Cum au fost trataţi românii rămaşi la vetrele lor rezultă din aspectele pe care le relatăm în continuare[19]. Numitul Lucian Ioan a Mariei, român, 32 de ani, născut în comuna Borod, judeţul Bihor, căsătorit, fără copii, a declarat următoarele:"În comuna mea natală, căzută în teritoriul cedat Ungariei la 5.IX.1940, am stat până în noaptea de 7/8.V.1942, când, şi la care dată am fugit în România din următoarele motive: Am fost înfometaţi şi persecutaţi de către autorităţile administrative şi poliţieneşti maghiare. Ni s-a luat de către armată toate alimentele ce le-am avut, ca: grâu, secară, cartofi, cânepă, deşi cumpărate le aveam. Am fost puşi la cele mai grele corvezi, la astupatul tranşeelor făcute de români înainte de cedare. Am fost încontinuu batjocoriţi şi huiduiţi. Ni se adresau întotdeauna cu cele mai triviale expresiuni, spunând că suntem „büdös oláh" (români împoţiţi), arătându-ne chiar cu degetul. Ni s-au ridicat bonurile cu care trebuia să ne prezentăm la Primărie pentru a primi alimente, ca: ulei, zahăr, unsoare, de care nu ni se mai dădea. În ultimul timp ni s-au dat câte 4 kg făină de orz pentru un om pe lună"[20].

Este bine cunoscut faptul că după Marea Unire „regele ţăranilor" s-a ţinut de cuvânt şi a împroprietărit moţii colonizaţi[21] în judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor: Avram Iancu, Livada de Bihor, Mihai Bravu, Ianculeşti[22], Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni[23] , Dacia, Decebal, Paulean, Traian, Lazuri, Gelu, Baba Novac, Tiream, Răduleşti şi altele.Todea Roman, de 44 de ani, domiciliat în comuna Horia, judeţul Sălaj, în numele celor 547 de oameni refugiaţi din acea comună declara la punctul de trecere a frontierei de la Ciumeghiu, Bihor, la 1 noiembrie 1940, următoarele: „În ziua de 21-22 octombrie, anul curent, s-a prezentat în comuna noastră un general, împreună cu un colonel, care ne-au luat la întrebări, că cum merge treaba pe la noi şi ne-au întrebat cum de ne-am gândit să rămânem în Ungaria [ori să plecăm]. Dar noi am văzut că numai aşa ne întreabă, ca de formă. Noi atunci am spus că voim să mergem în România, că noi nu mai putem suporta mizeria pe care o maltratează cu noi autorităţile maghiare. Atunci ei ne-au spus că putem să stăm în Ungaria, însă ei nu garantează pentru avutul şi viaţa noastră şi cu asta domnii au plecat spunându-ne că vom primi ordin când vom pleca. Şi a treia zi a venit colonelul la noi şi ne-a pus să iscălim un tablou în alb, că părăsim ţara fără să ne scoată ei, şi când vor veni actele, gata putem să plecăm imediat. Noi ne-am şi pregătit pentru plecare. Motivul care ne-a pus la această cale, să plecăm, este [că] văzând ce s-a întâmplat în comuna vecină Ianculeşti, pe[ste] care comună au venit vecinele comune ungureşti, iar noi de frică pentru păţania pe care au petrecut-o ei, ne-am înfricat şi ne-am pus de gând să plecăm, că şi în ziua de 4 octombrie, anul curent, a venit la noi un civil cu numele Pecsi, care a făcut cu 2 grăniceri unguri percheziţie în casele noastre, zicând că caută după arme. Însă la noi n-au găsit deloc [arme], decât beutură, pe care au băut-o şi s-au îmbătat şi au început a trage cu arma în geamurile bisericii, iar pe la ora şase seara au venit din nou trei soldaţi şi mai mulţi civili, care au început la spargerea ferestrelor de la casele noastre din comună. Soldaţii spărgeau, iar civilii luau tot ce găseau. Noi atunci am luat-o la fugă prin câmp, la o comună învecinată, unde aveam cunoscuţi, iar unii care au rămas de n-au putut fugi atunci, imediat i-au luat la bătaie. Unul dintre noi, apărându-se cu ceva bâtă, au venit jandarmii, care au adunat toată comuna şi i-au luat din nou la bătaie pe ai noştri, care au avut conflict cu civilii mai-nainte, pe care i-au bătut atâta până au trebuit să declare că ai noştri sunt vinovaţi.

Eu fiind primarul comunei, am plecat cu toată comuna la comuna Sanislău ca să reclamăm cele petrecute, căci nu mai puteam sta în comună, lăsând obiectele primăriei în primirea grănicerilor, precum şi mobilele mele. A doua zi am mers ca să le ridic, să le duc la gară, şi unde nu am găsit nimic, nici ferestre, nici măcar la o casă. După aceia, [jandarmii] au venit la noi în comuna Sanislău, unde au auzit că ne-am ascuns noi. Atunci, la doi dintre noi, cu numele Traian Mateaş şi Nicolae Bota, peste care au mers în casă şi au strigat la proprietar să-i dea afară pe coloniştii pe care-i găzduieşte, ca să beie sângele din ei. În acest timp au început să spargă geamurile, unde au intrat peste ei. Atunci, eu Traian Mateaş, am fugit şi ne-am urcat în podul casei, de unde eram silit să sar jos. M-au prins doi unguri, care m-au bătut. După ce am scăpat l-au prins pe Nicolae Bota, pe care l-au luat la bătaie. Dintre noi au rămas deţinuţi unsprezece, pe care i-a trimis la Penitenciarul Zalău, bătuţi, de care nu mai ştim nimic decât după cum am auzit că le-a promis că-i spânzură pe toţi. Nouă ne-au rămas toate averile ce le-am avut, case, porumb, floarea soarelui, cartofi, au rămas toate neculese, ba de la unii au luat şi vite şi bucate. Aceasta este declaraţia pe care o semnez cu mâna mea proprie, în numele tuturor locuitorilor din comuna Horia. Mai adăugăm către declaraţia noastră că vecinii din comunele din apropiere ne-au dus la biserică toate lucrurile ce le aveam, ne-au luat taurii, vierii comunei şi lemnele pregătite pentru casa pastorală, în valoare de 6000 lei, pe care le-au ridicat jandarmii din comuna Sanislău"[24].

În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi, în special cei care trăiau în aceste localităţi şi alungaţi pur şi simplu din sate[25]. Ironizaţi că au plecat de bună voie, sau acuzaţi că au ascuns armele, steagurile iar pe cele ungureşti refuză să le arboreze. În alte locuri salvaţi (cazul satului Răduleşti), de preotul din satul Ghenci, care i-a îndemnat pe coloniştii români să se apere noaptea împotriva oricui ar fi îndrăznit să intre în sat pe timpul nopţii, şi i-a avertizat pe unguri că nu au ce căuta la coloniştii români. Fetele şi femeile se ascundeau ziua prin lanurile de porumb ca să fie la adăpost de înfierbântatele minţi dezlănţuite de teroarea ungurească.

Despre evenimentul petrecut în colonia Ianculeşti preotul Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare, document păstrat în arhiva bisericii din sat, arătând starea românilor din localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-horthyst de la Viena, din 30 august 1940. „După cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le aduce o mângâiere, a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am fost ridicaţi de jandarmii unguri, cu pană de cocoş la pălărie şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei. Soţia mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări. La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile şi iconostasul.

Acele bande veneau noaptea, plini de băutură şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecare noapte se trăgeau focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copiii pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală, fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa, după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din sat să nu aibă conducători.

În zilele de 11, 12, 13 octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei, condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari, furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă. Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi.

Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi muniţiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am vrut să le arborăm. După alungarea noastră, în casele noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia paramilitară „Vitez Rend" (din „Ordinul Vitejilor"). Dealtfel, satul nostru în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek" („Satul Vitejilor").

Mărturia preotului din Ianculeşti este confirmată şi de alte declaraţii, ca de pildă aceia a unui învăţător din satul vecin, Vezendiu. Podină Dumitru, pe 27 octombrie 1940 declară că fiind demobilizat, a plecat acasă să-şi ridice hainele şi cărţile ce le avea pe acolo. N-a voit să rămână prea mult timp pe acolo, dar datorită faptelor pe care le-a văzut, s-a hotărât să rămână până putea sta. În acel timp s-au întâmplat lucruri, „pe care nu vi le declar ca să zic că sunt revoltat, doar numai realitatea ce am văzut-o cu ochii. În zilele de 11-12-13 octombrie, anul curent, a fost devastată colonia Ianculeşti. [Ungurii] au distrus totul, până şi ultimele haine le-au furat. După părerea mea [acţiunea] a fost făcută cu ştirea autorităţilor, deoarece [acestea] crezând că coloniştii se vor opune la [cei] vreo 130 [de unguri]. După atacul [dat] de civili au sosit şi domnii jandarmi şi un comisar de salvare de la Carei, un medic, pentru a-i interna în spital pe cei răniţi dintre ai lor. N-a fost de ajuns [că] coloniştii au stat la noi în comună 4 zile, [ci] când s-au dus la Carei să-şi scoată permisie, acolo au fost închişi şi bătuţi. După acele zile [ungurii] au continuat cu atacurile asupra comunelor din jur, încât [oamenii] au stat în alarmă şi stau şi azi în toate nopţile. Comunele [sunt] curat româneşti şi nu e voie să se înveţe româneşte, [ci] numai ungureşte. Din acest motiv învăţătorii şi-au dat demisia, şi au fost numiţi [alţii] de la Debreţin. Dacă mergi [undeva], trebuie să stai cu ochii în patru, deoarece în orice moment poţi fi prins de gât şi dus la Poliţie. Pentru ce? De limba română, nici vorbă"[26].

A fost doar începutul atrocităţilor, la frontieră, din primele zile ale ocupaţiei. Ce a urmat la Ip reiese din declaraţia dată de Hogbila Gheorghe, învăţător timp de trei ani în comuna Cerâşa, judeţul Sălaj. Acesta s-a refugiat deoarece nu ştia ungureşte, ori limba română nu se mai folosea nici la şcoală şi nici la biserică. Unii dintre morţi au fost îngropaţi cu preoţi unguri, în timp ce altora li s-a interzis şi folosirea clopotului! Învăţătorul declara că a plecat şi pentru faptul că „am fost îngrozit de măcelul întâmplat în ziua de „Ziua Crucii", unde ungurii au omorât peste o sută cinzeci de persoane, între care au fost şi copii de la etatea de trei săptămâni. Cazul a fost în comuna Ip"[27]. Averea sa în valoare de 35400 lei a vândut-o pentru suma totală de 7000 lei. Acest episod este confirmat şi de o altă declaraţie dată de Tegriş Gheorghe, din comuna Marca[28], care confirmă numele românilor din sat omorâţi pe motivul că „sunt români", iar în Ip, „i-au omorât aproape pe toţi românii, îngropându-i într-o groapă de var"[29]. Confirmarea atrocităţilor ungureşti rezultă şi din declaraţia dată de un contabil din Nuşfalău, dat afară din serviciu căci nu ştia ungureşte. Tegreşiu Pavel mai avea ştiinţă în afară de cazurile de la Ip, şi următoarele cazuri: „În comuna Nuşfalău, la intrarea trupelor maghiare, mergeau spre casă, la comuna Sumal, 11 persoane, adică 9 bărbaţi şi 2 femei. La ieşirea din comună au fost jefuiţi de bani, batjocoriţi şi persecutaţi, duşi între comuna Nuşfalău şi Zăoan unde i-au omorât, lăsându-i dezbrăcaţi complet. Dintre oameni, majoritatea au fost din comuna Sumal, judeţul Sălaj, 6 persoane au fost din comuna Almăş, judeţul Bihor. Sunt îngropaţi la gâtul morii domnului Hudea Nicolae. În comuna Cosniciul de Sus au mai fost omorâţi 13 persoane, acuzate că au fost legionari. În comuna Cerâşa au fost executaţi 13 români, 4 jidani şi 9 slovaci. În comuna Halmăşd a fost împuşcat primarul comunei, Moisa Vasile, pe motivul că nu ştia să dea date precise despre persoana Druscaş Dumitru"[30].
- Va urma -