După cum evoluează starea de fapt de ani buni, cei din spatele acestei gigantice maşinării propagandistice profită de un public superficial, credul, aculturalizat, pentru a-şi impune punctul de vedere: declanşarea celui De-al Doilea Război Mondial a fost doar opera lui Hitler şi a celui De-al Treilea Reich. Nici vorbă ca Stalin şi U.R.S.S. să fi avut vreo vină în tragicele evenimente! Stalin voia doar „pace”, „neutralitate”, „prietenie” în numele revoluţiei proletariatului, deja victorioasă pe o şesime din suprafaţa globului! Înţelegerile de la Moscova cu Hitler? Doar o mişcare tactică a „genialului”[2]  Stalin, prin intermediul cărora „paşnica”, „neutra” Uniune Sovietică, ameninţată de moarte, nu-i aşa, de Ţările Baltice, Finlanda, România, Polonia, trebuia să-şi consolideze „glacisul strategic”, atât de necesar securităţii sale! De altfel, spre sfârşitul deceniului patru al secolului XX, iar afirmaţia a fost făcută de acelaşi A. J. P. Taylor, Uniunea Sovietică, chipurile, nu voia „altceva decât să fie lăsată în pace”.[3]  Asemenea aberaţie, deşi este susţinută de un nume ilustru, este imposibil de acreditat, căci este contrazisă violent de însăşi starea de fapt istorică. Un asemenea punct de vedere ascunde interese ce pot fi detectate cu uşurinţă. Este imposibil a susţine că pactul banditesc de la Moscova (23 august 1939) „nu este un pact de împărţire”[4]  teritorială între Germania şi U.R.S.S., cum a susţinut A. J. P. Taylor, când realitatea este exact pe dos. Sau că U.R.S.S., în anii ’39, ’40 ai secolului XX, prin politica promovată în planul relaţiilor internaţionale, nu a avut alt scop decât retragerea în spatele frontierelor, neutralitatea, aşadar, să fie lăsată în pace. Numai că, aşa după cum spuneam, lucrurile au stat diametral opus: U.R.S.S. a fost lăsată „în pace” inclusiv de Germania, după 23 august 1939, nemaivorbind de statele europene ce au avut „norocul” să-i fie vecine; dar „lăsată în pace” „paşnica” U.R.S.S. va ataca premeditat toţi vecinii săi europeni, probând, nu-i aşa, o puternică dorinţă „de pace şi prietenie”!

Rezumând, considerăm că dacă este justificată sintagma „Apocalipsa după Hitler”, tot atât de necesară - căci istoria însăşi a validat-o - şi justificată este şi sintagma „Apocalipsa după Stalin”. Tocmai spre a demonstra vinovăţia de netăgăduit a Uniunii Sovietice în pregătirea şi declanşarea ultimului război mondial, şi-a scris Victor Suvorov/Vladimir Rezun cărţile sale demascatoare[5]. Efectul dezvăluirilor lui Victor Suvorov, cu foarte puţine excepţii[6] , a fost până acum unul nesemnificativ, dovadă a „încremenirii” judecăţii istoricilor într-o stare eronată, cu totul contraproductivă, captivă unei propagande globale, după care Germania şi Adolf Hitler sunt singurii responsabili de dezastrul abătut asupra omenirii între anii 1939 - 1945. Aşadar, niciun film documentar cu caracter istoric nu evidenţiază rolul nefast jucat de Uniunea Sovietică, de dictatorul acesteia, Stalin, în declanşarea ultimului război mondial. Niciun istoric de marcă, cu excepţia unor nesemnificante, rare excepţii, nu este dispus să sublinieze rolul decisiv pe care şi l-a asumat cu bună știință dictatorul sângeros de la Kremlin în grăbirea deznodământului de la începutul lunii septembrie 1939. „Apocalipsa” a fost provocată doar de Hitler şi Germania! Lev Troţki, în 1936, cunoştea ce rol important l-a avut Stalin în netezirea drumului spre putere pentru Hitler, de vreme ce notează că „fără Stalin n-ar fi existat Hitler”[7] , iar în noiembrie 1939, când războiul devenise o certitudine, Troţki tot pe tiranul de la Kremlin îl arăta cu degetul: „Stalin a dat mână liberă lui Hitler… şi a împins Europa în război”[8] .

Lev Troţki fusese, alături de Lenin, Buharin, Kamenev, Zinoviev etc., unul dintre „părinţii fondatori” ai Uniunii Sovietice. El teoretizase necesitatea exportului de revoluţie sovietică în toată lumea şi cunoştea mai bine ca oricine strategia secretă de expansiune a statului sovietic, strategie inclusă în chiar actul de constituire a U.R.S.S., ce cuprindea, în opinia avizată a lui Victor Suvorov, „o declaraţie deschisă şi directă de război făcută restului lumii”[9] . U.R.S.S., constituită la 1922, reprezenta în opinia liderilor sovietici doar începutul, nucleul unei viitoare Republici Sovietice Universale. Până atunci însă, noul stat trebuia consolidat temeinic printr-o politică de supraindustrializare, în care industria de armament va avea rolul cel mai important. Exact acest obiectiv l-a atins Stalin. A reuşit, într-un anonimat perfect, sacrificând vieţile a zeci de milioane de oameni[10] , să transforme, din 1927 până în 1941, Uniunea Sovietică în cea mai înarmată ţară din lume. Desigur, înarmarea aceasta monstruoasă nu era făcută pentru a promova o politică de pace, ci una de război. Or, un nou război european, ca şi primul, gândea Stalin, ducea direct la un conflict de proporţii planetare. Exista un „mic” impediment în atingerea obiectivului: popoarele Europei voiau pacea. De aici politica arhicunoscută a perioadei interbelice zisă a securităţii colective. Şi atunci, „Ce-i de făcut?”, vorba lui N. G. Cernîşevski[11] dacă lumea nu mai vrea război şi vrea pace? Nimic altceva, decât de aşteptat apariţia în Germania a unui „agitator de talent”, cu certe calităţi oratorice, cum ar fi Hitler, de exemplu, dublat de o ură viscerală faţă de ceea ce ura şi Stalin la fel de mult: pacea „burgheză”, ordinea „capitalistă”, garantată prin tratatul de pace de la Versailles. Apariţia lui Hitler pe scena politicii germane a reprezentat pentru Stalin exact ceea ce el avea nevoie: un tulburător al ordinii „capitaliste”, un potenţial distrugător al „putredelor democraţii capitaliste”. Aşadar, pentru grupul de putere din jurul lui Stalin, cât şi pentru Stalin însuşi, apariţia lui Hitler însemna că Spărgătorul de Gheaţă al revoluţiei mondiale apăruse. Trebuie ajutat să ajungă la putere, căci odată ajuns în vârful piramidei Spărgătorul de Gheaţă va declanşa războiul. Exact de ceea ce avea nevoie Kremlinul, căci prin război putea spori cu alte republici sovietice măreaţa U.R.S.S.! Într-o primă etapă vor fi incluse statele vecine, apoi nu vor scăpa nici cele din Vest! Cine ştie unde se va opri tăvălugul eliberator al nemuritoarei U.R.S.S.? La Paris? La Londra? La Berlin? La Atlantic?[11]  Astfel, în baza cercetărilor efectuate în arhive etc., fostul agent GRU, Victor Suvorov, demonstrează că Stalin şi Uniunea Sovietică au pregătit în secret un uriaş plan strategic ofensiv cu scopul de a „elibera” Europa atunci când situaţia ar fi permis-o sau pregătirile de atac erau încheiate. În acest plan gigantic de ocupare a Europei, pactul pe care Stalin l-a încheiat cu Hitler constituia doar o etapă. Teritoriile pe care U.R.S.S. le-a anexat, ca urmare a protocolului adiţional secret, constituiau doar un mic pas înainte, în viziunea lui Stalin, iar cel mai important fapt în „pasul înainte” făcut de U.R.S.S. l-a reprezentat faptul că, prin împărţirea Poloniei cu Al Treilea Reich, aceasta avea graniţă comună (subl. ns.) cu Germania. Deplasând graniţele sovietice spre vest cu 200-500 de kilometri, Stalin urmărea crearea unor condiţii strategice care să-i permită atacul prin surprindere asupra Germaniei, dar şi a României.

Pentru început, STAVKA planificase atacarea şi distrugerea atât a României, cât şi a Germaniei, la mijlocul anului 1941[13]. Că Victor Suvorov are perfectă dreptate o dovedeşte întreaga pregătire militară a Uniunii Sovietice din 1939 până la mijlocul anului 1941. Din acest motiv a dat Stalin ordine ca la frontiera vestică nu să întărească liniile defensive în eventualitatea unei agresiuni, ci, mai mult, le-a distrus pe cele vechi[14]. La câteva luni după semnarea pactului de la Moscova, toate statele europene vecine cu U.R.S.S. au devenit victime ale acesteia, fiind distrusă, pe această cale, cu brutalitate, de la Nord la Sud, orice barieră despărţitoare între cele două imperii totalitare, creându-se condiţii ideale pentru agresiune reciprocă. Se ştie, după ce a partajat Polonia cu Stalin, Hitler a declanşat o serie de ofensive în Nordul şi Vestul Europei, elanul său ofensiv fiind oprit doar de Canalul Mânecii. Însă, în ciuda aşteptărilor şi a propunerilor germane de pace, Anglia, izolată şi asediată în propriul său arhipelag, nu capitula. Mai mult, se pune în fruntea unei lupte disperate, iar Winston Churchill adoptă o strategie de subminare/diversiune folositoare parţial: „Daţi foc Europei!”.

Ce făcea Stalin când Germania ocupa Vestul Europei? Pregătea „măreaţa” U.R.S.S. pentru apărare? Nu. În acest răstimp, Stalin decretează serviciul militar obligatoriu (1 septembrie 1939), trece industria sovietică în regim de război (din ianuarie 1939)[15], transferă rezervele strategice ale Armatei Roşii la frontiera vestică (cu Germania şi România), militarizează C.C. al P.C.U.S. prin introducerea în interiorul său a zeci de generali de elită, porunceşte construcţia a 100.000 (subl. ns.) de avioane de bombardament ofensiv Suhoi-2 şi, ca urmare a unei hotărâri ultrasecrete, la 19 august 1939 (pactul cu Hitler încă nu fusese semnat), a decretat o mobilizare generală ultrasecretă de dimensiuni uriaşe, nemaiîntâlnită în istorie. Data de 19 august 1939, când Stalin ordonă, în cel mai mare secret, mobilizarea a milioane de oameni, dovedeşte că dictatorul de la Kremlin, în viziunea lui Victor Suvorov, „luase deja o hotărâre şi pusese în mişcare maşina mobilizării într-o direcţie fără întoarcere, care în orice situaţie internaţională făcea inevitabil cel de-al doilea război mondial”[16]. Pactul pe care Stalin l-a semnat cu Hitler nu era, în ochii Kremlinului, decât o etapă necesară, de parcurs şi nimic mai mult. Iată de ce nici nu se uscase cerneala de pe semnăturile celor doi miniştri de externe, că Stalin îşi striga bucuria de a-şi fi înşelat partenerul[17].

Pentru dictatorul de la Kremlin pactul cu Hitler reprezenta doar o cerinţă a contextului politic al momentului. Însăşi concepţia de bază a sa şi a P.C.U.S. îi impunea acest lucru: „Războiul, declara Stalin, poate întoarce cu susul în jos orice înţelegere… în orice moment (C.C. al P.C.U.S. - n. ns.) [poate] să anuleze toate alianţele şi acordurile de pace cu statele imperialiste şi burgheze şi astfel să le declare război”[18] . Războiul trebuie declarat „imperialismului”, după Stalin, doar atunci când duşmanii şi-au epuizat forţele şi după ce „capitaliştii se vor încolţi între ei ca şi câinii”[19]. Toate acestea sunt declaraţii făcute de Stalin în deceniul trei al secolului XX, când, practic, nimeni nu ameninţa Uniunea Sovietică. Ele dovedesc caracterul premeditat agresiv al tuturor acţiunilor guvernului sovietic în plan extern în perioada interbelică, responsabilitate pe care o are în declanşarea ultimei conflagraţii mondiale[20]. Iată de ce istoricii sovietici/ruşi mint când vorbesc despre ziua de 22 iunie 1941, ca despre data intrării U.R.S.S. în război. Uniunea Sovietică a intrat în Al Doilea Război Mondial chiar din prima zi a începerii acestuia - 1 septembrie 1939, iar găselniţa cu existenţa unei perioade „prebelice” (1939-1941) pentru statul sovietic se dovedeşte a fi doar propagandă mârşavă. După ce Hitler atacă Polonia (1 septembrie 1939) cu binecuvântarea lui Stalin, acesta declară că statul sovietic este „neutru” în războiul declarat de Anglia şi Franţa Germaniei, la 3 septembrie 1939. „Neutrul” Stalin îşi dovedeşte această calitate, într-o primă fază, pe 17 septembrie 1939, dată la care Armata Roşie atacă mişeleşte Polonia, ocupând partea estică a acesteia. Crimele comise de armata sovietică în Polonia, masacrarea prizonierilor de război polonez (vezi cazul Katyn), complicitatea la agresiunea şi distrugerea unui stat vecin, aşadar, nu-s operaţiuni de război, ci acţiuni „neutre”, de „eliberare”. În perioada aşa-zisă „prebelică” Uniunea Sovietică anexează teritorii de la trei state vecine, pe altele, Ţările Baltice, le anexează definitiv, astfel că peste 20 de milioane de oameni intră în robia sovietică. Ciudată neutralitate! Şi totuşi, până astăzi doar Germaniei i se aruncă în spate răspunderea declanşării ultimului război mondial, cu toate că exact aceeaşi politică de forţă, agresivă a dus-o în acei ani şi Uniunea Sovietică. După distrugerea şi împărţirea Poloniei, Hitler, în primăvara lui 1940, aprilie, ocupă Danemarca şi Norvegia; Stalin, conform protocolului parafat la Moscova în august 1939, anexează Ţările Baltice (iulie 1940). Iarăşi avem, în acest exemplu, două măsuri de a judeca faptele: Germania înfăptuieşte, prin ocuparea celor două state nordice, un act de război, pe când Stalin, procedând exact la fel, nu comite niciun act de război! Tot aşa, în perioada aşa-zisă „neutră” sau „prebelică”, „paşnicul” Stalin ameninţă Finlanda cu războiul, iar când aceasta refuză să cedeze teritoriile vizate de dictatorul de la Kremlin o atacă fără niciun motiv pe 30 noiembrie 1939, pregătind şi un guvern „democrat-popular” pe măsura intenţiilor sovietice[21]

Aşadar, odată războiul început şi cu armata germană ocupată în Vest, Stalin ordonase pregătiri gigantice, la toate nivelurile de arme, cu scopul unor viitoare operaţiuni ofensive de amploare. De altfel, faptul acesta, precum că Armata Sovietică într-un viitor război european va purta operaţiuni militare pe teritoriu străin, constituia axa strategiei militare sovietice[22] . În acest sens, Victor Suvorov aduce un argument hotărâtor, anume crearea a 10 corpuri de armată de desant aerian, spre sfârşitul deceniului 4 al secolului XX, şi care cuprindeau un milion de paraşutişti. Uniunea Sovietică a fost primul stat din lume care şi-a organizat armate de desant aerian. În 1939, statul sovietic avea, după Suvorov, de două sute de ori mai multe trupe de desant aerian decât toate statele lumii la un loc. Germania a început războiul împotriva Poloniei cu 4.000 de paraşutişti, peste doi ani numărul acestora va ajunge la câteva zeci de mii. În primul rând cu ajutorul paraşutiştilor, în mai 1941, Germania ocupă insula Creta, reuşind să dea o lovitură zdravănă Angliei, alungând-o din estul Mării Mediterane. Dacă Hitler şi-a pregătit trupele de desant aerian pentru acţiuni ofensive, atunci Stalin în ce scop avea gata operaţionale, în preajma războiului, 5 corpuri de armată de desant aerian cuprinzând 500.000 de paraşutişti? Pentru a-şi apăra frontierele ameninţate de statele vecine menţionate ceva mai sus şi care, nu-i aşa, trebuiau incluse în măreaţa Uniunii Sovietice cu orice preţ întru asigurarea „glacisului ei strategic”? O asemenea armată de paraşutişti, de dimensiuni monstruoase, dacă ne referim la faptul că acest tip de armă, cu excepţia Germaniei, era practic inexistent la alte state, era destinată să fie vârful de lance al ofensivei „eliberatoare” când dictatorul de la Kremlin o va ordona. Căci trupele de desant aerian au fost create nu pentru scopuri defensive, ci, în primul rând, ofensive. Astfel, crearea lor n-ar fi avut niciun rost, cu atât mai mult vreun sens, în absenţa purtării războiului ofensiv.

- Va urma -

---