Un alt caz care a făcut valuri în Occident pe marginea acţiunilor spionajului românesc a fost cel al ofiţerului ilegal Matei Pavel Haiducu. Acesta pare să fi fost fiul unui demnitar din M.A.I., prin anii '50, fiind recrutat încă de pe vremea duetului Nicolae Doicaru-Ion Mihai Pacepa şi pregătit să se infiltreze în unele obiective de interes din Franţa. Potrivit unor surse din presa românească („Jurnalul naţional") M.P. Haiducu, cu sprijinul discret al C.I.E., trebuia să obţină cetăţenia franceză, urmând ca apoi să se stabilească în Africa de Sud, ca om de afaceri francez şi să treacă la acţiune, potrivit instrucţiunilor primite de la C.I.E. La 13 ianuarie 1982, M.P. Haiducu primeşte ordin să-i lichideze la Paris pe Paul Goma şi Virgil Tănase. Pentru aceasta, M.P. Haiducu primeşte, din ţară, de la C.I.E, o „otravă", care turnată în băutură ar fi provocat infarctul creând impresia unei morţi prin cauze naturale. Amintim că stabilit în Franţa, la Paris, pe 20 noiembrie 1977, Paul Goma continua să scrie şi să susţină interviuri la „Europa Liberă", „B.B.C." şi „Ici Paris" contra regimului Ceauşescu. Un al doilea scriitor exilat, care îl deranja cu comentariile sale pe N. Ceauşescu, era Virgil Tănase.

M.P. Haiducu se hotărăşte să defecteze, iar în 1984, după evenimente, scrie o carte intitulată J'ai refuse de tuer (Am refuzat sa ucid), apărută la editura Plon din Paris. În cartea sa, M.P. Haiducu dezvăluie că ordinul de asasinare a celor doi români exilaţi a venit de la Nicolae Pleşiţă şi nu de la N. Ceauşescu. În Franţa, se dezvăluie public faptul că M.P. Haiducu se predase D.G.S.E.-ului francez de la bun început şi că Goma şi Tănase fuseseră ascunşi de D.G.S.T. şi D.S.T. pentru a li se salva viaţa. La scurt timp, MP Haiducu apare la televiziunea franceză şi declară că ambasadorul României la Paris, Dumitru Aninoiu şi ataşatul de presă, Ion Badea, sunt agenţi C.I.E.

Imaginea lui N. Ceauşescu este puternic şifonată, acesta apare deja în ochii opiniei publice internaţionale drept un „asasin de disidenţi", de tipul Todor Jivkov (afacerea Markov şi „umbrela bulgărească"). François Mitterand îşi anulează, în mod „justificat", vizita oficială planificată în România[21]. Afacerea „Haiducu" a fost „bomboana de pe coliva" profesională a generalului Nicolae Pleşiţă. La 29 noiembrie 1984, acesta este demis şi trimis la Şcoala de Securitate de la Grădiştea, unde rămâne până în decembrie 1989.

Aristotel Stamatoiu şi sfârşitul C.I.E.

Născut la 6 octombrie 1929, în comuna Scoarţa, judeţul Gorj, Aristotel Stamatoiu îşi finalizează studiile liceale la Tg. Jiu (1949) după care urmează cursurile Facultăţii de Comerţ şi Cooperaţie din cadrul Institutului de Studii Economice şi Planificare din Bucureşti (1949-1952). După absolvirea facultăţii este pentru foarte scurt timp planificator la Centrocoop, pentru ca apoi să fie încadrat ca ofiţer de securitate în cadrul Direcţiei de contrainformaţii economice (1953-1962); în anul 1959 devine membru de partid şi începe să urce în cariera militară: locţiitor şef serviciu (1962) şi şef serviciu (1963-1967) la Direcţia de Contraspionaj; din 1967 preia funcţia de adjunct al şefului Direcţiei a III-a (1967-1973) pentru ca apoi să devină şef al acestei structuri din cadrul Direcţiei Generale de Contraspionaj a M.I. (1973-1974). Devine locţiitor al şefului acestei mari direcţii (1974-1979) şi după ce este avansat la gradul de general-maior (21 august 1979) este numit director plin al Direcţiei a III-a Contraspionaj (1979-1982); la 23 august 1984 este avansat la gradul de general-locotenent fiind deja secretar de stat la M.I. şi adjunct al şefului CIE (1982-1984). La finele anului 1984 este numit şef al C.I.E. şi adjunct al ministrului de Interne (30 nov. 1984-6 ian. 1990)[22].
Din punct de vedere organizatoric, al personalului şi al atribuţiilor spionajul românesc sub conducerea generalului-locotenent Aristotel Stamatoiu era structurat pe următoarele unităţi:

U.M. 0544 - C.I.E. - Comandant: general-locotenent Aristotel Stamatoiu; Adjunct: general-maior Ştefan Alexie.

În C.I.E. erau încadraţi 715 ofiţeri, 36 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 197 de subofiţeri şi 111 angajaţi civili. Pe plan intern, C.I.E. prin intermediul G.O.T-urilor (grupuri operative teritoriale) supraveghea legăturile românilor cu diaspora şi participa la acţiuni specifice (precum operaţiunea „Eterul", nume de cod sub care Securitatea acţiona împotriva postului de radio „Europa Liberă şi a ascultătorilor săi). Pe plan extern, CIE acţiona în aceleaşi direcţii ca şi fosta DIE prin cele trei divizii ale sale structurate astfel: Europa şi U.R.S.S., S.U.A şi Canada, America de sud, Africa şi Asia. Şeful ultimei divizii (Asia, Africa şi America de Sud), Gheorghe Dragomir, susţine că prin intermediul agenţilor acestei structuri a CIE, Nicolae Ceauşescu a aflat că i se pregătea debarcarea imediat după întâlnirea de la Malta din decembrie 1989. De asemenea, din aceeaşi sursă aflăm că C.I.E. era bine ancorat din punct de vedere al surselor pe spaţiul Orientului Apropiat şi Mijlociu, îndeosebi prin intermediul celor care fuseseră la studii în România[23].

U.M. 0195 - Unitatea de contrainformaţii a C.I.E. Comandant: general-maior Ioan Moţ.

Şeful acestei unităţi este ridicat la gradul de general la 21 august 1979 după ce a făcut parte din comisia care a anchetat fuga generalului Ion Mihai Pacepa în S.U.A., apoi a fost numit la comanda unităţii de contraspionaj (supravegherea ambasadelor R.S.R. din străinătate, prevenirea defectărilor din spionajul românesc). În această unitate erau încadraţi 386 de ofiţeri, 5 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 42 de subofiţeri şi 18 angajaţi civili.

U.M. 0110 CIE - Comandant: general-maior Victor Neculicioiu; Adjunct: colonel Vasile Lupu

Unitatea 0110 înfiinţată în 1969 (fosta U.M. 0920/A) după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, se ocupa cu acţiuni de spionaj şi contraspionaj în ţările socialiste şi chiar pe spaţiul sovietic. Activitatea ei avea în vizor acţiunea serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României prin ale căror agenturi Kremlinul supraveghea regimul politic de la Bucureşti. Conform declaraţiilor ultimului comandant al U.M. 0110, Victor Neculicioiu, după 1990, poziţia operaţională a K.G.B. faţă de România era „destul de clară" fiind socotită la fel de ostilă „ca orice alt stat occidental". Unitatea a fost organizată în patru direcţii, două dintre ele se ocupau exclusiv de operaţiunile K.G.B. şi G.R.U. în România, alta (cu acelaşi efectiv şi resurse ca primele două) era destinată combaterii operaţiunilor spionajului maghiar şi iugoslav şi ultima se ocupa de celelalte servicii de informaţii din ţările socialiste sau ale regimurilor pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină[24]. U.M. 0110 număra 264 de ofiţeri, 8 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 15 subofiţeri şi 17 angajaţi civili.

U.M. 0525 - Cifru

Comandant: general-maior Gheorghe Radu. Fusese numit la conducerea acestei unităţi din 1984. Unitatea deţinea rolul principal în cifrarea şi descifrarea comunicaţiilor instituţiilor româneşti cu activitate în exterior. În unitate erau încadraţi 412 ofiţeri, 15 ofiţeri-ingineri, 32 subofiţeri, 16 angajaţi civili[25].

Activitatea spionajului românesc în a doua parte a anilor '80 este tot mai mult influenţată de conceptul potrivit căruia ofiţerul de securitate este un „activist într-un domeniu special" (în accepţiunea conducătorului suprem), iar în pregătirea ofiţerului de informaţii, componentele politico-ideologice şi militare dobândesc o pondere tot mai mare. De aici şi starea de spirit tot mai necorespunzătoare a cadrelor, existând nemulţumiri majore legate de lipsa totală a avansărilor în grad (aşa cum se obişnuia în fiecare an la 23 august). Imixtiunea instructorilor politici atât în actul de comandă cât şi în activitatea profesională dar şi încercările de influenţare a comandanţilor în privinţa recompensării cadrelor au inflamat nemulţumirile din rândul angajaţilor C.I.E.[26].

Operaţiunile C.I.E. nu s-au rezumat doar la funcţiile de informare, analiză şi prospectivă, ci au cuprins şi o serie de acţiuni de poliţie politică îndreptate spre comunităţile române din Occident. Un accent semnificativ a fost pus pe propaganda (cultul personalităţii, publicarea lucrărilor cuplului prezidenţial) în Occident. În contextul degradării situaţiei interne a ţării, CIE a fost implicat, ca şi în epoca Pleşiţă, într-o serie de acţiuni cu caracter represiv împotriva unor grupări şi persoane din exil, ceea ce a compromis şi mai mult regimul comunist accentuând izolarea ţării în plan extern. Directoratul lui Aristotel Stamatoiu coincide cu o intensificare a operaţiunilor unităţii A.V.S., (aport valutar special) condusă de colonelul Stelian Octavian Andronic, în legătură cu obţinerea unor sume în valută din diferite intermedieri, bani care alimentau conturi secrete, deschise în ţară la Banca Română de Comerţ Exterior. Aceste conturi alimentate de A.V.S. erau, după unele păreri, destinate finanţării unor acţiuni externe, economice sau de altă natură ale Securităţii, precum plantarea unor „dizidenţi" ai regimului sau a aşa-ziselor „fantome", agenţi cu o identitate fabricată. În realitate, acestea erau menite să alimenteze atât investiţiile megalomane ale regimului dar şi să acopere cât mai mult din datoria externă a ţării.

Datorită comandamentelor acelor vremuri, cresc în importanţă cele două unităţi aflate sub umbrela C.I.E., care desfăşurau activităţi cu caracter exclusiv economic: Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dunărea", sub comanda colonelului Constantin Gavril şi Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior, codificat U.M. 0650, aflat sub comanda colonelului Ştefan Alexandru. Aşa cum precizam mai sus, în anul 1989, la I.C.E. Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili. În cadrul Serviciului Independent pentru Comerţ Exterior lucrau 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Sarcinile acestor unităţi erau de a controla întreprinderile de comerţ exterior ale României şi chiar de a fi parte în negocierea contractelor acestora cu terţii. Cadrele C.I.E. sau U.M. 0544 participau ocazional la asemenea operaţiuni. Cea mai mare parte a ofiţerilor angrenaţi în „acţiuni valutare speciale" au lucrat sub acoperiri comerciale în Occident, gestionând unele dintre afacerile externe ale regimului comunist[27].

Componenta economică (şi îndeosebi comercială) nu numai a C.I.E. dar şi a întregii Securităţi este tot mai mult întărită, instituţia implicându-se activ în acţiuni comerciale şi de producţie prin copierea şi adaptarea de tehnologii sau prin producţia de „tehnică specială" specifică serviciilor secrete. Pe aceasta din urmă, Securitatea o utiliza pentru nevoile proprii dar o şi comercializa cu succes în cadrul blocului socialist sau ţărilor din Asia şi Africa. Apoi, era controlată cea mai mare parte din comerţul exterior al României - de la vânzarea peste hotare a textilelor până la exportul de cherestea, oţel sau ciment. Solicitările de „răscumpărări" pentru saşii şi evreii, care doreau să emigreze, au rămas subiectul unei alte afaceri (al cărei debut se află în anii 50) pentru care se puseseră la punct formulare tipizate, prin care se stabilea valoarea fiecărui doritor de viză de emigrare în funcţie de studii, vârstă şi stare de sănătate.

Despre amploarea acestor activităţi, în primăvara anului 1990, Iulian Vlad, fostul şef al D.S.S., mărturisea cu amărăciune: „Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar, pe care o realizau cu prioritate unităţile externe U.M. 0544 şi U.M. 0195, precum şi U.M. 0650 din Securitatea internă. În afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur. Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină, sau măcar de o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, [Tudor] Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară, pentru îndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat"[28].

În urma evenimentelor de la finele anului 1989, la 30 decembrie 1989, printr-o Hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.), noul organ al puterii de stat, Securitatea şi implicit C.I.E. au fost dizolvate, iar structurile spionajului românesc au trecut temporar în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Prin Decretul C.F.S.N. nr. 111 din 8 februarie 1990 (dată la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe), S.I.E. a fost organizat ca structură administrativă autonomă abilitată să-şi desfăşoare activitatea în domeniul informaţiilor externe.

Notă : Publicat în „Anuarul Muzeului Marinei Române", tom XI, 2008, pp. 282-294.

----------------------------------------------------------
[21] Paula Mihailov Chiciuc, Ştefan Andrei - „În anii '80, Franţa a fost cel mai mare duşman al lui Ceauşescu!", în „Jurnalul Naţional", 24 ianuarie 2008.
[22] Florica Dobre (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Bucureşti, 2004, p. 541.
[23] Gheorghe Dragomir, Recviem pentru spioni, Editura România în lume, Bucureşti, 2008, p.294-305.
[24] Ion Constantin, Securitatea în revoluţia română din decembrie 1989, în „Periscop", nr. 4, decembrie 2008, p. 69. Autorul precizează că în 1989 sub 1% din personalul U.M. 0110 era destinat operaţiunilor Stasi, deşi acest serviciu era implicat în ample acţiuni anti-româneşti. Cea mai mare parte a efectivului era orientat spre contracararea acţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor care „aveau mereu prioritate".
[25] Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 53-56.
[26] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 300.
[27] www.bad.ro consultat la data de 27 octombrie 2008.
[28] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România. 1965-1989, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 243.