, care, în mod normal, nu ar trebui să mai deranjeze pe cineva, mai ales dacă cunoaştem istoria celui de-al doilea război mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate ori chiar interzise, care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crimă. În consecinţă, victoria din 1945 a Aliaţilor în Europa, totală şi globală, cum a fost, a avut, totuşi, culorile ei.

Nu se poate neglija, de pildă, că una a însemnat capitularea Germaniei pentru U.R.S.S., altceva... pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa. La fel, şi pentru România, care, în 1941-1944, angajată pe Frontul de Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de război al Germaniei, pentru ca, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, să se fi înrolat efectiv în tabăra Naţiunilor Unite, ajungând a deţine locul 4 în efortul militar antinazist după U.R.S.S, S.U.A. şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost invitată sau acceptată în „clubul învingătorilor". Iar dacă i s-au recunoscut nişte merite, atunci, ca şi acum, a fost blagoslovită doar cu... „drepturi limitate", în fond cu tot atâtea nedreptăţi şi atingeri capitale, cu frustrări nemeritate şi inadmisibile, dar dependente, exclusiv, de toanele Învingătorilor (în primul rând ale lui I. V. Stalin et Co.). Aşa s-au produs ocuparea ţării de către Armata Roşie, răşluirea unor provincii istorice, comunizarea forţată pe timp de o jumătate de veac, reparaţii de război incomensurabile etc. S-a prăbuşit nazismul în 1945 - este perfect adevărat -, dar, în Europa Est-Centrală, şi nu numai, a triumfat sistemul anti-nazist/comunist al lui I.V. Stalin, acesta din urmă tot monstru al istoriei, indiscutabil „superior" lui Adolf Hitler. Se poate neglija, de pildă, că în cercurile politico-diplomatice bucureştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în vreun fel decât ca „un alt Hitler"[2], cu alte cuvinte: „Hitler al II-lea"! După cum este cunoscut, conflagraţia mondială din 1939-1945 s-a declanşat în contextul în care Hitler, căpătânt garanţia evitării unui război pe două fronturi, a atacat Polonia, care, la rândul ei, a fost agresată, cvasi-concomitent, la 1 şi 17 septembrie 1939, dinspre vest şi est de Germania şi, respectiv, U.R.S.S. Aceasta era consecinţa imediată şi directă a semnării la Moscova a Pactului Hitler-Stalin de la 23 august 1939, iar după 22 iunie 1941 războiul a avut ca obiectiv (predominant, în viziunea lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care a survenit, aplicarea întocmai a condiţiilor Pactului, care, după 8-9 mai 1945, a fost repus integral în vigoare, chiar extins prin acordurile Churchill-Stalin de la Kremlin din octombrie 1944, prin înţelegerile de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945.

În ceea ce o priveşte, România, victimă a Pactului Molotov-Ribbentrop din prima clipă, Basarabia fiind nominalizată şi tranzacţionată prin articolul III al protocolului adiţional secret al abominabilului document[3], cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea[4], după cum s-au pronunţat specialiştii[5], a rămas tot victimă a înţelegerilor secrete între Marile Puteri şi după „victoria popoarelor" - cum i s-a spus în epocă - din 1945! Nu este, oare, clar că, fără acel document, fără Pactul Hitler-Stalin altfel se desfăşurau evenimentele anilor 1939-1945, iar, în context, altfel acţiona România şi altul era destinul ei? Iar, în situaţia României, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate - după 1944-1945 printr-un nou pact, dar între U.R.S.S. şi Occident - în „sfera de interese" a Kremlinului[6], ele fiind practic supuse unei bolşevizări barbare, cu nimic superioară dominaţiei naziste. În atare împrejurări, iată de ce nu putem discuta despre o veritabilă „victorie a popoarelor" în mai 1945, când Marii Învingători (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale „drepturi speciale" în afară de orice măsură, statele şi naţiunile mici şi mijlocii din zonă fiind plasate dincoace de „Cortina de Fier", adică pur şi simplu înghearele lui I. V. Stalin, potrivit procentelor aberante în privinţa cărora „Führerul roşu" căzuse la înţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 1944[7].

În acest fel, se poate afirma, că pentru aria geopolitică est-europeană grozăviile epocii naziste au fost în fond - sub alte pretexte şi etichete, forme şi conţinut - amplificate, prin „victoria" de moment a socialismului de factură stalinistă care a însoţit triumful militar din mai 1945. S-a adăugat faptul că Marii Învingători, după ce au reuşit să distrugă Reichul lui Hitler, nu au ştiut să câştige şi să instaureze pacea mult aşteptată de popoare. Mai mult, a doua zi după victorie, dacă nu cumva mai devreme (?), a început conflictul între Învingători, Marii Aliaţi de odinioară, şi care s-a transformat inevitabil într-un „Război Rece" de durată între cele două sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armată", care mai bântuie şi azi pe alocuri sau din când în când, mai aproape ori mai departe de noi. Iată de ce popoarele încă se află în aşteptarea Păcii, după cea pierdută în 1939 sau, mai degrabă, în 1914, pe care, orice s-ar afirma, victoria din 1945 nu le-a adus-o[8]. Iată un motiv cât se poate de temeinic pentru care o celebră butadă rămâne de strictă actualitate: „Operaţia a reuşit, însă pacientul a decedat"! Dar se putea altfel, din moment ce, înainte de orice în Europa, unde Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care, cum s-a menţionat, în materie de crime politice şi genocid, şi-a depăşit de la distanţă predecesorul, ex-aliatul, inamicul, pe Adolf Hitler, Führerul celui de-Al Treilea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul şi ruinând Reichul Brun, promis supuşilor săi pentru o mie de ani, a desăvârşit celălalt, deşi nu i-a supravieţuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienţi însă pentru a pune pe roate (care aveau să se dovedească... butuci) un alt Reich, Roşu, planificat pe veşnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze cum că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 1944-1945 statelor şi naţiunilor subjugate, funcţiona cumva pe termen redus? Asocierea Hitler-Stalin se impune cu acuitate în prezent, când fanii victoriei din 1945, din Europa ori din Extremul Orient, reproşează celor care, nemulţumiţi atunci şi acum de roadele succesului, nu-s de acord că triumful Naţiunilor Unite asupra Germaniei, Italiei, Japoniei şi sateliţilor lor ar fi soluţionat toate problemele lumii postbelice, mai mult, că ar fi inaugurat o Nouă Eră. Fără Hitler, Mussolini şi Togo, - argumentează fanii, optimişti, de acord - dar cu Stalin sau Beria în schimb a putut fi altceva. Cu aceştia din urmă, cu toate că, în raport cu Stalin sau cu Beria, Hitler, Goering, Himmler şi ai lor s-au dovedit bieţi pigmei, fie numai dacă avem în vedere numărul şi amploarea crimelor planificate şi ariile de acţiune. Cititorul, mai mult ca sigur, observă că modul în care se pune problema este cu totul răsturnat. În sensul că victoria din 1945 şi consecinţele ei au putut fi şi... pozitive, indiferent de rostul major al lui Stalin, în vreme ce cu Hitler ar fi fost cu totul altceva

Deşi cei doi dictatori au cooperat şi s-au admirat, ori chiar s-au războit, pentru a se moşteni. Iar, dacă răspunsul este univoc, în ecuaţie fiind îngăduiţi doar Stalin şi echipa, atunci trebuie consemnat că fie numai prezenţa Führerului de la Kremlin şi a Reichului său a decolorat şi denaturat până la desfigurare Victoria din 1945. În aşa fel încât, pur şi simplu, a transformat albul în negru, succesul în eşec, iar bucuria şi fericirea multor popoare în dezastre şi angoase. A fost, din păcate, suficient „atâta"! Ce altceva se desprinde decât acomodarea cetăţeanului cu gândul că, pe când Adolf Hitler este integral scos din joc, cineva-cumva s-ar mai „împăca" cu Hitler al II-lea, alias I. V. Stalin. Este, netăgăduit, vorba de o monstruozitate a istoriei; nu ne propunem să descifrăm cine şi de ce o cultivă după 1945 sau după 1953? Problema a fost abordată, îndeosebi de marele istoric britanic Alan Bullock, autorul magistralei „biografii paralele" Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariţia liderului nazist şi după prăbuşirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, beneficiar de primul rang al succesului militar din 1945, un întreg eşafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-Al Doilea Război Mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care mai putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul celor doi dictatori, au funcţionat din plin abatoarele istoriei[9].
- Va urma -

Extras din volumul „Hitler, Stalin, Antonescu", Gheorghe Buzatu, Ploieşti, Editura Societăţii Culturale PLOIEŞTI-MILENIUL III, 2005, Cap. 1.

---------------------------------------------
[1] Cf. Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales,VIII/2, Paris, Hachette,1958, p. 179-188.
[2] Vezi Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, Bucureşti, 2002, p. 316.
[3] J. A. S. Grenville, The Major International Treaties 1914-1973. A History and Guide with Texts, London, Methuen and Co. Ltd., 1974, p. 196; Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1981, p. 22.
[4] Cf. Marc Ferro şi colaboratori, Comprendre les faits du XX-e siècle, Paris, Marabout
Université, 1977, p. 139-140; René Rémond, Introduction à l´histoire de notre temps, III, Le XX- e siècle. De 1914 à nos jours, Paris, Édtions du Seuil, 1980, p. 159-160; Jean-Baptiste Duroselle, Tout Empire périra. Théorie des relations internationales, Paris, A. Colin, 1992, p. 304.
[5] Potrivit istoricilor Michel Heller şi A. M. Nekrici, Stalin, semnând Pactul la 23 august
1939, a deschis pentru Hitler "poarta" agresiunii împotriva Poloniei şi, deci, drumul războiului din 1939-1945 (cf. L´Utopie au pouvoir. Histoire de l´URSS de 1917 à nos jours, II, Paris, Calmann-Lévy, 1982, p. 284). Vezi, de asemenea, Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.225-238; N. V. Zagladin, Istoriia uspehov i neudaci sovestkoi diplomatii, Moskva, Izd. MO, 1990, p. 110 şi urm.
[6] Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305-327; Maria G. Brătianu, Acordul Churchill- Stalin din 1944, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 52-57.
[7] Gh. Buzatu, op. cit., p. 305 şi urm.
[8] Cf. Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, VIII/2, p. 314 şi urm.
[9] Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont,
1994, p. 441-452.