Apartenenţa Basarabiei la Uniunea Sovietică, din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României

Istoriografia românească nu a clarificat problematica pierderii Basarabiei şi din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României. În unele lucrări româneşti dedicate problematicii apartenenţei Basarabiei la România sau la Uniunea Sovietică, s-au formulat şi unele acuze palide la adresa guvernanţilor români, vinovăţia pentru tot ceea ce s-a petrecut fiind aruncată, în cea mai mare parte, în seama agresiunii Uniunii Sovietice. Acest fapt este incontestabil pe fond, dar necesită, după părerea noastră, o privire mai atentă asupra ansamblului acţiunilor şi atitudinii guvernului regal al României faţă de Rusia Sovietică, în perioada imediat următoare apariţiei puterii bolşevice. În anul 2002, subsemnatul am fost delegat al Academiei Române la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Buenos Aires. Cu acel prilej m-am referit şi la unele din aceste aspecte, dar privindu-le în cadrul mai larg al influenţei apartenenţei Basarabiei asupra relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi România.[1] Fără să dorim să dăm verdicte, punându-ne mereu semne de întrebare, dând voie îndoielii să ne frământe, apreciem ca necesară o revedere a problematicii şi prin includerea în cercetare şi în analiză a unor măsuri şi atitudini politico-diplomatice româneşti, care, privite din anumite perspective, pot fi apreciate şi ca erori. În orice caz, discuţia specialiştilor pe aceste probleme nu poate fi decât benefică. De aceea, rememorăm o serie de evenimente în faţa cărora guvernul României a acţionat lipsit de prevedere, poate şi fără tactul necesar şi animat doar de resentimente, fie ele şi obiective.

Tratatul secret al României cu Antanta, din vara anului 1916 şi, ulterior, Conferinţa de pace de după primul război mondial, au condus la rezolvarea majorităţii problemelor teritoriale ale României, ţară care şi-a văzut confirmate cele mai multe dintre aspiraţiile naţionale, fără a intra, în acel moment istoric, sub controlul altor state, ceea ce a fost o performanţă unică. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile în care noul stat sovietic, apărut în noiembrie 1917, nu era recunoscut de puterile cu cel mai mare rol în deciziile Conferinţei păcii, nici unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de S.U.A. şi această nerecunoaştere a produs efecte în timp. Alte state au urmat şi ele exemplul S.U.A. Astfel, Rusia Sovietică şi, apoi, U.R.S.S. a fost încurajată să nu recunoască nici o clipă actul unirii Basarabiei cu România. În anul 1940, opinia publică şi clasa politică americană nu s-au opus desprinderii Basarabiei, Ţinutului Herţa şi a nordului Bucovinei de România şi alipirii lor la U.R.S.S. În anul 1947, S.U.A. au recunoscut apartenenţa Basarabiei la U.R.S.S. În anul 1975, S.U.A. au semnat alături de celelalte state participante la Conferinţa O.S.C.E., Actul final care consfinţea frontierele existente în Europa, iar în anul 1992, S.U.A. au recunoscut Republica Moldova ca stat suveran şi independent. Toate acestea au făcut ca între România şi Basarabia distanţarea să devină mereu mai mare.

Raporturile dintre România şi Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenţei statului comunist rus. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două ţări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanţi ai proprietarilor, profund anticomunistă, nu accepta colaborarea cu bolşevicii şi nu credea în posibilitatea menţinerii lor la putere la Moscova. Lipsei voinţei românilor de cooperare cu bolşevicii, i se adăugau abuzurile ruşilor şi necesităţile lor din perioada primului război mondial în care luptau pe teritoriul dintre Carpaţi şi Prut cu inamicul comun. Aproape un milion de ruşi au pătruns în Moldova în lunile dezastrului din 1917. Comportarea armatei ruse a fost una brutală, tipică armatelor imperiilor autocrate din Asia. În Delta Dunării, locul strategic visat o întreagă istorie de Rusia, de Polonia, de Ungaria, de Austria, de Franţa şi de alte ţări, autorităţile române au fost desfiinţate, jandarmii arestaţi, iar populaţia românească alungată. Doar lipovenii şi alţi minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. În Iaşi, ofiţerii ruşi cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulţi ani, semn că aveau de gând să rămână în România şi după război. Ruşii trebuiau bine hrăniţi şi îngrijiţi. La cele mai mici nemulţumiri, militarii ruşi ameninţau cu părăsirea frontului şi cu retragerea la est de Prut.[2] Această situaţie a agravat criza alimentară din România şi a consolidat sentimentele antiruseşti, care au ajuns să depăşească raţiunea necesităţii întreţinerii unor raporturi foarte bune cu această putere şi să minimalizeze conştiinţa opiniei publice şi politice că România avea în Rusia mari interese. Pentru aceste mari interese era nevoie să se facă mari sacrificii, de care nu era dispusă nici clasa politică românească şi nici elita societăţii. Acest lucru va fi plătit scump. Ajutorul rusesc, mult aşteptat, a adus cu sine nu numai şansa salvării militare a ţării, ci şi un munte de nemulţumiri faţă de ruşi şi încordări politico-diplomatice. Contribuţia Rusiei la menţinerea existenţei statului român a fost recunoscută doar parţial de români şi aceasta cu „jumătate de gură”.

În noiembrie şi decembrie 1917, în toată Moldova, a început un proces de descompunere a forţelor armate ruseşti. Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse din Moldova a cerut ajutor guvernului României. În prima fază, Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se implice, încercând să nu se amestece în luptele interne ale Rusiei. Situaţia a degenerat. Unităţile militare ruseşti, rămase fără aprovizionare, au început să jefuiască localităţile Moldovei, să comită violuri, tâlhării şi omoruri. Elemente bolşevice conduse de internaţionalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt de lângă Petrograd, au plănuit o lovitură de stat împotriva regimului regal român. De aceea, în finalul primului război mondial, de la începutul războiului civil din Rusia, armata română a primit ordine în sensul acţionării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roşii, alături de Gărzile Albe. Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice şi militare româneşti, este greu de înţeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică ale guvernanţilor noştri, pentru eventualitatea că bolşevicii se vor menţine la putere în Rusia. România avea interesul ca Rusia să recunoască alipirea Basarabiei şi a Bucovinei la România şi, de asemenea, interesul de a recupera tezaurul naţional, transportat la Moscova, la sfârşitul anului 1916 şi în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acţionat orbeşte, mi-aş permite să spun cu fanatism, împotriva guvernului bolşevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat şi alte momente în care diplomaţia română a dat dovadă de amatorism şi a acţionat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup, ale liderilor, sau sub influenţa unor forţe politice şi financiare din străinătate, care au influenţat, uneori decisiv, diversele regimuri politice din România contemporană. La această poziţie anti-sovietică, România a fost mult încurajată, în toată perioada interbelică, de Franţa şi de Marea Britanie.

În 8 noiembrie 1917, în faţa Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat popoarelor şi guvernelor ţărilor vecine, propunându-le pacea şi încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea, renunţându-se la diplomaţia confidenţială. El a mai spus că intenţionează să facă publice toate tratatele secrete semnate de către ţari cu diverse ţări. România nu a reacţionat în nici un fel la oferta Rusiei Sovietice, care-i privea pe toţi vecinii ei. La 20 noiembrie 1917, guvernul sovietic i-a informat pe aliaţii săi că intenţionează să încheie pacea cu Germania, cu explicarea motivelor. Nici de această dată, România, ca şi ceilalţi aliaţi ai Rusiei în război, nu au răspuns acestei corespondenţe.[3] Singura care a răspuns imediat propunerii sovietice a fost Finlanda. Ca urmare, la sfârşitul lunii noiembrie 1917, Iosif Visarionovici Stalin, numit comisar al naţionalităţilor din Rusia, s-a deplasat la Helsinki. Finlanda fusese mare ducat rus, din anul 1809. Stalin a lansat un apel pentru încheierea unei alianţe cinstite între cele două ţări şi popoare şi i-a anunţat pe finlandezi că, în schimbul tratatului, Rusia le redă independenţa. După tergiversări, datorate faptului că partidele burgheze finlandeze se temeau de contagiunea bolşevismului, tratatul s-a semnat în octombrie 1920. Libertatea naţională a Finlandei a fost păstrată până astăzi, în ciuda conflictelor care au mai existat între cele două ţări, mai ales în iarna dintre anii 1939 şi 1940. La 31 decembrie 1917, Lenin a trimis personal un ultimatum guvernului român cerându-i să înceteze operaţiunile militare împotriva bolşevicilor, arătând că aşteaptă răspuns în 24 de ore, în caz contrar urmând să aibă loc „o nouă ruptură…”. Guvernul român nu a răspuns nici de data aceasta. Ofensa era directă şi greu de iertat de către o putere ca Rusia. Dacă puterile occidentale îşi puteau permite o asemenea poziţie ofensatoare, pentru România, ţară mică până în 1918, vecină a Rusiei, gestul a produs efecte negative pe termen lung. Din ordinul lui Lenin, ministrul român în Rusia, Constantin Diamandy, a fost arestat împreună cu toţi membrii legaţiei. Ei au fost închişi în fortăreaţa Petropavlovsk. Întregul corp diplomatic acreditat în capitala Rusiei a cerut şi a obţinut o întrevedere cu Lenin. Protestele vehemente ale corpului diplomatic acreditat în Rusia, au făcut ca diplomaţii români să fie eliberaţi în câteva ore. Nici un alt stat din lume nu a fost, în acele prime momente de existenţă a statului sovietic, în relaţii atât de tensionate cu Rusia, cum a fost România.

Ca urmare a tensiunii mari dintre România şi noul guvern al Rusiei, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost rupte, din iniţiativă sovietică. Indignarea ruşilor a crescut şi mai mult când s-a aflat de asasinarea lui Rochal, în Moldova. Ura s-a îndreptat împotriva românilor, deşi au fost voci care au afirmat că bolşevicul fusese asasinat de Misiunea militară franceză din România. Ca urmare, guvernul sovietic a trimis guvernului de la Iaşi o notă în care se arăta că Rusia a „…sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică îşi ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit şi se obligă să-l restituie în mâinile poporului român”. Şocul a fost destul de mare la Bucureşti. Politicienii români au realizat că vor suporta represalii. România a făcut un pas înapoi şi a renunţat la acţiuni militare împotriva bolşevicilor şi, în ciuda presiunilor Franţei şi Marii Britanii, nu a participat la intervenţia militară internaţională împotriva Rusiei Sovietice. Pe măsură ce timpul trecea şi Rusia Sovietică a rezistat atacului celor mai mari puteri ale lumii împotriva sa, guvernanţii români au început să conştientizeze faptul că nu se poate face abstracţie de Rusia şi au căutat soluţii. După doi ani pierduţi, România îşi revizuieşte strategia şi decide să negocieze cu Rusia Sovietică. La începutul anului 1920, Alexandru Vaida-Voevod şi comisarul rus pentru afaceri externe, Gheorghi Cicerin, au schimbat radiograme, convenind asupra iniţierii unor convorbiri. Apreciem că la nivelul anului 1920, când Rusia era încă în război civil şi invadată de armate americane, britanice, japoneze, franceze şi polone, nu era încă prea târziu ca România să recunoască statul sovietic, să-i garanteze neagresiunea, să stabilească relaţii diplomatice, să negocieze un tratat bilateral, toate acestea în schimbul recunoaşterii apartenenţei Basarabiei şi Bucovinei la România şi a restituirii tezaurului naţional. De data aceasta, cea care s-a opus cu multă fermitate a fost Franţa. Deschiderea dialogului româno-sovietic a fost oprită brusc. În anul 1921, România a iniţiat din nou negocieri cu Rusia, dar nu s-a ajuns la rezultate concrete. În martie 1924, la Viena, s-a organizat o conferinţă ruso-română, eşuată, pentru că, la nivelul acestui an, comuniştii se consolidaseră, câştigaseră războiul civil şi pe cel cu intervenţioniştii străini şi Rusia Sovietică nu mai era dispusă să recunoască apartenenţa Basarabiei la România.[4] Momentul istoric fusese ratat. Era prea târziu. Nereuşind încheierea unui tratat care să-i asigure securitatea în faţa U.R.S.S., România s-a confruntat cu o permanentă înrăutăţire a relaţiilor sale cu guvernul de la Moscova.

- Va urma -

Notă: Textul a fost prezentat în cadrul lucrărilor Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice „Basarabia 200”, Râmnicu Vâlcea, 11-13 mai 2012