În cele ce urmează voi relata unul din actele „civilizate" ale aviaţiei aliate, consumat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, împotriva oraşului german Dresda (Dresden, în limba germană).
„În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice, în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4000 şi 8000 de imobile, lăsând, potrivit unor estimări, cam o treime din populaţia Germaniei fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe." (Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.153-165)
Desigur, veţi spune: era război! Care pe care! Aşa să fie? Redau două declaraţii edificatoare:„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate [...]". (Raportul generalului Armengaud) - La 30 octombrie 1940 Churchill afirma:
„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!" (Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166)

În cadrul programului menţionat anterior se numără şi bombardamentul asupra oraşului Dresda, în luna februarie a anului 1945, raid de teroare al aviaţiei aliate, îndreptat exclusiv împotriva populaţiei civile şi apreciat de către istorici drept o pată pe blazonul britanic. „Raidul asupra Dresdei a fost executat din ordinul generalului Harris, precedat fiind de cele asupra oraşelor Braunschweig din octombrie 1944 (soldat cu 80.000 de morţi şi 300.000 de persoane rămase fără adăpost) şi asupra Berlinului, la 3 februarie 1945 (25.000 morţi)." (D.Irvind The destruction of Dresden, Londra, 1963)

Dresda, capitala Saxoniei, oraş fără obiective militare, care adăpostea o populaţie CIVILĂ de peste un milion de persoane, printre care se aflau numeroşi refugiaţi, a constituit ţinta bombardierelor aliate. Atacul s-a produs în două etape: prima, un atac masiv cu bombe, a doua, un atac consecutiv împotriva formaţiunilor de ajutor şi apărare germane. „În noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa „Lancaster", aparţinând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra oraşului 650.000 bombe incendiare şi 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Recurgând la o statistică macabră, se poate constata că aliaţii au utilizat o bombă la fiecare doi germani, o rată cu adevărat „apocaliptică". Din 28.010 de imobile - cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morţilor variază potrivit unor surse, între 120.000 şi 150.000, cei mai mulţi, civili. Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a din cadrul United States Army Air Force, la mijlocul zilei următoare, iar această operaţiune „complementară", total inutilă, ducând la întreruperea pentru doar trei zile a circulaţiei feroviare." (D.Irvind The destruction of Dresden, Londra, 1963)
Pentru populaţia germană consecinţele au fost catastrofale, iar centrul istoric al oraşului a fost incinerat.[1] Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (...). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă..."

În noaptea de treisprezece spre paisprezece februarie, 1945, vechea şi frumoasa capitală din Saxonia, Dresda a fost atacată de către Royal Air Force (RAF) şi de United States Army Air Force (USAAF). Dresda nu a fost un important centru industrial sau militar şi, prin urmare, nu era un obiectiv demn de un efort comun considerabil pentru a justifica neobişnuitele forţe americane şi britanice implicate în raid. Încă de la începutul anului 1945, comandanţii aliaţi erau conştienţi că până nici cele mai feroce bombardamente „nu vor reuşi să inducă teroarea asupra germanilor".[2] Bombardamentului de la Dresda a constituit un masacru fără sens, cu distrugeri chiar mai teribile decât bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. În ultima vreme, cu toate probele evidente, istoricul britanic, Frederick Taylor a încercat o „reabilitare", o justificare a bombardamentului, susţinând că acesta nu a fost premeditat, ci s-a datorat unor împrejurări nefericite. El afirmă că distrugerile imense provocate oraşului saxon ar fi fost rezultatul neaşteptat al unei combinaţii de împrejurări nefericite, al condiţiilor meteorologice şi a apărării germane „exasperant de inadecvată". [3] Afirmaţia lui Taylor este contrazisă de el însuşi, chiar în propria carte: aproximativ 40 de bombardiere americane au deviat de la zbor şi au ajuns, în loc de Dresda la Praga pe care au bombardat-o. [4] Dacă totul ar fi mers conform planului, distrugerea oraşului Dresda ar fi fost mult mai mare. Gravă este insistenţa lui Taylor prin care motivează că Dresda constituia un obiectiv legitim, deoarece ar fi fost nu numai un important centru militar, ci un nod vital pentru traficul feroviar şi un oraş industrial major. Afirmaţia este contrazisă de realitate:
- singura instalaţie cu adevărat militară semnificativă, aerodromul Luftwaffe situat la câţiva kilometri de nordul oraşului, nu a fost atacat în timpul bombardamentului; puţinele avioane Luftwaffe erau ţinute la sol din cauza lipsei de combustibil.
- staţia de cale ferată, importantă de altfel, nu a fost marcată ca obiectiv de avioanele britanice „Pathfinder", avioanele-călăuză pentru bombardiere, echipajele fiind instruite să arunce bombe doar asupra centrului oraşului, situat la nord de staţia de cale ferată; [5]
- distrugerile provocate sistemului feroviar au fost minore, acesta reluându-şi activitatea după doar trei zile de la atac; [6]
- marea majoritate a punctelor industriale cu caracter militar important din Dresda nu se aflau în centrul oraşului, ci în suburbii, unde densitatea bombardamentului a fost extreme de scăzută. [7]
- au fost distruse spitale şi biserici; numeroşi prizonieri de război aliaţi care se aflau în oraş au fost ucişi, un număr de membri ai rezistenţei anti-naziste din Germania, care au reuşit să scape din închisoare în timpul haosului cauzat de bombardamente, [8] dar nimeni nu susţine că toate acestea făceau parte din obiectivul raidului.
Taylor sugerează că bombardarea capitalei saxone a fost destinată facilitării înaintării Armatei Roşii, susţinere fără acoperire, neexistând nici o dovadă care să confirme, dimpotrivă. Posibilitatea unor raiduri aeriene anglo-americane cu privire la obiectivele din estul Germaniei a fost discutată la Yalta, dar în timpul discuţiilor, sovieticii şi-au exprimat îngrijorarea că ar putea fi lovite din greşeală propriile linii, aşa că au solicitat ca RAF şi USAAF să nu acţioneze prea mult spre est. [9] Teama sovieticilor de a fi loviţi de ceea ce acum se numeşte „friendly fire" nu a fost nejustificată, cum s-a întâmplat în timpul raidului de la Dresda, când un număr considerabil de avioane au bombardat din greşeală Praga, situată la o distanţă de Dresda similară cu cea faţă de liniile sovietice. Mai mult decât atât, sovieticii nu şi-au dat niciodată acordul pentru planul de bombardare a oraşului Dresda, cum se afirmă adesea. [10]
Cercetările recente au demonstrat că bombardamentul asupra oraşului Dresda a fost un act sadic şi premeditat, responsabilitatea aparţinând în întregime Marii Britanii şi SUA. Ordinal a fost al lui WInston Churchill, iar Ministrul Apărării al Marii Britanii, Sir Archibald Sinclair, a încredinţat misiunea Comandamentului de Bombardament, de sub comanda mareşalului Aerului, Sir Arthur „Bomber" Harris, - unul din cei mai cruzi măcelari ai celui de-al doilea război mondial şi principalul responsabil pentru masacrul de la Dresda.

În vara anului 1944, avansul rapid din Normandia a permis estimarea eronată că războiul va fi câştigat încă înainte de sfârşitul anului. O operaţiune-fulger începuse să fie văzută ca mijloc de intimidare a sovieticilor. În august 1944, un raport RAF a subliniat că „distrugerea unui mare oraş german ar convinge aliaţii ruşi asupra eficacităţii forţei aeriene anglo-americane." [11] Churchill a decis că dispariţia totală a Dresdei, sub nasul sovieticilor ar trimite un avertisment Kremlinului, iar RAF şi USAAF au avut nevoie de timp pentru a pregăti planuri detaliate necesare unei astfel de operaţiuni, cunoscută sub numele de „Operaţiunea fulger". Spre sfârşitul lunii ianuarie 1945, în timp ce se pregătea să călătorească la Yalta, Churchill a manifestat brusc un mare interes în acest proiect, a insistat să fie efectuat imediat, şi a ordonat şefului Comandamentului bombardierelor RAF, Arthur Harris, să şteargă de pe faţa pământului oraşul din estul Germaniei. [12] În autobiografia sa, Arthur Harris, a scris că „atacul asupra Dresdei a fost, la momentul considerat o necesitate militară de către oameni mult mai importanţi decât mine." [13] Este evident, numai o personalitate importantă ca Churchill a fost abilitată să impună voinţa unui bombardament strategic. De asemenea, din moment ce USAAF s-a implicat în atacul asupra Dresdei, se poate presupune că Churchill a acţionat cu cunoştinţa şi aprobarea lui Roosevelt. Participarea americanilor în raidul de la Dresda nu era neapărat necesară, RAF fiind capabilă de implicarea într-un „spectacol solo", dar se impunea o demonstraţie de lealitate a forţelor aeriene anglo-americane în faţa sovieticilor. De asemenea, este probabil ca Churchill să nu fi vrut ca responsabilitatea pentru ceea ce ştia că va fi un măcel îngrozitor să revină doar britanicilor. Era o crimă premeditată pentru care avea nevoie de un partener. Intimidare sovieticilor era privită ca importantă nu numai prin amploarea, dar şi prin momentul operaţiunii de distrugere demonstrativă a acestui mare oraş german. „Comandanţii bombardierelor nu erau interesaţi de nici o ţintă militară sau economică. Ceea ce căutau ei era o zonă rezidenţială de dimensiuni mari. Pe care să poată s-o ardă... atracţia pe care a exercitat-o Dresda pentru comandamentul bombardierelor era faptul că centrul oraşului putea arde uşor şi spectaculos, ceea ce s-a şi întâmplat". Bombe incendiare de 50, 100, 500 kg. de 2 tone, cele mai mari bombe „clasice" fabricate vreodată. Bombe ucigaşe.

„Churchill considera că, prin acest „uragan de foc", îl va face pe Stalin ceva mai prudent la Yalta. Din nefericire, vremea i-a jucat o festă lui Churchill", scrie R.H.S. Crossman: timpul defavorabil a făcut ca bombardarea Dresdei să se desfăşoare abia în 13 şi 14 februarie 1945, două zile după încheierea Conferinţei de la Yalta, nu pe 4 februarie, cum era planificat, astfel că Stalin nu a avut de ce să fie impresionat (aliaţii anglo-americani au folosit totuşi „strategia" mai târziu, la Conferinţa de la Postdam, în timpul căreia s-a desfăşurat prima explozie nucleară americană la Los Alamos, dar Stalin nu a părut prea impresionat nici atunci, în mare măsură - se pare - pentru că credea că o „explozie nucleară" este doar o explozie mult mai puternică decât altele). Bombardamentului de la Dresda nu a avut nimic de a face cu războiul împotriva Germaniei. „Focurile de artificii" de la Dresda se doreau a fi un avertisment adresat sovieticilor, un mesaj anglo-american de atenţionare pentru Stalin, care a costat viaţa a zeci de mii de oameni. Se poate afirma, fără riscul erorii, că în căldura oribilă a infernelor de la Dresda, Hiroshima şi Nagasaki s-a născut Războiul Rece, un pas important spre Noua Ordine Mondială.
----------------------------------------------------
[1] Frederick Taylor. Dresda: marţi 13.02.1945, New York, 2004, pp. 354, 443-448; Bergander Götz, Luftkrieg im Dresda. Vorgeschichte, Zerstörung, Folgen, Weimar, 1995, capitolul 12, şi în special pp. 210 ff, 218-219, 229.;
„Luftangriffe auf Dresda", http://de.wikipedia.org/wiki/Luftangriffe_auf_Dresden
[2] A se vedea, de exemplu, observaţiile formulate de către General Spaatz citată la Randall Hansen, foc şi furie: bombardamentelor aliate din Germania, 1942 - 1945, Toronto, 2008, p. 243.
[3] Taylor, p. 416.
[4] Taylor, pp. 321-322.
[5] Groehler Olaf. Bombenkrieg gegen Deutschland, Berlin, 1990, p. 414; Hansen, p. 245; „Luftangriffe auf Dresden", p.7.
[6] „Luftangriffe auf Dresden", p. 7.
[7] Taylor, pp. 152-154, 358-359.
[8] Eckart Spoo, „Die letzte der Familie Tucholsky" Ossietzky, nr 11 / 2, iunie 2001, pp. 367-70.
[9] Taylor, p. 190; Groehler, pp. 400-401. Citând un studiu despre Yalta, autorul britanic a ultimului studiu al bombardamentelor aliate în timpul celui de-al doilea război mondial constată: sovieticii au „în mod clar au preferat să păstreze RAF şi USAAF departe de teritoriul care ar putea fi în curând sub ocupaţie sovieticvă". A se vedea C. Grayling, Printre Oraşele Morţii: în al doilea război mondial, au fost bombardamentele aliate asupra civililor, o necesitate sau o crimă? Londra, 2006, p. 176.
[10] Alexander McKee. Dresda 1945: Tinderbox Devil's, Londra, 1982, pp. 264-265; Groehler, pp. 400-402.
[11] Richard Davis, „Operaţiunea fulger" Jurnalul de Studii Strategice, 14:1, martie 1991, p. 96.
[12] Taylor, pp. 185-186, 376; Grayling, p. 71; David Irving. Distrugerea din Dresda, Londra, 1971, pp. 96-99.
[13] Arthur Travers Harris, Bomber ofensator, Don Mills / Ont., 1990, p. 242.