Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu dată după aproape două decenii de la consumarea evenimentelor lasă loc unor serioase semne de întrebare privind exactitatea relatării în ansamblu. Unele - inevitabile sau voite - „scăpări de memorie", subiectivismul, posibila „adaptare" a poziţiei declarantului la condiţiile acelor ani, inclusiv riscul asumării unor responsabilităţi-oportunităţii ale momentului fiind aproape inevitabile. În declaraţia sa, Victor Rădulescu-Pogoneanu nu menţionează nici măcar în treacăt faptul că Mareşalul Antonescu era informat despre demersurile opoziţiei, pe care le-a tolerat şi chiar le-a încurajat. Astfel, declaraţia sugerează că fostul suveran ar fi dirijat toată activitatea, fapt care nu concordă nici cu realitatea, nici cu posibilităţile intelectuale şi diplomatice ale acestuia. (Ion Măldărescu)

Dimineața de 24 August aduce deslănțuirea agresiunii germane (armata română primise ordinul să nu atace, dar să se apere în caz de agresiune). Odată cu bombardarea aeriană a capitalei, trupele germane motorizate se îndreaptă spre București venind din spre Ploeşti. În această situaţie se prezintă la palat o delegaţie militară germană în frunte cu generalul Gerstemberg, ataşatul aeronautic german la Bucureşti, care solicită un „laissez-paseer" spre a putea ieşi din capitală şi a împiedica deslănţuirea unui atac izvorât, zicea el, dintr-o neînţelegere. Faţă de această asigurare, întărită printr-un angajament de onoare, generalul Gestemberg obţine învoirea de a ieşi din Bucureşti, după care ia comanda trupelor germane agresoare (a fost mai târziu făcut prizonier şi preluat de autorităţile sovietice). În seara de 24 august, după ce palatul regal fusese lovit de bombe şi se aprinsese, guvernul se instalează scurt timp la Banca Naţională, apoi faţă de riscul ocupării capitalei de către trupele germane, se refugiază în comuna Bolintinul. Rămân totuşi în Bucureşti, luliu Maniu, C.Titel-Petrescu, generalul Racoviță, Grigore. N. Buzeşti, generalul Dămăceanu[2] de asemenea, dintre personalităţile politice, Gh. Brătianu și Emil Bodnăraș.

La 27 august însă, guvernul revine în capitală, atacul trupelor germane fiind la acea dată definitiv respins, grație şl importantului ajutor al bombardamentului efectuat, potrivit solicitării din 22-23 august (repetată la 25 august), de aviaţia americană. În restul ţării, de asemenea, germanii sunt respinşi, operaţiunile fiind conduse de noul şef al Statului Major, generalul Mihail. În acele zile sosise de la Istambul, cu un avion special, o serie de corespondenţi de presă engleză şi americană, iar curând după aceea, trupele sovietice întră în Bucureşti. Din dezbaterile consiliilor de miniştri de la această epocă (consilii la care am asistat în virtutea însărcinării ce primisem de a conduce Ministerul Propagandei Naţionale până la desfiinţarea acestui departament), reţin ca mai interesante următoarele:
a) Într-un consiliu de miniştri ce a avut loc la Bolintin, într-o tabără militară, în seara de 24 august 1944, îmi amintesc că, faţă de raportul pesimist făcut de colonelul Dămăceanu cu privire la posibilitatea de a se salva Bucureştii, generalul Sănătescu a făcut observaţia că răspunderea pentru decizia de a se apăra Bucureştii cu ori ce preţ, incuba Iui Iuliu Maniu, care impusese această decizie împotriva avizului factorilor militari.
b) După revenirea în Bucureşti a guvernului, în cursul unui consiliu de miniştri ce a avut loc la Banca Naţională, s-a produs un viu incident între generalul Aldea, ministrul de interne, care pretindea a se dezarma Gărzile patriotice comuniste de oarece nu mai exista nici o ameninţare asupra Bucureştilor şi Lucrețiu Pătrășcanu, ce se opunea la această măsură, care de altfel n-a mai ajuns să fie aplicată.
c) Într-un alt consiliu de miniştri în care, în absenţa lui L.Pătrășcanu, plecat la Moscova, partidul comunist era reprezentat prin Ion Gheorghe Maurer; acesta s-a opus cu înverşunare la propunerea Iui Gr. N. Buzești de a fl eliberați generalii Pantazi și Vasiliu, precum și colonelul Elefterescu, a căror arestare mai departe, apărea acum ca lipsită de interes. În acest timp, constatându-se că, împotriva celor convenite la Cairo, o serie întreagă de unităţi militare române (care bine înţeles încetaseră să lupte cu armatele sovietice) erau totuşi capturate şl trimise în prizonierat în Uniunea Sovietică, precum şi faţă de alte inconveniente ale stărilor de Iucruri de atunci, guvernul decide să trimită o delegaţie prezidată de generalul Eftimiu, ministrul comunicaţiilor, spre a lua contact cu comandamentul sovietic. Contactul acesta se ia, dacă nu mă înşel, în regiunea Gurilor Dunării, fără nici un rezultat însă, deoarece comandamentul sovietic declară că nu avea nici un fel de instrucţiuni în legătură cu armistiţiul. Astfel fiind, consiliul de miniştri ia hotărârea să trimită la Moscova o delegaţie prezidată de Lucrețiu Pătrășcanu şi cuprinzând pe fostul ministru Ion Cristu şi pe subsecretarul de stat generalul (atunci înălţat în grad) Dămăceanu, cu însărcinarea de a trata şi semna o convenţiune pentru aplicarea armistiţiului. Se credea într-adevăr că armistiţiul fusese deja semnat la Cairo. Îmi amintesc că în acest consiliu de miniştri, Lucrețiu Pătrășcanu şi-a exprimat convingerea că va obţine la Moscova ameliorări substanţiale asupra condiţiunllor convenite la Cairo.

După sosirea la Moscova, se primeşte, pe de o parte, ştirea că B. Știrbey și C. Vișoianu sunt în drum spre capitala U.R.S.S., unde abia de atunci înainte urma să se semneze armistiţiul; pe de altă parte, cererea lui L.Pătrășcanu de a i se trimite depline puteri în vederea semnării armistițiului. Totuşi, după expedierea acestor depline puteri, se constată cu surprindere că semnarea continuă să întârzie. Informaţia parvenită la Bucureşti că întârzierea se datora Puterilor Occidentale, s-a confirmat mai târziu, când s-a aflat că acestea încercaseră să se împotrivească la modificările substanţiale introduse în textul ce urma să fie semnat, faţă de cel convenit la Cairo. În sfârşit, se ajunge la comunicarea textului convenţiunii de armistiţiu. Discuţiunile asupra acestui text, într-o conferinţă prezidată de V. Molotov, asistat de ambasadorul american Hariman şi de ambasadorul englez Sir Archibald Clark Kerr (viitorul lord Inverdrazel), se limitează la două intervenţiuni stăruitoare dar lipsite de ori ce rezultat, una din partea lui C. Vișoianu, alta din partea lui Ion Christu.
a). C. Vișoianu a cerut cu stăruință, să se înscrie, în textul armistițiului, o dată precisă la care trupele sovietice ar fi urmat să părăsească teritoriul român. La aceasta, V. Molotov a răspuns că prevederea unei asemenea date era inutilă, deoarece se înțelegea de la sine că, odată cu terminarea războiului, armatele sovietice aveau sa fie retrase. Insistenţa lui C. Vișoianu de a nu se rămânea în această privinţă la vagi interpretări şl de a se fixa o dată precisă, s-a izbit de refuzul net al lui Molotov, în timp ce ambasadorul american adăuga argumentul de analogic că și trupele americane și engleze aveau să părăsească teritoriul francez, de ex-odată cu terminarea războiului. Ambasadorul englez îşi dă şi el acordul pentru acceastă interpretare, cererea lui C. Vișoianu fiind astfel respinsă cu deplinul concurs al reprezentanţilor puterilor occidentale.
b). Ion Christu a încercat tot atât de stăruitor să obţină o ameliorare a condlţiunilor de ordin economic. Intervențiunea sa a rămas însă și ea fără nici un rezultat, V. Molotov constatând că reprezentanții puterilor occidentale nu-i ridicau nici o obiecțiune față de textul sovietic[3]. Menționez că armistițiul semnat la 12 septembrie 1944, poartă semnătura din partea Româniel, a lui L. Pătrășcanu, general Dămăceanu, Barbu Știrbey şi Ghiță Pop. Barbu Știrbey mi-a spus că fusese stăruitor îndemnat de ambasadorul Angliei să-şi pună şi dânsul şi Gh. Pop, semnătura, pentru ca astfel România să nu apară reprezentată numai de comunişti.

Dintre evenimentele de ordin politic intern din perioada premergătoare actului de la 23 August 1944, menţionez, din auzite, următoarele:
a). În cursul unei întrevederi dintre Iuliu Maniu - care critica participarea masivă a armatei române la războiul din Rusia - şi Mareşalul Antonescu, acesta i-a răspuns că el luptă în Rusia şi pentru recâştigarea integrităţii Transilvaniei, pe care Hitler i-o promisese şi că dacă totuşi aceasta nu s-ar realiza, cum prezicea Iuliu Maniu, Germania ar pierde războiul -, dânsul mareşalul) s-ar sinucide.
b). Nu mult înainte de 23 August 1944, a avut loc, la locuinţa secretarului de legaţie G.Barbul, de la cabinetul lui Mihai Antonescu, şi anume la iniţiativa acestuia din urmă, o întrevedere între Iuliu Maniu şi Mihai Antonescu, întrevedere despre care nu ştiu nimic altceva şi căreia de altfel nu-i atribui nici o însemnătate.
c). După constituirea opoziţiei unite şi spre a evita participarea ce doreau să aibă comuniştii la acţiunea de ieşire a României din război, Iuliu Maniu, declarându-se în principiu în totul favorabil acestei participări, a cerut însă ca în prealabil să se cadă de acord asupra unui program comun, din care primul punct ar fi fost restabilirea integrităţii teritoriale a României în granițele ei dinainte de cel de-al doiIea război mondial. În felul acesta era însă implicată problema teritorială din relaţiile româno-ruse, în privinţa cărora partidul comunist nu înţelegea să adere la punctul de vedere al partidelor istorice, şi în consecinţă acordul era făcut imposibil. Mai târziu, când faţă de pătrunderea armatelor sovietice în teritoriul român, s-a născut temerea ca un guvern pur comunist să fie instalat la Iaşi, - participarea comunistă n-a mai putut fi ocolită şi astfel s-a constituit Blocul Național Democratic. În rândul acestui organism comuniştii au fost admişi a reprezenta şi Frontul Plugarilor prezidat de Petru Groza, partidul radical-ţărănesc al lui Mihai D. Ralea şi Uniunea Patriotică prezidată de P. Constantinescu-Iași; aceasta întru cât partidele istorice n-au acceptat grupările susmenţionate în alcătuirea Blocului, de acum ei le socoteau ca formaţiuni comuniste camuflate.
d). Atunci când, în cursul pregătirii actulul de la 23 August, s-a constituit un comitet zis – mi se pare - militar, comuniştii au declarat că ei nu acceptă ca din aoest comitet să facă parte reprezentații partidelor istorice, sub cuvîntul că, în cercurile acestor partide, se comiteau indiscreţiuni care ar fi riscat să compromită întreaga acţiune; reprezentanţii comunişti au mers chiar până la a ameninţa cu retragerea, în cazul contrariu, din Blocul Naţional Democratic, ceea ce însă, pentru motivele amintite mai sus, nu se socoteau de dorit din partea partidelor istorice şi a palatului. În felul acesta s-a acceptat în aparență ca zisul coomitet să cuprindă numai pe sfetnicii militari și politico-diplomatici ai regelui și pe reprezentanții partidului comunist. În realitate însă toate chestiunile discutate şi hotărâte în sânul comitetului, erau în prealabil supuse lui Iuliu Maniu, bine înţeles, fără ştiinţa comuniştilor.
e). Menţionez, în sfârşit, în legătură cu istoria actului de la 23 August, reportagiul apărut în „Jurnalul de dimineaţă" şi care dădea o versiune de tendinţă comunistă a acestui act, precum şi interview-ul prin care Grigore N. Buzești a răspuns versiunei în chestiune (textul complect al interview-ului se poate găsi în ziarul „Universul", cel apărut în „Jurnalul" fiind la început trunchiat şi apoi rectificat de redacţia ziarului).

Am fost prezentat regelui în vara anului 1943, la castelul din Banat (comuna Bulci, Jud. Severin) al lui Ioan Mociony-Styrcea, care-mi era prieten apropiat şi fost colaborator în cadrele Direcţiunei Politice din Ministerul Afacerilor Străine. La Crăciunul 1943 aflându-mă de asemenea la Styrcea, la Bulci (ca şi în vară, împreună cu Gr.N. Buzești), am fost invitat la cina de crăciun la castelul de la Săvârşin (lângă Bulci, al regelui. De ambele dăţi am luat parte la conversaţii de ordin general în legătură cu situaţia politică şi militară de la acea epocâ, fiind de faţă şi regina-mamă şi soţia lui Styrcea, precum şi secretarul particular al regelui, Ioanițiu. În primăvara 1944, după intervenţia germană sus-amintită din Ungaria şl faţă de eventualitatea ca germanii să ia măsuri similare şi în România, punându-ae chestiunea în cercurile din jurul regelui, dacă nu ar fi fost bine să se precipite acţiunea proiectată de ieşirea României din război, am fost chemat, la sugestia lui Styrcea, în audienţă secretă la palat. Într-adevăr, spre deosebire de alţii (între ei cred că şi Styrcea însuşi şi Gr. N. Buzești) eu fiind de părere că nu era încă momentul unei asemenea acţiuni, Styrcea a socotit că era bine ca regele să asculte şi această părere. Am fost condus, noaptea, la palat, de Ioanițiu şi am arătat regelui că, după părerea mea, germanii erau încă prea puternici atunci pentru ca acţiunea noastră să izbutească şi că, pe de altă parte, socoteam că din punct de vedere tactic, deplina justificare a unei asemenea acţiuni în faţa opiniei publice naţionale şi internaţionale avea să apară abia atunci când frontul va atinge frontiera noastră.
Am mai fost invitat la prânz la castelul Peleş de la Sinaia, în vara 1944; cu acest prilej am luat parte la conversaţii de ordin general şi fără vre-o însemnătate deosebită. M-am aflat apoi împreună cu regele în după masa de 23 August 1944, în cursul evenimentelor evocate mai sus şi în mijlocul a multe altor persoane, fără însă a avea vre-o conversaţie specială cu ei (eram de altfel prins cu totul de activitatea cu care eram atunci însărcinat în cadrele Ministerului Afacerilor Străine). După 23 August nu l-am mai văzut pe rege decât la un prânz la care am fost invitat în primăvara 1945 împreună cu Gr. Buzești: conversaţie fără nici o importanţă. În generai, am înţeles să mă ţin departe de orice idee de „camarille" şi nu m-am dus la rege decât când am fost chemat. Menţionez că regele a refuzat să semneze decretul prin care, la sugestia conducerii sindicatului Ministerului de Externe, G. Tătărăscu i-a propus retrogradarea în cariera diplomatică a lui Gr. N. Buzești şi a mea. În linii generale, pentru tot sectorul curţii regale şi pentru cel intern, cred că Ioan Mociony Styrcea este mai califlcat decât mine de a da indicaţiuni cu privire la perioada istorică evocată în paginile de mai sus.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o semnez și o menţin.
/ss/Victor Rădulescu Pogoneanu

Notă: Documentul poate fi găsit în volumul în curs de apariţie: Mircea Vâlcu-Mehedinți, „Memoria Istoriei - vol. 2. Țipătul morții (Partidele politice). Culegere de documente inedite din Arhivele Naționale - Fondul C.C. al P.C.R., Bucureşti Editura MVM, 2015.
-----------------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147,Dosar 11, vol. 2.
[2] avansat în grad imediat după actul de la 23 august 1944, ca recompensă regală - n.n. - VMV.
[3] Aceștia ne-au fost și ne sunt și astăzi „prietenii": Anglia și SUA. Iar noi, servilii, n-am protestat și nici nu protestăm - n.n. - VMV.