Îndată ce a pus piciorul pe pământul românesc, Armata Roşie s-a comportat în teritoriul invadat de ea ca pe un teatru de acţiuni militare inamic. Încă din 29/30 iunie 1940 sovieticii au deschis focul asupra militarilor români, i-au dezarmat şi i-au luat prizonieri, capturând armamentul (unii ofiţeri nu au suportat umilinţele la care au fost supuşi şi s-au sinucis înainte de a se preda). În înaintarea lor, sovieticii au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu făcea parte din Basarabia sau Bucovina). În prezent, după atâta timp, s-au emis fel de fel de ipoteze care să justifice, de parcă ar fi posibil aşa ceva, comportamentul pe care l-au avut alături de Armata Roşie, unii locuitori din Basarabia (în special evreii), în momentul retragerii autorităţilor şi a Armatei române. S-a mers până la a se afirma, că agresiunea evreiască din timpul retragerii nu ar fi existat, că ea ar fi doar o invenţie a Serviciului Secret de Informaţii şi a propagandei antisemite româneşti. Arhivele însă, atât cele româneşti cât şi cele din Rusia, prezintă o altă realitate. Atrocităţile au existat, şi nu au fost absolut deloc inventate. O demonstrează numărul mare de victime din rândul populaţiei româneşti, documentele vremii, precum şi unele mărturii ale martorilor oculari. Un astfel de exemplu este cartea lui Ştefan Ciubotaru, intitulată „Caleidoscop botoşănean", care a participat direct la acele evenimente. Acesta a emis ipoteza că „primul ofiţer român căzut la datorie chiar în preliminariile participării armatei române în al doilea război mondial, ar fi căpitanul Ioan Boroş din Regimentul 16 artilerie."[1] Autorul cărţii mai menţionează, că în aceeaşi zi, au mai căzut la datorie: sublocotenentul (r) Alexandru Dragomir, căpitanul Georgescu (comandantul Cercului de recrutare Soroca) şi un ofiţer de grăniceri (arestat de ruşi la Ştefăneşti şi torturat până la deces pentru a divulga secrete militare). Din Bucovina de Nord informaţiile nu sunt la fel de complete, dar nu avem de ce să credem că lucrurile ar fi stat altfel. Potrivit situaţiei întocmite la 8 iulie 1940 de către Secţia I a Marelui Stat Major şi a statisticilor existente în Arhivele ruseşti, în perioada iunie – iulie 1940, s-ar fi înregistrat pe timpul retragerii următoarele pierderi umane:
- Armata a 3 – a română (2 ofiţeri morţi, 51 ofiţeri şi 43 de subofiţeri dispăruţi, la care se adaugă 12.708 trupă).
- Armata a 4 – a română (4 ofiţeri morţi, 1 subofiţer şi 2 soldaţi morţi, 5 soldaţi răniţi şi dispăruţi 242 ofiţeri, 227 subofiţeri, 29.262 trupă ).[2]
„Jalea şi amărăciunea era mare."[3] Deoarece în Basarabia nu au rămas doar familiile, bunurile şi eroii căzuţi la datorie. „Urmele trecutului românesc de veacuri, aşezăminte creştine de sute de ani şi bogăţia sufletului poporului şi a pământului au rămas acolo.
Au rămas cetăţile de-a lungul Nistrului, etatea Albă, Tighina, Soroca şi Hotinul ca să mărturisească Cerului că până acolo s-a întins stăpânirea moldovenească încă din veacuri de întemeiere. [...]
A rămas doina noastră melancolică şi plină de jale a codrenilor şi plugarilor, ca să fie mângâierea în ceasul cel greu. [...]
A rămas limba, dulcea grăire a cântecului, a vorbirii şi a rugăciunii săteanului.
A rămas pământul plin de holde, de grădini, de pomi, de podgorii, de stupi şi păduri.
A rămas Dumnezeu..."[4]

România Mare s-a destrămat astfel, într-un timp record. Vina aparţine sau nu în totalitate regimului lui Carol al II lea ? Părerile sunt şi astăzi împărţite între istorici. De-a lungul timpului s-au emis judecăţi şi au fost rostite cuvinte grele, unii mergând până la a afirma că „Am pierdut România Mare pentru că nu am meritat-o ! " Cert este însă că după aceea viaţa multora s-a schimbat şi nimic nu a mai fost ca înainte. Vorbind despre noroc şi memorie în istorie şi referindu-se concret la ceea ce s-a întâmplat în tragicul an 1940, H. R. Patapievici afirma în 1995: „Norocul românilor pare să fi apus în 1940. Din 1940, nimic din ce s-a întâmplat cu noi nu a mai fost norocos fericit sau cu adevărat bun. Timpul a încetat să mai aibă răbdare cu românii, iar Dumnezeu pare a-şi fi întors faţa de la noi... [...] Cu ce am greşit de ne-am pierdut atât de radical norocul ? [...] Ce ar fi trebuit să facem şi nu am făcut ? [...] Poate că ne-am pierdut norocul pentru că nu am luptat atunci când trebuia să luptăm şi am spus mereu da atunci când ar fi trebuit să spunem, cu repulsie şi categoric, Nu."[5] În sprijinul soluţiei alese, adică cedarea teritoriilor fără luptă, au fost invocaţi doi factori:
- situaţia geopolitică şi goestrategică a ţării noastre (România fiind plasată într-o zonă de maxim interes pentru cele două puteri totalitare de atunci, Germania şi Uniunea Sovietică, care urmăreau fiecare să se excludă reciproc din acest spaţiu) şi,
- slaba înzestrare a Armatei române.

Trebuie precizat că o anumită stare de război exista de mai mult timp la graniţa româno-rusă, având loc numeroase ciocniri între cele două armate rivale şi că teritoriile anexate au fost ocupate de trupele sovietice printr-o acţiune militară de avengură, minuţios pregătită din timp. De aceea în al doilea război mondial, putem spune că nu România a fost agresorul, ci Rusia, care a invadat teritoriul românesc, lucru explicat foarte clar, ori de câte ori avea prilejul, de Ion Antonescu. Cedarea fără luptă a teritoriilor româneşti a produs o mare nemulţumire în rândul populaţiei, care nu cu mult timp în urmă a fost asigurată că „nu se va ceda nici o brazdă din trupul ţării". Ziua de 3 iulie 1940, când trupele sovietice au ajuns la Prut a fost declarată „zi de doliu naţional", în întreaga ţară păstrându-se 1 minut de reculegere pentru teritoriile pierdute. Totuşi, nici o rugăciune din lume nu-i mai putea ajuta pe românii rămaşi în afara graniţelor naţionale şi nici o scuză nu-i putea absolvi pe cei vinovaţi de destrămarea României Mari. Peste tot unde întorceai capul vedeai „Mii de refugiaţi, bagaje, copii şi vagoane. [...] Lacrimi, Lacrimi."[6] Felul în care autorităţile române au acţionat în faţa pretenţiilor ruseşti, au încurajat pe deplin Ungaria şi Bulgaria, care urmăreau şi ele să ocupe teritorii din ţara noastră;
- la 30 iunie 1940, România renunţă la garanţiile anglo-franceze;
- la 1 iulie 1940, Carol al II lea a cerut ca o misiune germană să fie trimisă în România, iar la 2 iulie îi cere lui Hitler să garanteze graniţele ţării noastre;
- la 4 iulie Ion Gigurtu devine preşedintele Consiliului de Miniştrii (agreat de Germania);
- la 5 iulie el declară că România doreşte să adere la Axă. Devenise clar că supravieţuirea statului nu se mai putea face decât cu unele sacrificii;
- la 6 iulie, regele Carol al II lea l-a anunţat pe Hitler că este dispus să înceapă negocierile cu Ungaria şi Bulgaria. Regele a primit o scrisoare de la conducătorul german prin care era asigurat că Germania nu are interese teritoriale în acea zonă, dar că ar fi bine ca România să ajungă la o soluţie paşnică cu celelalte două ţări, pentru o bună colaborare în viitor. Führerul atrăgea atenţia că „Orice încercare de a stăpâni primejdiile care vă ameninţă ţara printr-o manevră tactică, de orice natură ar fi ea, trebuie să dea şi va da greş. Sfârşitul, mai devreme ori mai târziu – poate chiar în cel mai scurt timp – poate însemna nimicirea României."[7]

Drama ţării din vara anului 1940, declanşată în 26 - 27 iunie 1940, prin cedarea fără rezistenţă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, l-a determinat pe ION ANTONESCU să acţioneze şi să nu mai stea deoparte. Potrivit propriei sale mărturisiri, în luna iulie, ANTONESCU a cerut audienţă la Palat, pentru a se putea întâlni cu regele Carol al II lea, căruia dorea să-i exprime dezacordul în legătură cu uşurinţa cedării de teritorii româneşti. Nu a fost însă primit de rege, decât abia după 24 de ore. În timpul discuţiilor avute cu suveranul, a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei deosebit de grave în care se găsea ţara: „Majestate, trebuia cel puţin să se pună condiţiuni ca cedarea să se facă în termen mai lung, în 20 de zile de exemplu, în loc de 4, adică cu ordine, cu socoteală, aşa fel încât nici moralul Armatei să nu sufere, nici pierderi mari de materiale să nu avem."[8] La plecare, el a înmânat regelui un vehement protest în care afirma:

„Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina de Nord se petrec scene sfâşietoare !
Mari şi mici unităţi, surprinse, părăsite, se lasă dezarmate la prima ameninţare. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsaţi pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense şi depozite militare acumulate acolo din incurie şi menţinute până în ultimul moment, au rămas în mâna inamicului. Iată majestate, schiţat în fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui Neam, care este numai la început. Poporul şi Armata au fost dezarmate fără luptă. Demoralizarea lor este fără limită." Pentru ca în încheiere, fără ezitare, să-i atragă atenţia regelui că: „Trebuie schimbat imediat sistemul şi oamenii. Dacă Majestatea Voastră nu va apleca nici acuma, în acest ceas suprem urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea iremediabilă vor urma."[9] În loc să i-a în seamă problemele expuse de către Ion Antonescu, regele a hotărât trimiterea acestuia la Mânăstirea Bistriţa (jud. Vâlcea), obligându-l la domiciliu forţat. „La Mânăstirea Bistriţa – avea să declare mai târziu Antonescu – am aflat că Regele Carol al II lea se îndreaptă cu faţa spre Germania."[10] Cazul nu a fost însă izolat, fiindcă în toate actele sale politice, suveranului îi plăcea să dicteze, iar cine nu era de acord era fie obligat să plece, fie obligat să cedeze. Au fost chiar şi cazuri extreme în care regele a dispus execuţia celor care i s-au opus. Toţi cei care nu îi împărtăşeau opiniile erau îndepărtaţi, Carol al II lea păstrând în jurul său doar persoanele care se dovedeau supuse. Din această cauză, oamenii politici care s-au aflat în apropierea regelui, mai ales în ultima parte a domniei sale, au fost persoane care adesea, şi-au sacrificat demnitatea în favoarea funcţiei. Afirmaţia lui Ion Antonescu - „Am fost înlăturat prin intrigi şi calomnii de cei care au dus Ţara unde este, şi de forţele oculte. Nu mai asculta de aceştia, Majestate ! "[11] – nu era deloc gratuită.

Începutul lunii august s-a caracterizat îndeosebi, printr-o serie de măsuri luate de guvernul român, pentru a atrage simpatia Germaniei (la 8 august 1940 printr-un acord economic surplusul de cereale este livrat acestei ţări). Tot în luna august, între guvernul român şi cel maghiar, a avut loc un lung schimb de note şi memorii, fiecare rămânând însă consecvent poziţiei sale: „principiul etnic" (susţinut de diplomaţii români) contra „principiului teritorial" (susţinut de unguri). Faptul că România a acceptat cu uşurinţă condiţiile puse de Uniunea Sovietică, a încurajat şi mai mult, dacă mai era nevoie, Ungaria în punerea în aplicare a planurilor ei expansioniste ce vizau ţara noastră. Astfel Gyla Iühasz nota că: „Cercurile guvernamentale, în special şefii militari, au propus ca, în cazul unui presupus conflict sovieto-român, Ungaria să ocupe Transilvania cu forţa."[12] La Turnu Severin (16 – 24 august 1940) s-au desfăşurat tratativele româno-maghiare şi la Craiova (19 august 1940) cele româno-bulgare (care se vor încheia la 21 august , când ambele părţi au ajuns la o înţelegere, respectiv cedarea Cadrilaterului de către România şi revenirea la graniţa din 1912). Convorbirile româno-maghiare nu au durat însă prea mult. Tratativele au fost întrerupte, din cauza insistenţelor maghiare pe principiul teritorial. Reluate pe 24 august, ele vor fi însă întrerupte definitiv de această dată, chiar în aceeaşi zi. Nemulţumiţi de cursul negocierilor, miniştrii de externe al Italiei şi Germaniei, respectiv G. Ciano şi J. Ribbentrop au hotărât o întâlnire în patru, pentru dat de 27 august 1940. Atmosfera în care s-au desfăşurat aceste negocieri a fost foarte încărcată: avioanele maghiare survolau spaţiul românesc, iar la graniţa răsăriteană, sovieticii provocau în continuare tulburări. Astfel, deşi nu-l solicitase sub nici o formă, guvernul român a fost nevoit să accepte „ajutorul" german. Rolul de arbitru a revenit lui Hitler, care la 27 august, a trasat noua graniţă între România şi Ungaria. Ea a fost însă comunicată abia pe data de 30 august 1940. Guvernul român a acceptat şi de această dată situaţia impusă chiar dacă şeful Marelui Stat Major preciza printr-un raport al său că : „spiritul oştiri este pentru a se bate." În ziua de 30 august 1940, la ora 1500, la Palatul Belvedere din Viena, după discursurile ţinute de miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, şi după ce cuvântul ministrului de externe M. Manoilescu[14] a fost refuzat, s-a dat citire „actului de arbitraj". În ciuda realităţii s-a specificat că el a fost cerut de guvernul român. Au fost pierduţi 43.492 km2, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, dintre care 50,2% români, 37,1% unguri, 3% germani. Evacuarea teritoriului urma să se facă în termen de 15 zile (păstrarea cetăţeniei române era condiţionată de trecerea în ţară într-un an). Întors în ţară, după o misiune cumplită, Manoilescu, avea să aducă, ca o ironie a sorţii, scrisorile de garanţie germană şi italiană pentru inviolabilitatea teritoriului românesc şi integritatea statului român.

În noaptea de 30/31 august 1940 a avut loc un nou Consiliu de Coroană, cu care prilej Nicolae Iorga a făcut apel către poporul român din teritoriile ocupate, nu pentru rezistenţă armată, care era imposibilă în condiţiile de atunci, ci pentru a-şi păstra obiceiurile şi credinţele, pentru a putea demonstra mai târziu că: „stăpânitorii aceştia, care prin vicleşug s-au strecurat, vor întâlni rezistenţa poporului românesc şi aceasta face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n-am fost în stare să facem cu armata noastră." România a devenit în acest fel, un Stat învins şi umilit, cu o Armată pusă în situaţia penibilă de a nu se putea apăra în faţa agresiunilor. „În modul acesta - nota diplomatul român Raoul Bossy - mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari, în miez de codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini, prin uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano."[15] Era, conform celor afirmate de Paul Mihail, „A doua Vinere a Patimilor României."[16] Şi pentru a păstra aceeaşi notă, iată ce îşi aminteşte despre momentele de atunci, generalul de brigadă (r) Ioan S. Berghia (care în 1940 era în statul major al Corpului 7 armată): „Îmi este greu să descriu atmosfera apăsătoare din comandament, care era amplificată de veştile de la trupe unde se cerea cu insistenţă, rezistenţă la hotare fără gând de retragere. În oraşul Deva, ca de altfel în toate oraşele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, au început ample manifestaţii de protest împotriva Dictatului, a fascismului şi a hotărârii guvernului de a accepta Dictatul fascist de la Viena. În tot Ardealul clocotea sentimentul dragostei de ţară de unitate naţională şi toţi românii erau cu ochii aţintiţi spre armată, care spre marea noastră amărăciune şi deznădejde, trebuia să părăsească pământul românesc al Ardealului milenar. [...] Am încercat atunci şi eu ca ceilalţi camarazi ai mei un sentiment de ruşine în faţa românilor ardeleni pe care i-am predat terorii horthyste. Şi astăzi ca vechi ostaş al ţării mă încearcă aceleaşi sentimente trăite atunci când am părăsit Ardealul de nord fără luptă, eroare pe care generaţiile de români ce vor veni nu trebuie să o repete."[17]

De-a lungul timpului, istoricii s-au pronunţat şi ei asupra celor întâmplate în 1940, majoritatea considerând că: „Abandonarea de teritorii din iunie - iulie şi august, septembrie 1940, în condiţii uneori jignitoare pentru demnitatea, mândria şi onoarea armatei, au semănat în sufletul soldatului descurajare dar şi ură."[18] Tocmai de aceea, nu putem împărtăşi în totalitate afirmaţiile de genul: „în momentul de cumpănă, când în joc era însăşi soarta României, militarii s-au pronunţat pentru acceptarea sfărâmării statului, fără luptă"[19]. Nu toţi militarii, fiindcă într-adevăr spiritul oştirii a fost pentru a se bate, numai că anumiţi comandanţi şi oameni politici au considerat, la fel ca şi generalul Gheorghe Mihail, că: „Acest spirit însă trebuie stăpânit..." Evenimentele grave petrecute în vara anului 1940 au dus România în pragul prăbuşirii. Această situaţie deosebită l-a determinat pe regele Carol al II lea, să-l cheme pe Ion Antonescu în audienţă la Palat. Voinţa suveranului era aceea de a-i încredinţa sarcina formării unui guvern care să poată face faţă noii realităţi. Prima întrevedere a avut loc pe data de 3 septembrie 1940, când regele i-a cerut lui Antonescu să salveze ţara de la dezastru. Regimul impus de Carol al II lea nu mai oferea nici cea mai mică încredere populaţiei. Numeroasele sale declaraţii, de genul „Ceea ce este românesc nu se poate da, ceea ce este strămoşesc se apără..."[20] sau „Am încins ţara cu un stăvilar de foc şi beton peste care nimeni nu va putea trece"[21], s-au întors ca un bumerang împotriva sa. Şi chiar dacă „Acuzaţiile erau absurde. [...] ...nimic nu mai oprea resentimentele şi duşmăniile care să se exprime pe faţă."[22] Pe data de 4 septembrie Ion Antonescu a depus jurământul în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri.[23] La 5 septembrie, i-a cerut regelui Carol la II lea să-l investească cu puteri depline[24], lucru pe care suveranul l-a făcut, prin Decretul nr. 3.052/1940. A doua zi, pe 6 septembrie 1940, în deplin acord cu şefii principalelor partide politice, generalul Antonescu i-a impus lui Carol al II lea să abdice. Astfel, la ora 610, Carol al II lea a abdicat iar „pe tronul României umilite s-a suit Regele Mihai I."[25] Noului rege i-au fost păstrate unele atribuţii, cum ar fi: numirea primului-ministru (atunci preşedinte al Consiliului de Miniştrii), comanda oştirii, conferirea de medalii şi diverse distincţii, acordarea graţierii şi a amnistiei, baterea monedei, numirea de ambasadori. Dispunând de „puteri depline", generalul Ion Antonescu i-a fost atribuită titulatura de „Conducător al Statului"[26]. Legat de această nouă funcţie, nu putem să nu remarcăm faptul că, deşi a acceptat oficial titlul de „Conducător" (pe care pentru prima dată regele Carol al II lea îl pusese în circulaţie cu aproximativ doi ani înainte), de altfel la modă în acele vremuri (fiind sinonim cu cel de „Führer" sau „Duce"), Ion Antonescu a ţinut să precizeze încă din primele momente că atât în „corespondenţa scrisă cât şi verbală cu şeful Statului se va folosi formula „General"[27].

În urma acestor modificări ce au survenit în planul politic al ţării, „cu un rege care cedase funcţia de şef al statului primului său ministru, ne putem întreba dacă România mai era o monarhie sau dacă devenise, mai degrabă, o republică cu coroană."[28] Trebuie spus însă, că aducerea lui Ion Antonescu în fruntea guvernului român a fost o soluţie impusă de dramatismul situaţiei în care se afla ţara (Carol al II lea conştientizând că era nevoie mai mult ca oricând de o mână forte în luarea deciziilor), dar şi de către cercurile conducătoare de la Berlin.[29] Varianta a fost acceptată tacit de vârfurile burgheziei româneşti, care şi ea, vedea în el „rezerva politică" pentru acea perioadă grea pentru ţară Pe data de 7 septembrie 1940 „vinovatul principal, al uniformelor şi reclamei"[30] părăsea pentru totdeauna teritoriul României, însoţit fiind de Elena Lupescu şi Camarila sa. Astfel, a fost schimbat „un regim care a stăpânit România zece ani şi al cărui rezultat se vede astăzi. Cu ce sunt vinovaţi românii din Basarabia că au fost lăsaţi pradă unei urgii nemaicunoscute în istorie ?" – se întreba atunci, în Jurnalul său, preotul basarabean Paul Mihail – „Se va şti că România a fost sfâşiată, fără să tragă nimeni o împuşcătură ?" [31]

________________________________
[1] Incidentul a avut loc la 4 dimineaţa.
[2] Op. cit., pg. 40.
[3] Paul Mihail – Jurnal (1940 – 1944), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 30.
[4] Op. cit., pg. 31–33.
[5] „Revista 22" , nr. 29/1995. Vezi H. R. Patapievici – Despre noroc şi memorie în istorie.
[6] Paul Mihail – Jurnal ( 1940 – 1944 ), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 14 – 15.
[7] Dinu C. Giurescu – România în al doilea război mondial, Editura All, Bucureşti, 1999, pg. 18.
[8] Larry Watts – O Casandră a României – Ion Antonescu, Editura Fundaţia Culturală Română, Bucureşti 1994, pg. 254.
[9] gen. mr. Mircea Agapie, cpt. R1 dr. Jipa Rotaru – Ion Antonesu. Cariera militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, pg. 153.
[10] Fragment din „Testamentul politic al lui Ion Antonescu". Vezi pe larg „Almanah istoric" - Viaţa şi moartea lui Antonescu, Editura Tess-Expres, Bucureşti, 1996, pg. 196.
[11] Idem.
[12] Larry Watts – O Casandră a României – Ion Antonescu, Editura Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1994, pg. 261.
[13] Actul a fost însă semnat la 7 septembrie 1940.
[14] Văzând harta ce i s-a pus în faţa ochilor, ministrul român a leşinat. Întors în ţară, el avea să-şi noteze mai târziu ce a simţit în acele cumplite clipe: „Pe masă stătea împăturită harta ca o sentinţă de moarte... ... Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit,alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am avut în disperarea mea un singur gând: Braşovul ! O mică uşurare: Braşovul rămânea la noi ."
[15] Mihail Vasile-Ozunu, Petre Otu – Înfrânţi şi uitaţi Românii în bătălia de la Stalingrad, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, pg. 28.
[16] Paul Mihail – Jurnal ( 1940 – 1944 ), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 6.
[17] * Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei – spre cetăţile de pe Nistru (22 iunie – 26 iulie 1941), Editura Vasile Cârlova Bucureşti, 1996, pg. 76.
[18] Constantin Kiriţescu – România în al doilea război mondial, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, vol 1, pg. 230.
[19] „Dosarele istoriei", nr. 7 (35)/1999. Vezi pe larg prof. univ. dr. Ioan Scurtu – „Războiul, momentul adevărului", pg. 5.
[20] Livia Dandara – România în vâltoarea anului 1939, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pg. 186.
[21] Op. cit., pg. 286.
[22] Dinu C. Giurescu – România în al doilea război mondial, Editura All, Bucureşti, 1999, pg. 41.
[23] Hotărârea a fost luată în urma intervenţiei directe a reprezentantului diplomatic al Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, care mai târziu va afirma: „...am contribuit la abdicarea regelui care, în lipsa intervenţiei mele, ar fi format un cabinet al generalului Mihail şi l-ar fi împuşcat pe Antonescu."
[24] Constituţia a fost suspendată şi au fost dizolvate Corpurile Legiuitoare.
[25] Paul Mihail – Jurnal ( 1940 – 1944 ), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 17.
[26] Instituţie politică nou creată pe data de 8 septembrie, prin Înaltul Decret nr. 3.072/1940.
[27] Larry Watts – O Casandră a României – Ion Antonescu, Editura Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1994, pg. 303.
[28] Michele Rallo – România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa. Mişcarea Legionară, Editura Sempre, Bucureşti, 1999, pg. 97.
[29] Iată câteva extrase din telegrama lui Fabricius pe care a expediat-o la Berlin în ziua de 4 septembrie 1940: „În înţelegerea cu colegul meu italian şi având în vedere că numai mâna forte a generalului şi o hotărâre rapidă pot salva ţara de la haos, l-am sfătuit pe Antonescu să-şi asume drepturi dictatoriale, să înlăture anturajul regelui, urât de ţară, şi să ordone miniştrilor şi secretarilor de stat să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a problemei eventualei abdicări a regelui, iar el să guverneze autoritar". Vezi pe larg * România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. 1, Editura Militară, Bucureşti, 1989, pg. 308.
[30] Paul Mihail – Jurnal ( 1940 – 1944 ), Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pg. 18.
[31] Idem .