„Tot ce s-a scris după război... nu a scos în evidenţă adevărul adevărat". (Ion Grosu)

O imagine veridică a înfrângerii de la Turtucaia (august 1916), dar şi unele dintre cauzele dezastrului sunt prezentate în Memoriile colonelului Ion Grosu. „Tot ce s-a scris după război de către atât de mulţi civili nu a scos în evidenţă adevărul adevărat... Tablourile pe care le voi putea reda în umila şi atât de mica mea rază în care am operat vor fi concludente".

Şi fostul elev plutonier din Regimentul 3 artilerie grea consemnează: „Cadre a căror competitivitate a fost sub orice critică (îmbătrânite şi într-un număr insuficient, fără vlagă), iar efectivele, în cea mai mare parte de linia doua, de o valoare combativă foarte scăzută, cu mijloace reduse şi ele ca valoare; foarte multe unităţi din linia întâi în cap cu ofiţerii de rezervă, deloc pregătiţi, necorespunzători îndatoririlor ce le reveneau; multe plutoane aveau în cap doar sergenţi...

Bateria a dus acţiuni de sprijin, cred eu, fără să fi fost preconizate într-un plan de luptă oarecare, pe linii succesive cu infanteria... care se retrăgea, de asemenea, mult prea repede fără niciun ţel spre oraş, chiar înainte ca inamicul să apară în faţă şi să fi fost cât de cât întârziat. Astfel, din câte am observat, găsindu-mă, după cum am arătat, cot la cot cu infanteriţtii noştri, după ce se opreau un foarte scurt timp pe o linie oarecare şi executau o tragere «ca la nuntă« - risipind muniţia fără niciun rost -, părăseau în grabă iarăşi cu credinţa că vor fi luaţi în apărare de alţii care se tot zvonea că au sosit de peste Dunăre în ajutor... Am aflat că au trecut câteva unităţi Dunărea, dar că au fost folosite într-o neorânduială de nedescris, dirijate sau amplasate fără o idee de ansamblu.
În ultimele două zile, la propunerea viteazului nostru comandant, am fost dirijaţi în zona reduitului central.... Ne păstram poziţia în aceste condiţii până se retrăgea infanteria, aceasta fiind de altfel toată acţiunea sa (eu pot afirma că această principală armă nu ducea nicio acţiune)...

În timp ce ne uitam jalnic la această continuă retragere a infanteriei, comandantul nostru stătea în picioare în mijlocul bateriei şi foarte des se ocupa şi de aceşti fugari, reţinându-i cu pistolul să se lupte şi înlocuind pe comandanţii lor care, ca şi trupa, erau preocupaţi doar să se «salveze». Alte unităţi de câmp se retrăgeau de asemenea în galopul cel mai tare pe nişte poziţii mai bune dinapoi. În tot acest timp, noi rămâneam pe loc, căci nu aveam şansa celor de mai sus, deşi eram tot artilerie de câmp.

De la Seremet comandantul a dispus să se aducă tot ce a putut fi găsit la proiectile şi nu s-a hotărât să înceteze lupta decât după ce ultimul proiectil a fost tras şi când infanteriştii bulgari erau foarte aproape; sub focul intens am executat ultima deplasare (foarte scurt de altfel 800-1.000 m) până la creasta înălţimii de unde terenul cobora pe malul Dunării.
Acolo, după ce materialul a fost făcut inutilizabil - închizătoarele fiind aruncate -, piesele au fost prăvălite în abis... iar el s-a străduit să ajungă la ţărm şi să treacă dincolo. Oamenilor le-a spus să acţioneze cum îi va duce mintea: să încerce să treacă apa sau să se resemneze a rămâne prizonieri. Eu m-am îndreptat spre malul apei, în port".

Notă: Fragment din Ion Grosu. Memoriile unui ofiţer de informaţii, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 42-45.