„... Voi toţi care aţi dus Drapelul român în ţinuturile hotarelor noii Românii întregite, aduceţi-vă aminte necontenit că pe steagurile noastre sunt scrise cuvintele: «Onoare şi Patrie»”. (Ferdinand I)

Armistiţiul de la Focşani şi apoi pacea de la Buftea-Bucureşti - din 7 mai 1918 - aduceau României grave prejudicii teritoriale, economice şi politice, fapt pentru care guvernul nu le-a ratificat. Locuitorii din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi-au continuat lupta pentru dreptate naţională, pe baza dreptului internaţional şi al principiului naţionalităţilor. Meritul politic al unirii Basarabiei (27 marie 1918) cu România l-au avut fruntaşii intelectuali şi populaţia din provincie. Desfăşurarea în ordine a pregătirilor pentru unire a fost făcută la adăpostul oferit de trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu[1]. Generalul Zadik[2], comandant al Diviziei 8 infanterie, trecuse la 29 octombrie 1918, în Bucovina, cu misiunea ca „împreună cu toate trupele de jandarmi şi grăniceri să ocupe în timpul cel mai scurt întreaga provincie”[3] şi capitala Cernăuţi. Înaltul Decret nr. 3179 aduce cea de-a doua mobilizare a armatei române. Concomitent, noul guvern al generalului Constantin Coandă a adresat un ultimatum feldmareşalului August von Mackensen (ce comanda 15 divizii), pentru a părăsi teritoriul României în 24 de ore. Forţarea Dunării de către trupele aliate şi mobilizarea armatei române au însemnat reînceperea războiului. Reluarea ostilităţilor a fost un moment prielnic pentru aliaţi de a nu ţine seama de armistiţiul de la Belgrad, încheiat cu Ungaria, prin care Mureşul constituia aliniament de demarcaţie. Declaraţia de la Oradea[4], din 12 octombrie 1918, a reprezentat documentul juridic de început al organizării alegerilor de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 ardelenii au hotărât unirea pe vecie cu România. Consiliul Dirigent şi Gărzile Naţionale au fost organe executive ale noii puteri, respectiv de apărare a ordinii şi liniştii publice. Refuzul conducătorilor Ungariei de a accepta victoria luptei de eliberare a popoarelor din imperiul austro-ungar, destrămat, şi în consecinţă nerecunoaşterea noilor frontiere create prin Unire, a dus la împotriviri de tot felul, inclusiv pe calea armelor. În fruntea Diviziei 7 Infanterie, generalul Traian Moşoiu intra prin trecătorile Carpaţilor în Ardeal şi, la 7/20 noiembrie 1918, ocupa oraşul Reghin, de unde a dat o „Proclamaţie către ardeleni”[5], în care arăta că nu venea „ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul…, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit…Cu noi aduceam libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre”.

Evenimentele care s-au succedat au fost consemnate în documentele epocii şi interpretate în mod diferit de istoriografia românească şi străină. În spiritul respectului pentru adevărul istoric, ne delimităm de entuziasmul, de optimismul şi subiectivismul celor ce au trăit evenimentele şi păstrăm aprecierile corecte ale celor ce au cercetat şi redat adevărul de pe poziţii ştiinţifice şi nu de pe poziţii partizane, cu o interpretare favorabilă mai degrabă discursului politic decât scrierii adevărului. Studiul nostru se bazează pe informaţiile istoriografice ale căror autori susţineau câteva lucruri asupra cărora voim a face lumină. Această lumină răzbate din lectura atentă a documentelor emise de ofiţerii din Statul major[6] şi biroul de operaţii[7] al Comandamentului Trupelor din Transilvania. Din analiza comparată a datelor, utilizate de mai mulţi autori, rezultă câteva concluzii interesante a căror argumentare o vom susţine în rândurile de faţă. Jurnalul de operaţii a stat şi la baza lucrărilor memorialistice întocmite de generalul Traian Moşoiu[8] şi Gheorghe Mărdărescu[9]. „Jurnalul” reprezintă un document juridic de mare importanţă ce ne clarifică şi spulberă mituri tradiţionale potrivit cărora: exista o unanimitate a dorinţei de unire cu România a întregii populaţii ardelene; mitul prieteniei dintre români şi sârbi, s-ar fi manifestat şi pe durata evenimentelor la care ne referim, sau că ofensiva armatei române fusese o reacţie de răspuns la ofensiva ungară din 16 aprilie 1919.

Documentele de arhivă cercetate ne permit formularea unor concluzii mai nuanţat, ele fiind, cu siguranţă, mult mai aproape de realitatea acelor vremuri. Apriori, reţinem atenţia cititorilor că jurnalul de operaţii este un document juridic obligatoriu de întocmit la război. Fiind o sinteză a celor mai semnificative momente trăite pe front, „jurnalul” furnizează cercetătorului suficiente informaţii ce, mai târziu, pot fi argumente puternice pentru cei ce le-au trăit şi mărturii în favoarea comportamentului corect al armatei române faţă de populaţia civilă, atât din Transilvania, cât şi din Ungaria ocupată. Cazurile izolate de represiune, consemnate în mod obiectiv şi în „jurnal”, au fost consecinţa nerespectării regulilor de război - comunicate prin 19 Ordonanţe. Pe lângă misiunea de organizare şi susţinere a efortului militar de război, Comandamentului Trupelor din Transilvania i-a revenit şi dificila misiune de a reinstaura ordinea şi legea în spatele frontului, într-o societate anarhizată de comuniştii unguri. Prin ordinul nr.1159/28.11.1918, Marele Cartier General dispunea înfiinţarea Comandamentului Trupelor din Transilvania, odată cu a doua mobilizare a armatei române[10]. La 11 decembrie 1918, sediul Comandamentului s-a stabilit la Sibiu, unde se instalase şi Consiliul Dirigent, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. Imediat ce Comandamentul s-a organizat - constituindu-se din Divizia I-a Vânători, Divizia 2 Vânători şi Divizia 7 Infanterie - s-a ordonat ocuparea Ardealului pe aliniamentul Cîmpulung - Maramureş, vest Zalău, prin Poeni pe Crişul Repede, peste culmea Munţilor Apuseni şi cobora în valea Mureşului, la vest de Zam. Până la ocuparea acestei linii de demarcaţie, guvernul român a avut de trecut multe piedici din partea aliaţilor. Ungurii cereau Mureşul ca linie de demarcaţie. După ocuparea oraşelor Reghin şi Târgu Mureş, un detaşament de infanterie a pus stăpânire pe Uioara, cu scopul de a zădărnici acţiunile patrulelor din divizia de secui, de sub comanda colonelului Kratochwil. Trupele ungureşti primiseră ordin să împrăştie mulţimea şi pe reprezentanţi aleşi ai acestora, adunaţi la Alba Iulia. Prinderea conducătorilor era obiectivul urmărit de Kratochwil. Prinzând însă de veste că trupele române au ocupat poziţii pe Mureş, Kratochwil renunţă la proiectul său. În nord, până la 1 decembrie 1918, trupele Diviziei 7 infanterie au ocupat oraşele Bistriţa, Dej şi Cluj, în timp ce Divizia a 1-a Vânători, sub comanda generalului Leca, şi Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Dabija, treceau în Ardeal în subordinea Comandamentului Trupelor din Transilvania. Prezenţa armatei române regale în Ardeal a descurajat şi împiedicat formarea unor „republici locale” şi estomparea actelor de sabotaj de tot felul.

Primele informaţii despre trupele ungare şi dispunerea acestora, Comandamentul Trupelor din Transilvania le-a obţinut de la Marele Cartier General şi le-a actualizat pe teren cu cele furnizate de Consiliul Dirigent care, prin biroul informaţii militare, era încunoştinţat din teritoriu despre faptul că gărzile naţionale române erau dezarmate, populaţia bătută şi jefuită. Gărzile secuieşti şi ungureşti din Copşa Mică stricau liniile telefonice şi telegrafice. Pe 28 decembrie 1918, Consiliul Dirigent aducea la cunoştinţa Comandamentului Trupelor din Transilvania că „ungurii au pus sub tipar câteva milioane coroane, bancnote false, cu scopul de a le introduce în ascuns în Transilvania, pentru a susţine propaganda contra unirii Ardealului”[11]. Ministrul plenipotenţiar Erdely, împuternicit pe lângă guvernul de la Budapesta, informa Consiliul Dirigent despre „pregătirile sârbilor de un nou război”, lucru ce s-a întâmplat prin ocuparea Banatului. Pe linia de demarcaţie, ungurii şi-au desfăşurat trupe de infanterie, artilerie şi cavalerie puternic mobilizate de idei bolşevice. La adăpostul acestor arme, jafurile, maltratarea populaţiei şi terorizarea nu conteneau. Acţiunile erau şi directe asupra trupelor române. Pe 1 ianuarie 1919 se consemnează atacul „trenului care se găsea în apropierea staţiei Ţigani”. În urma atacului bandelor de secui s-au înregistrat 6 morţi şi 13 răniţi şi dispăruţi, Vinovat de incidentul cauzator de moarte (domnul Apathy din Cluj), care a fost dovedit cu probe scrise, ca fiind autorul moral. Oraşul Cluj a fost amendat cu 900.000 coroane, sumă ce s-a împărţit familiilor celor morţi. Prin ordinul nr. 993, Marele Cartier General stabilea printre alte măsuri de represalii şi obligaţia primăriei Cluj de a suporta „cheltuielile de înmormântare şi facerea unui monument cu epitaf”. Funcţionarii poştei, poliţiei şi prefecturii din Odorhei, sprijiniţi de 1000 simpatizanţi, au refuzat să lucreze, sub pretextul că au depus jurământ de credinţă guvernului ungar. După arestarea a 33 de persoane, greva s-a suspendat şi manifestanţii şi-au reluat activitatea. Grevele de la minele din Petroşani au produs grave perturbări atât în ce priveşte producţia, cât şi al transporturilor pe căile ferate.

La începutul anului 1919 informaţiile se succedau cu repeziciune şi erau contradictorii. Dinspre Maramureş veneau informaţii despre acţiunea trupelor ucrainene ce aveau ordin să ocupe valea Tisei. În părţile Aradului, propaganda bolşevică se întindea, în fiecare zi. Sub protecţia francezilor, ce se arătau îngăduitori cu unguri, s-a reînfiinţat garda naţională, cu arme primite chiar de la francezi. La adăpostul manifestărilor turbulente în regiunile Debreţin, Salonta, Oradea, Miskolcz, Keskemet şi Seged armata ungară, bolşevică, se organiza şi îşi constituia depozitele de cereale şi muniţii[12]. În Nord, până la intrarea trupelor române în Sighetul Marmaţiei, 300- 400 de bolşevici au devastat şi au dat foc mai multor sate de români. Gărzile româneşti şi ungureşti au respins încercările ucrainenilor de a ocupa oraşul. În Sud-vest sârbii continuau arestările şi prigonirile românilor. Deţinuţii erau duşi la Belgrad. Românii erau foarte trişti, căci sârbii făceau rechiziţii, fără a le plăti despăgubiri. De la ocuparea Banatului, sârbii s-au transformat în bande care terorizează chiar şi pe francezi. Ofiţerii francezi sunt sub influenţa unguroaicelor şi evreicelor, cu scop de a face din Banat o „republică separată”[13].

În centru trupele se concentrau în special pe văile Crişului Repede, Barcău şi Crasna. „Inamicul din regiunea Ciucea continuă a păstra atitudinea provocatoare faţă de trupele noastre” (p.42), trăgând sporadic focuri de artilerie. Ungurii executau lucrări de fortificaţii în acest sector. Cei retraşi de pe linia de demarcaţie, cartiruiţi în sate, se purtau cu barbarie. Cârciumarul, - evreu - din Remetea, după ce a fost jefuit, a fost omorât de honvezii Regimentului 4. Indisciplina a dus la incidente între ofiţeri şi trupă, al căror rezultat a fost sângeros. Pe 3 martie 1919, ziarul „Voros Uyisag” s-a mutat la Oradea, centru al bolşevismului. La întrunirea comuniştilor din Oradea, aceştia cereau „ca pământurile să li se distribuie în rate”[14]. Din această cauză, proprietarii unguri aşteptau cu nerăbdare sosirea armatei române, spre a le salva şi apăra averile. Românii ce treceau peste linia de demarcaţie declară că printre „soldaţii unguri pluteşte o atmosferă de bolşevism. Ofiţerii sunt degradaţi de către soldaţii care vin şi pleacă din unităţi”[15]. Pe 8 aprilie 1919, primarul din Crasna a dat ordin că „toţi românii să se prezinte la mobilizare, în caz contrar, fiecare al patrulea român va fi împuşcat”[16]. Dispoziţia de mobilizare dată de Budapesta a fost sortită eşecului. Informaţiile obţinute de Marele Cartier General român conduceau spre ideea că armata ungară se va abţine de la declanşarea ofensivei până ce mobilizarea şi pregătirea trupei nu va fi încheiată.

Eliberarea fiecărei localităţi a însemnat o mare bucurie pentru populaţia română şi armată. La Turda, de pildă, s-a oficiat un parastas de pomenire pentru Mihai Viteazul. Pe linia de demarcaţie, generalul Traian Moşoiu şi-a organizat dispozitivul pe detaşamente dispuse astfel: Detaşamentul Olteanu cu centru la Sighetul Marmaţiei; Divizia 7 Infanterie sub comanda generalului Neculcea la Dej; Divizia 6, general Holban, la Cluj; Divizia 1 Vânători la Sighişoara; Divizia 2 Vânători la Sibiu; şi Divizia 2 Cavalerie, general Constantinide, la Baia Mare. Acestor mari unităţi li s-au adăugat diviziile ardelene, formate din voluntari, puse sub comanda - diviziei 16 general Hansu, şi diviziei 18 general Pop. Acestor forţe, colonelul Kratockwil le-a opus trupele sale, organizate în special pe osatura Diviziei 20 Secui[17], la care s-au adăugat elemente rebele maghiare, recrutate din rândul populaţiei civile, precum şi gărzile naţionale maghiare, care întreţineau o atmosferă de teroare, stimulată şi de tonul agresiv al ziarelor ungureşti. Din informaţiile culese de Comandamentul Trupelor din Tansilvania rezultau, în prima linie, aproximativ 18.000- 20.000 oameni, 60-70 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a II-a 40.000- 50.000 oameni şi 65 tunuri.

Pe 15 aprilie 1919, trupele române erau în dispozitiv de luptă, organizate astfel:

Grupul de Nord (gl. Moşoiu), cu misiunea de a executa acţiunea hotărâtoare cu Detaşamentul gl. Olteanu pentru respingerea oricăror atacuri dinspre Nord şi Vest. Obiectiv de cucerit: Huszt. Divizia 2 Cavalerie va păstra sectorul ocupat şi va face recunoaşteri ofensive în întreg sectorul. După ajungerea în câmpie, Divizia 7 Infanterie va înainta pe două coloane, prin Tăşnad şi Supuru de Jos, cu obiectiv: Carei. Va folosi Detaşamentul de moto-mitraliere într-o acţiune viguroasă de manevră spre Someş cu scopul de a deschide drumul diviziei de cavalerie. Divizia 6 va opera în lungul Crişului Repede, cu obiectiv principal: Oradea, şi va acţiona cu un detaşament puternic de manevră spre Marghita, întărind legătura cu Divizia 7 infanterie. Rezerva generală al Grupului General Moşoiu era asigurată de Divizia 16 Ardeleană. Consiliul Dirigent, în şedinţa sa din 9 aprilie 1919, ţinută în prezenţa lui Iuliu Maniu, a hotărât trecerea la ofensivă, cu misiunea „de a elibera ultima colibă românească de sub jugul străin”[18]. Consiliul de Miniştri de la Bucureşti, la cererea Consiliului Dirigent, hotăra, la 10 aprilie 1919, „înaintarea armatei române la vestul Transilvaniei”, cu scopul de a asigura protecţia românilor împotriva bandelor ungare, stoparea anarhiei bolşevicilor unguri. Veştile sosite din Bihor, la Consiliul Dirigent, potrivit cărora pe 4 aprilie 1919 un grup înarmat de unguri şovini i-au asasinat pe dr. Ioan Ciordaş, membru al consiliului, prefect al Bihorului, şi dr. Nicolae Bolcaş, au consternat conducerea de la Sibiu. Situaţia gravă creată nu mai suporta amânare.