Partea cea mai interesantă şi mai captivantă a memoriilor generalului Constantin Pantazi o constituie cea dedicată perioadei în care a fost deţinut În U.R.S.S., alături de Mareşal, Mihai Antonescu, generalul Constantin Z. Vasiliu şi colonelul Mircea Elefterescu. După ştiinţă noastră este singura relatare detaliată şi închegată asupra detenţiei în U.R.S.S. a ceea ce am putea numi grupul Antonescu. Referiri fugare asupra acestui răstimp mai găsim doar la Eugen Cristescu, „dar acesta a fost predat autorităţilor sovietice mult mai târziu şi nu s-a întâlnit cu grupul Antonescu. De asemenea, Ion Pantazi, care fără îndoială că a avut acces la memoriile tatălui sau, a făcut publică mărturia tatălui sau, mai întâi în presă" şi apoi în memoriile publicate în 1989[50]. Nedispunând însă de textul memoriilor tatălui sau, Ion Pantazi a oferit o variantă care diferă sensibil de cea originală (vezi, spre exemplu, data la care s-a produs tentativă de sinucidere a Mareşalului) şi este mult mai săracă în amănunte.
Cartea scrisă de generalul Constantin Pantazi în primii ani de detenţie este o adevărată surpriză atât pentru istorici, cât şi pentru publicul larg, dincolo de problemele pe care ea le ridică şi pe care, cel puţin câteva dintre ele, am încercat să le punem în evidenţă în paginile anterioare. Imaginea generalului Pantazi, aşa cum răzbate ea din aceste memorii, diferă substantial de ceea ce se ştia despre personalitatea sa până la această dată. El dovedeşte pe deplin că a fost unul din personajele-cheie ale guvernării Mareşalului, şi nu unul insignifiant, de conjunctură, caracterizare acreditată, în special, de prestaţia sa la procesul din mai 1946. Mult mai important este plusul de informație pe care generalul îl pune în circulaţie pentru elucidarea aspectelor mai puţin cunoscute ale acţiunii politice şi militare a lui Ion Antonescu şi a echipei sale în anii de răscruce 1940-1944. Mărturiile generalului Pantazi vor trezi, suntem siguri, interesul „adversarilor" şi „partizanilor" Mareşalului, dar, mai presus de toate, vor fi una din „cheile" esenţiale şi imposibil de ignorat pentru oricine vrea să pătrundă „secretele" guvenarii Antonescu.
Septembrie 1944 - aprilie 1946. Viața în prizonieratul sovietic
„Viața la Galițin - avea să consemneze generalul Constantin Pantazi în „Memorii” - a devenit pentru noi un simpatic « domiciliu obligatoriu », în care beneficiam de un repaus de vacanță plăcut. Iar sub raportul vieții ne aflam în formula lui Mihai Antonescu: « Rentieri capitaliști pe spezele Rusiei Sovietice ». Viața materială ni se organizase în cele mai bune condițiuni, printr-o bună cazare, o foarte bună hrană și o completă echipare. Pentru nevoile noastre intelectuale ni se adusese cărți de literatură franceze ale autorilor: Racine, Guy de Maupassant, Anatole France, Emile Zola, Romaine Rolland etc. Lucrări de istorie, îndeosebi cuprinzând capitolul revoluției ruse, organizarea în Rusia, reforma agrară, Constituția etc. Pentru ca să fim la curent cu politica mondială ni se citea în fiecare zi ziarul « Pravda », de interpret, redându-ni-se aproape în întregime”.
După spusele aceluiași general Constantin Pantazi, Ion Antonescu „încetul cu încetul, începuse să revină la o bună dispoziție, însă nu uita unele fapte: închiderea în safé, la Palatul regal de Sănătescu și arestarea lui în casa Regelui; două subiecte pe care ni le istorisea zilnic”. Cu timpul, Ion și Mihai Antonescu începuseră să devină optimiști, considerând că vor „sta câtva timp în exil” și apoi se vor reîntoarce în țară, unde aveau să fie judecați, eventual, de Înalta Curte de Casație.
Până la sfârșitul anului 1944 situația grupului a fost confortabilă, Constantin Pantazi consemnând: „Trebuie să afirm cu toată convingerea și sinceritatea că ofițerii ruși care ne-au păzit și întreg personalul din jurul nostru au avut față de noi o purtare plină de îngăduință și de cea mai desăvârșită civilitate”. Crăciunul a fost petrecut „foarte plăcut”, pentru seara de Anul Nou, mareșalul Ion Antonescu cerându-le să vină „toți în ținută militară”. S-a servit „plăcintă, sarmale românești, pe lângă caviar și șampanie. De altminteri, mesele cu icre negre, formând meniul obișnuit, iar șampania ni se servea foarte des. În orice caz, vodka și vinul negru dulce erau nelipsite”. Singur, colonelul Mircea Elefterescu, în semn de protest pentru faptul că fusese dus în Rusia, a refuzat să servească meniul oferit: „Timp de 10 luni cât am stat la Galițin împreună nu mânca decât două ceaiuri cu pâine pe zi. Altceva nimic. Atitudinea lui era corectă, însă extrem de rece față de ruși”. Pentru îngrijirea sănătății generalului Constantin Vasiliu (gât și stomac) și a lui Mihai Antonescu (intestine) au fost aduși specialiști de la Moscova.
Săptămânal, interpretul grupului, căpitanul Karpovici Kalinin, făcea rapoarte săptămânale către superiori și se deplasa des la Moscova, la un moment dat făcând cunoscut: „Cred că se va găsi o soluție și pentru domnul mareșal, fiindcă deși situația lui este grea, totuși fiind mareșal, nu cred că ai noștri ar putea lua măsura să fie executat. Numai trebuie ca dumneavoastră să vă înțelegeți, nu cu noi, ci cu oamenii noștri mari”.
După capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, Ion și Mihai Antonescu, au alcătuit, în franceză, un Memoriu pe care l-au trimis lui I.V. Stalin. La scurt timp, la Galițin a început să vină din ce în ce mai des un colonel rus care a avut întrevederi repetate, în special cu Ion și Mihai Antonescu. Prima problemă pusă în discuție, precizează Constantin Pantazi, a fost „recunoașterea de către mareșal că România a făcut război de agresiune și de jaf”. În contextul în care Ion Antonescu s-a situat pe poziția clară că „România nu a fost stat agresor”, atitudinea colonelului sovietic a devenit din ce în ce mai dură. La începutul lunii iunie 1945, au fost mutați într-o altă vilă, mult mai mică, tot în apropierea Moscovei, unde interogatoriile s-au întețit și înăsprit, spre iritarea mareșalului, care într-una din zile a declarat celor care îl însoțeau: „Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne decât să încerc să vă salvez pe dumneavoastră, și voi încerca”. A doua zi (generalul Constantin Pantazi menționează că era 14 iunie 1945), Ion Antonescu a încercat să se spânzure cu cearşeaful în camera de baie.
Gestul său a intensificat măsurile de pază, în camera arestaților fiind plasat câte un planton (ofițer), noaptea interzicându-se stingerea luminii. La 17 iunie 1945 au fost transferați la Moscova, la Lublianka, în închisoarea N.K.V.D.-ului. Din acel moment, consemna generalul Constantin Pantazi „n-am mai văzut pe mareșal, iar de vorbit cu el n-am mai avut prilejul decât după ce, fiind condamnați la moarte, am fost închiși la închisoarea militară Jilava, de lângă București. Nu știu ce anchetă s-a făcut mareșalului în Rusia și nici ceea ce a declarat la ancheta făcută acolo”. O parte din interogatoriile la care a fost supus Ion Antonescu la Moscova au fost publicate de domnul Marcel-Dumitru Ciucă în volumul III al lucrării Procesul mareșalului Antonescu. Documente (Ancheta procesului), Bucrurești, Editura Saeculum I.O., 1998.
La 9 aprilie 1946, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Piki Vasiliu și Constantin Pantazi au fost predați, la București, de către locotenet-colonul Rodin, reprezentantul Comandamentul Armatei Roșii, lui Alexandru Nicolschi, șeful Corpului detectivilor, cu acel prilej încheindu-se și procesul-verbal de predare-primire.
Apud Constantin Pantazi, „Cu mareșalul până la moarte”, București, Editura Publiferom, 1999 (text stabilit, ediție de Alexandru Diță; studiu introductiv și note de Adrian Pandea; cuvânt înainte de Dan Pandea).