În momentul izbucnirii războiului prin agresiunea nazistă contra Poloniei, edificiul politico-diplomatic al Europei, în conexiune cu care se elaborase și sistemul românesc de alianțe externe, se prăbușise[11]. Aplicabilitatea clauzelor alianțelor politico-militare ale României era anulată prin acțiunea factorilor externi. Centrul și sud-estul Europei devenise spațiu spre care erau dirijate planurile expansioniste ale puterilor fasciste. În acest spațiu țara noastră va încerca în continuare, prin mijloace din ce în c mai precare însă, să-și păstreze ființa națională și integritatea teritorială vizate de expansionismul sovietic și revizionismul hortysto-bulgar în spatele cărora se afla Germania însăși. În condițiile declanșării războiului mondial, un Consiliu de Coroană convocat grabnic de Carol al II-lea, la 6 septembrie a hotărât „observarea strictă a regulilor neutralități stabilite prin convențiile internaționale față de beligeranții din actualul conflict"[12] diplomația românească militând în continuare pentru menținerea independenței și suveranității naționale, evitarea antrenării în război și, totodată, consolidarea securității în sud-estul Europei[13]. Neutralitatea României nu era pe placul puterilor agresoare. Germania în special, dominând de acum politica europeană, și-a intensificat eforturile pentru acapararea supremației asupra țării noastre, petrolul și cerealele românești constituind o necesitate vitală pentru mașina de război nazistă. Trebuie precizat că poziția României în timpul neutralității nu a fost binevoitoare celui de al treilea Reich. Ba din contră, prin tot ce a întreprins diplomația românească, s-a evidențiat pregnant încă de la începutul războiului și până în momentul încheierii procesului izolării politice a țării[14], tendința de a câștiga timp în vederea pregătirii participării la conflict de partea puterilor occidentale împotriva Germaniei lui Hitler. La București, inclusiv în cercurile camarilei regale, se manifesta clar convingerea că până la urmă Germania va fi înfrântă și puterile occidentale vor fi cele care vor avea cuvânt hotărâtor la viitoarea Conferință de Pace[15].
Din toamna anului 1939 și până în vara lui 1940, presiunile și amenințările Germaniei naziste la adresa României vor deveni mult mai insistente. Se conturau tot mai evident planurile lui Hitler de a îngenunchea România pe calea intervenției militare directe susținută în comun cu armata hortystă în scopul netezirii drumului penetrării germane în Balcani și lichidării unui important punct de sprijin al politicii Marii Britanii și Franței, așa cum se prezenta spațiul românesc la acea epocă[16]. Capitularea armatei belgiene și prăbușirea frontului anglo-francez în mai 1940 au tras un puternic semnal de alarmă la București. Perspectivele înfrângerii aliaților în vestul Europei l-au determinat pe Carol al II-lea să-și manifeste intenția de a îndeplini pretențiile economice germane, în scopul menținerii integrității teritoriale. La 27 mai 1940 guvernul român a semnat „pactul petrolului", deja redactat anterior, dar amânat în mod repetat de partea română, transmițând chiar de a doua zi lui Wilhelm Fabricius, ministrul Reich-ului la București, hotărârea de a se pune pe baze noi relațiile româno-germane. Conform documentului, schimbul petrol - armament între Germania și România se face în condiții deosebit de dezavantajoase pentru țara noastră, facilitând influența accentuată și tot mai puternică asupra comerțului nostru exterior și asupra întregii activități economice, fiind grav știrbită suveranitatea națională[17]. Subordonarea economiei va accelera subordonarea politică și militară a țării față de Germania nazistă. În disperare de cauză,suveranul roman pentru a-și salva tronul și regimul de dictatură, încalcă flagrant interesele naționale ale țării și în Consiliul de Coroană de la sfârșitul lunii mai, hotărăște să propună guvernului german "lărgirea cadrului unei colaborări amicale"[18]. Drept urmare, la 1 iulie guvernul român a renunțat la garanțiile anglo-franceze, iar la 11 iulie noul prim-ministru, Ion Gigurtu, anunța retragerea României din Societatea Națiunilor. Trebuie semnalat faptul că se încerca astfel ca în schimbul colaborării cu Germania, stat fascist și subordonării politice față de aceasta, să se garanteze granițele și integritatea teritorială a țării. La consumarea ultimului act - cererea expresă a lui Carol al II-lea în sensul celor precizate - Hitler, stăpân pe situație de acum, a condiționat atât garantarea frontierelor, cât și trimiterea misiunii militare germane solicitată tot atunci de Carol II de acceptarea concesiilor teritoriale in favoarea Ungariei si Bulgariei[19].
Capitularea Franței în fața trupelor Wehrmacht-ului a prăbușit întregul eșafodaj pe care își structurase Carol al II-lea și cercurile din jurul său optând asupra șanselor salvării României, sprijinindu-se pe garanțiile puterilor occidentale. Începea astfel, în urmă cu 75 de ani, în vara anului 1940 drama României Mari - dezmembrarea statului național unitar și ciuntirea fără precedent a fruntariilor țării. Cu toate eforturile României de stabilire a unor relații normale[20] cu acei vecini care revendicau teritorii românești, preconizându-se inclusiv semnarea unor tratate de asistență mutuală aceștia, sub influența evenimentelor internaționale și incitați de fascismul comunist rusesc, și-au întețit activitatea revizionistă la adresa României. Semnalul prăbușirii frontierelor și dezmembrării României Mari a fost dat de Imperialismul Roșu de la răsărit. În vara anului 1940, regimul comunist de la Moscova, cel hortyst ungar și cel militaro-fascist bulgar au dezlănțuit o adevărată campanie propagandistică denigratoare la adresa României, susținută de numeroase incidente de frontieră, raiduri și survolări ale teritoriului românesc și concentrări de noi și noi trupe în apropierea granițelor noastre naționale. În aceste împrejurări, exploatând criza continentală, Viaceslav Molotov, la 23 iunie 1940, a dorit să cunoască poziția aliatului nazist în legătură cu intențiile lui Hitler de a trece la aplicarea punctului 3 din protocolul secret adițional Tratatului Molotov-Ribbentrop. În acest scop, comisarul sovietic a convocat la Ministerul de Externe pe ambasadorul german F.W. von der Sehulenburg, informându-l că "soluționarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amânare. Guvernul roman tinde acum, ca și mai înainte, la soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul roman refuză o înțelegere pașnică. Pretenția sovietelor se extinde și asupra Bucovinei, care are populație ucraineană"[21]. Răspunsul binevoitor și favorabil (în sensul lipsei oricărui interes față de Basarabia - n.a. J.R.) al Berlinului din 26 iunie 1940, orele 22.00, partea germană fiind hotărâtă să pedepsească și să slăbească România, a constituit un important imbold pentru guvernul sovietic, care în aceeași noapte a prezentat o notă ultimativă[22] guvernului român, prin care îi impunea cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru și a nordului Bucovinei. În notă se preciza că încorporarea părții nordice a Bucovinei reprezintă „un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost primită de U.R.S.S. și populația Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia" (Izvestia, 27 iunie 1940 - n.n.)[23].
Preconizând să nu dea curs cererii ultimative sovietice, Carol II și guvernul român (Gh.Tătărăscu - n.n.) s-au adresat guvernelor german și italian, declarând că este gata să reziste ultimatumului sovietic și dorind să cunoască poziția lor față de intențiile românești. Răspunsurile primite de la Berlin și Roma au avut darul de a-i uimi pe români. De la Berlin se transmitea la București: „În acest caz, nu este vorba de bun sau rău, onorabil sau dezonorabil, curajos sau laș, cu pur și simplu de tare sau slab [...] Colosul rus vă va strivi. În consecință veți pierde nu numai Basarabia și Bucovina, ci în mod sigur ceva mai mult"[24], Exprimându-și în continuare îngrijorarea în privința sortii petrolului românesc, Hitler sfătuia guvernul român să dea urmare pretenției sovietice. Totodată, de la Roma se avertiza că este „de un interes european esențial nu numai pentru România, dar și pentru celelalte țări, ca România să evite un conflict armat cu Uniunea Sovietică"[25]. Aroganța, indiferența și lipsa de angajări a celor două guverne fasciste, la care s-a adăugat reținerea și impreciziunea răspunsurilor primite de la Atena, Ankara și Belgrad, unde guvernul român se adresase după primirea mesajelor de la Berlin și Roma încercând să afle poziția foștilor aliați din perioada interbelică în eventualitatea unor atentate din partea Bulgariei sau Ungariei la fruntariile naționale, aveau să determine convocarea Consiliului de Coroană în ziua de 27 iunie. Ca urmare a dezbaterilor pretențiilor sovietice în acest forum, din dorința de a se tergiversa, s-a adoptat hotărârea de a se răspunde la solicitarea sovieticilor că guvernul român" este gata să procedeze imediat în spiritul cel mai larg la discuția amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic". În acest sens guvernul român cerea de la cel sovietic să se precizeze locul și data unei întruniri a celor două părți. Ca răspuns sovieticii au trimis la București un al doilea ultimatum precizând că nu e vorba de tratative ci de o cedare fără discuții și pretenții a teritoriilor cerute. Ca urmare se stabilea ca în patru zile începând cu 28 iunie ora 14.00 armata, administrația și celelalte instituții ale statului român să fie evacuate peste Prut, în caz contrar Armata Sovietică va interveni în forță.
În aceeași zi (27 iunie) guvernul ungar (sigur cu acceptul U.R.S.S. și al Germaniei) a hotărât să disloce la frontiera cu România noi mari unități. În atmosfera încărcată a acelor ore, Carol al II-lea a convocat al doilea Consiliu de Coroană care trebuia să hotărască în legătură cu situația nou creată, rezistența armată sau cedarea fără luptă a teritoriului național samavolnic smuls din trupul țării de guvernul totalitar comunist sovietic[26]. Doar șase din cei 26 de consilieri regali s-au pronunțat pentru rezistență. Numele lor trebuie trecute pentru posteritate în cartea de aur a istoriei demnității noastre naționale:N.Iorga, V.Iamandi, S.Dragomir, Tr. Pop, St.Ciobanu și E. Urdăreanu. În consecință, cu o majoritate lejeră (20 voturi) Consiliul de Coroană a hotărât să cedeze în fața forței copleșitoare a Armatei Roșii[27], acceptând toate condițiile impuse de Stalin privind evacuarea grabnică a teritoriilor rășluite și retragerea rezistenței de pe Prut. Cinismul și aroganța din notele ultimative vor fi dublate de comportamentul agresiv și provocator al trupelor sovietice odată ce au trecut Nistrul. Istoriografia românească dar și cea a Republicii Moldova din ultimii ani a consemnat noianul de crime, violuri, distrugeri provocate atât de Armata Roșie în înaintarea ei spre granița românească, cât mai ales de comuniștii din Basarabia și Bucovina, în majoritatea lor ruși, evrei,ucrainieni și ruteni. Notăm aici doar atitudinea și comportamentul inuman la care s-au dedat ofițerii și ostașii sovietici față de armata română în retragere. Nerespectând nici măcar un cuvânt din angajamentul asumat, aceștia s-au dedat la: deschiderea focului, luare de prizonieri (ofițeri și trupe), dezarmarea unor unități întregi, capturarea materialuluii de război (valoare cca. 3 miliarde lei), sechestrarea trenurilor de evacuare și a depozitelor care din lipsa mijloacelor de transport n-au putut fi evacuate în timp util ș.a. Prin anexarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța de către U.R.S.S., s-a săvârșit prima mutilare a teritoriului național. Timp de patru ani, teritoriul dintre Prut și Nistru (44.500 km2) și 3.200.000 de locuitori și partea de sud a Bucovinei cu ținutul Herței (6000 km2) și 900.000 de locuitori în majoritate români au îndurat jugul greu al regimului comunist sovietic.
- Va urma –
Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.
-------------------------------------------------
[15] Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985,p. 314-331.
[16] Planul concret al operațiilor militare preconizate împotriva României a fost discutat la Cartierul General al armatei germane între 04 - 08 aprilie 1940 (Viorica Moisuc, op.cit., p.279-280).
[17] Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 281-186.
[18] Ibidem.
[19] Andreas Hilgruber,Hitler, Konig Carol und Marechele Antonescu deutsche Rumanischen Bezichungen,Frantz Steiner Verlog,G.N.B.H. Wiesbaden, 1965,p.p.84,85.
[20] Încă de la 17 septembrie 1939, prin reprezentantul României la Moscova se transmitea guvernului sovietic dorința guvernului român "de a consolida raporturile de bună vecinătate atât politice cât și economice cu URSS.Un pact de neagresiune va fi, firește, totdeauna binevenit"(Arhiva MAE, fond 71/România, vol.116, Telegrama din 17 septembrie semnată Gafencu, adresată ministrului român la Moscova); încă din 24 august 1939 se mai propunea sovieticilor "încheierea în cel mai scurt termen a unui impact de neagresiune între cele două țări"(Gh. Zaharia, România în preajma celui de-al doilea război mondial, în Probleme de politică externă a României.1918-1940,Editura Militară, București, 1977, p.413). În ceea ce privește Bulgaria, sunt de menționat încercările României de atragere a acesteia în Blocul Neutrilor.Toate inițiativele românești dezvoltate și în aceste condiții deosebit de vitrege, în spiritual politicii externe tradiționale de bună înțelegere cu vecinii, s-au soldat însă cu grave eșecuri, lovindu-se ca de un zid de nepătruns de pozițiile intransigente revizioniste și revanșarde ale guvernelor de la de la Moscova, Budapesta și Sofia sprijinite de Berlin și Roma.
[21] Ion Giurcă, Drama României Mari, Editura Pro Transilvania, București, 2001, p. 74-77. Vezi și Jipa Rotaru, op.cit., p. 8-9.
[22] Arhiva MAE, fondul 71/URSS, anul 1940, iunie – iulie,l vol. 91.
[23] Institutul de studii operative strategice și istorie militară, Armata română în cel de a doilea război mondial, Editura Militară, București, 1996, p.22.
[24] Ibidem, p. 22.
[25] Arhiva MAE, fond 71/România, 1940 – 1944, vol. 16, fila 2 sau în: Gh.Tătărăscu, Politica noastră