Organizaţia Tratatului de la Varsovia,1968După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura U.R.S.S. în nici un război provocat de aceasta şi după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varşovia în 1965, este limpede că guvernul de la Bucureşti considera U.R.S.S. ca pe un agresor periculos. Spre mijlocul anilor 70, într-un discurs adresat ofiţerilor cehoslovaci, Tito a făcut următoarele afirmaţii: „Noi nu suntem membri oficiali ai Tratatului de la Varşovia. Însă, atunci când cauza socialismului, comunismului şi a clasei muncitoare va fi în pericol, vom şti ce atitudine să luăm. Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice”.[26] După cum explica Emil Bodnăraş, ambasadorului american la Bucureşti, în aceeaşi perioadă: „…România s-a gândit să se retragă din Pactul de la Varşovia, la fel cum făcuseră şi albanezii în 1968, dar a ajuns la concluzia că era mai bine să rămână la consiliile Pactului unde, deşi nu avea nici o influenţă în conducerea problemelor militare, putea măcar să pună întrebări şi să se menţină informată”[27].
Adesea, politica externă a Iugoslaviei era în conflict cu cea promovată de România, mai ales în ceea ce priveşte confruntarea U.R.S.S.-S.U.A. şi relaţiile Est-Vest. Şi competiţia dintre cele două state est-europene era uneori făţişă şi acerbă, în ceea ce priveşte interesele lor în ţările în curs de dezvoltare. Belgradul îşi pierduse protejatul egipetan, Nasser, în 1969, iar înlocuitorul acestuia, Anwar al Sadat, era un aliat apropiat al României, fapt care a dus la un considerabil resentiment. Această concurenţă şi afinităţile politice iugoslavo-sovietice s-au manifestat cu claritate în perioada războiului arabo-izraelian din 1967. România a refuzat Moscovei orice ajutor militar -  material sau drept de tranzitare a teritoriului - în schimb Tito i-a acordat dreptul de survolare a teritoriului, folosire a căiilor ferate , a aeroporturilor şi porturile, şi chiar dreptul de staţionare temporară pentru unităţile armatei sovietice (Divizia 106 de Atac Aerian, în Belgrad) în eventualitatea unei redesfăşurări a trupelor în regiune pentru a-i sprijini pe clienţii arabi[28]. Mai mult, Belgradul a participat la întrunirile ministeriale ale Tratatului de la Varşovia de la care Bucureştiul a fost exclus, unde a condamnat Israelul şi S.U.A. şi a aprobat tacit atacarea României pentru atitudinea sa lipsită de spirit „frăţesc”[29]. Tito a mers şi mai departe, asumându-şi rolul de agent „sub steag străin”, în manipularea lui Nasser[30].
Analizele ştiinţifice şi evaluările serviciilor de informaţii americane, referitoare la Iugoslavia nu au luat în considerare posibilitatea ca între Moscova şi Belgrad să fie mai mult decât ceea ce se vedea, mai ales în ceea ce priveşte domeniile militar şi cel al informaţiilor[31]. Deşi analiştii au remarcat existenţa unei înţelegeri sovieto-iugoslave, fără excepţie, interpretările exprimate au găsit o altă explicaţie decât cea a unei colaborări strânse. Acest lucru a dăunat în special României, în analizarea poziţiei sale, întrucât mulţi dintre analiştii care au evaluat ambele ţări, au sfârşit prin a minimaliza independenţa sa în faţa Moscovei si a concluziona că România încerca o apropiere de U.R.S.S.[32]. Astfel, deşi, o evaluare C.I.A. din 1965, admitea că Moscova era „unicul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei”, că nu doar cadrele militare iugoslave „se instruiau în URSS”, ci şi echipe sovietice se instruiau în Iugoslavia şi că Belgradul era de acord cu Moscova „în majoritatea problemelor de politică externă”[33]. În pofida unor astfel de indicii, potrivit aceleiaşi evaluări, se concluziona că „nu s-au găsit dovezi solide în favoarea unei înţelegeri între U.R.S.S. şi Iugoslavia privind intensificarea cooperării bilaterale şi asistenţa reciprocă în probleme de natură militară”[34]. Asemenea evaluări erau total în contradicție cu rapoartele despre practicile de recrutare folosite de sovietici în rândul participanţilor străini la programele lor de instruire militară.
Mai mult, după cum menţiona un memorandum ulterior al comunităţii informative a SUA, grupurile de asistenţă militară sovietice ofereau atât „beneficii deschise, cât şi unele acoperite”, sporind dependenţa de „consilierii şi tehnicienii lor, în conjuncţie cu marile livrări de armament sofisticat” , perpetuând prezenţa sovietică şi prin includerea unor „alte genuri de consilieri (precum specialiştii în informaţii ai K.G.B.),” şi prin folosirea grupurilor „pentru a furniza informaţii, pentru atragerea de aliaţi şi citirea pulsului de nemulţumire al armatei.”[35] Memorandumul sublinia că se căutau îndeosebi „relaţiile din sfera informativă”, deoarece ofereau „acces la organizaţiile informative din ţara gazdă” care permiteau penetrarea sovietică şi neutralizarea „uneia din metodele de control al guvernelor cliente asupra activităţilor subversive sovietice”[36].
Deşi relaţiile româno-iugoslave au rămas bune până la moartea lui Tito, cooperarea dintre cele două ţări este adesea condiţionată şi nu a permis niciodată ca Belgradul să fie privit în Statele Unite ca unicul stat european socialist independent de Moscova. La rândul său, concluzionând că diminuarea importanţei Iugoslaviei pentru S.U.A. se datora „noilor posibilităţi pe care S.U.A. le-a câştigat în relaţiile cu lumea socialistă”, în principal cu România, Belgradul şi-a concentrat eforturile spre limitarea acestor posibilităţi, astfel încât Washingtonul să rămână interesat de Belgrad[37].
Întâlnirea Ceauşescu-Bodnăraş-Tito
Această condiţie a ieşit repede la iveală în timpul întrevederii dintre Tito şi Ceauşescu, din 24 august 1968, de la graniţa româno-iugoslavă. Întâlnirea a fost stabilită atât de confidenţial încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat.[38] Ceauşescu, însoţit de Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, şi apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidenţiat  coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acţiunii sovietice, refuzul de a adopta soluţia capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor”.[39] De asemenea, el i-a formulat lui Tito a solicitare precisă. Precizând că „nu e chiar egală corelarea forţelor” şi că ţara sa depinde „într-o anumită măsură” de sprijinul Chinei – care a afirmat de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale” - Bodnăraş şi Ceauşescu l-au întrebat pe Tito dacă pot conta pe el în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare.
Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarăşul Ceauşescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara-Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?
Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.
Tito: Este în regulă.[40]
Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât U.R.S.S.-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:
Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.
Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.
Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.
Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…
Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.
Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.
Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. [...]
Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată. [...] [41].
Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munţii Carpaţi. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”. Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale URSS şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aştepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele N.A.T.O. şi ale Tratatului de la Varşovia.
„Trebuie să vă spun că pentru noi, situaţia la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forţele acolo. Avem informaţii potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârşitul războiului… De asemenea, avem informaţii că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forţele împotriva Bulgariei şi Greciei, aşadar situaţia noastră nu este mai bună decât a voastră”[42].
Grafica - Ion Măldărescu
--------------------------------------------------------------------------------
[26] Beloff (1985), p. 176.
[27] Discuţia Bodnăraş-Barnes (1974), p. 4, CWIHP.
[28] Spre deosebire de România, Iugoslavia „a declarat că este întru totul de partea arabilor, în timpul şi după terminarea războiului din iunie, adesea opunându-se intereselor SUA în regiune” şi „a adoptat în regiune politici care adesea coincideau şi le completau pe cele ale URSS”. Iugoslavia: O evaluare informativă (ca reacţie la NSSM 129) CIA, Biroul de Estimări Naţionale, reprezentanţi ai Comunităţii de Informaţii care au apărut la principalele dezbateri ale comunităţii, 27 iulie 1971 (declasificat: 21 septembrie 1999), p.52, CIA.
[29] Ambele părţi au avut aceleaşi poziţii în timpul războiului din Octombrie 1973, din Orientul Mijlociu.
[30] Înregistrările poloneze ale Întrunirii Liderilor Blocului Sovietic (şi Tito), la Budapesta, 11-12 iulie 1967, KCPZPR, XI A/13, AAN, Varşovia, James G.Hershberg, Blocul Sovietic şi consecinţele Războiului din iunie 1967: Documente selecţionate din arhivele poloneze şi româneşti, CWIHP e-Dosar nr.13.
[31] Se pare că exista o cooperare în domeniul informaţiilor mult mai strânsă decât se credea. Neil Barnett, Tito, Londra, Haus Publishing, 2006, p.138.
[32] Acesta a fost un fenomen obişnuit în perioada Războiului Rece, când comunităţile academice şi cele informative includeau toate statele comuniste non-sovietice într-o singură categorie, de „est-europene” ,cu subcategoria „balcanică”, urmând modelul instituţiilor şi practicilor sovietice.  Astfel, „specialiştii est-europeni” erau responsabili pentru toate statele comuniste non-sovietice, cu „specialişti balcanici” responsabili pentru Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia şi Albania, în ciuda diferenţelor extreme de ordin cultural, politic, economic şi lingvistic pe care foarte puţini specialişti le stăpâneau.
[33] CIA, Office of Current Intelligence, Raport Special: Politicile Iugoslaviei în Lumea Comunistă, 21 mai 1965 (declasificat în 02.05.2002), p. 5,7
[34] Ibidem, p.7 . CIA a menţionat în acest raport că „aparenta determinare a Belgradului de a evita o situaţie dificilă în ceea ce priveşte alinierea cu armata sovietică” poate fi zdruncinată de eşecul ei în a încheia cu SUA acorduri satisfăcătoare privind piese de schimb şi echipamente noi”. Se pare că CIA a ignorat aceste implicaţii când Belgradul a eşuat în următorii ani.
[35] Soviet Foreign Military Assistance: Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 87-10004C), mai 1987 (informare din 1 aprilie 1987), p. 18-19, CIA.
[36] Ibid.
[37] Raport privind relaţiile RSFI-SUA şi concluziile Comitetului Federal Executiv, 18 iulie 1964, Arhivele iugoslave, fond nr. VOT, dosar nr. IX, Tema nr. 109-V 1964, CWIHP, Iugoslavia în Războiul Rece. Spre sfârşitul anilor 70, păstrarea „avantajului Iugoslaviei” în relaţiile cu SUA, însemna colaborarea cu Moscova şi Budapesta pentru limitarea relaţiilor româno-americane (şi a legăturilor României cu Occidentul, în general..
[38] Maurer şi-a exprimat ulterior surprinderea şi opoziţia faţă de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.
[39] O stenogramă a discuţiei este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenţiei”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, Bucureşti, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceauşescu către Tito: Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, Magazin istoric, nr.2,  1998, la www. magazinistoric.ro.
[40] Ibid.
[41] Ibid.
[42] Ibid.