Petre Turlea-Romani si evrei 2În al patrulea rând sunt evreii emigraţi legal, cu ştirea Statului Român - aproximativ 35.000. Cel mai lipsit de precizie este numărul evreilor rămaşi în Basarabia şi Nordul Bucovinei după recuperarea acestora de către ruşi; adunând evreii rămaşi în Nordul Bucovinei cu învoirea statului Român, după 1941, aproximativ 20.000 cu cei reveniţi din Transnistria în 1944, aproximativ 70.000-80.000, rezultă că au rămas în U.R.S.S., după 1944 (în plus faţă de cei din 1940-1941) în jur de 90.000-100.000 evrei. În total, sunt aproximativ 375.000 de evrei, de dispariţia cărora nu se face vinovat Statul român. Aşadar, un calcul sobru ne indică vinovăţia pentru lipsa, în 1945, a aproape 400.000 din România. Regimul Antonescu poartă vina directă pentru 25.000-30.000 evrei români, fie pentru că nu le-a asigurat paza faţă de acţiunile violente ale germanilor, fie pentru că nu le-a asigurat condiţii de trai, fie pentru că reprezentanţi ai săi au acţionat criminal. În legătură cu vinovăţia germană: pentru asasinatele de la Iaşi din 1941 există o recunoaştere din partea germană în cadrul unui proces internaţional; pentru asasinatele făcute de poliţiştii germani în Transnistria sunt documente de arhivă - doar în primăvara lui 1942, M.St.M. menţiona omorârea de către germani a 1.725 evrei, pe 10 martie, 1.472 pe 20 aprilie, 550 pe 22 aprilie, 30 pe 24 aprilie 1942[15]. Se adaugă cavinovăţie a Statului Român, moartea unor evrei-ucraineni din Transnistria, mulţi omorâţi de miliţiile ucrainene înarmate de Einsatzgruppe D; însă România, având administrarea Transnistriei, răspundea şi de aceşti evrei. Unul dintre specialiştii în Holocaust, Dennis deletant, menţionează, însă: „Contrastul dintre acţiunile Germaniei şi ale româniei este ilustrat de faptul că cea mai mare proporţie a evreilor care au supravieţuit Axei din Uniunea Sovietică de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost cea din Transnistria”[16].

Fiind atât de multe aproximaţii, concluzia este şi ea aproximativă: din vina directă sau indirectă a Statului Român, au dispărut între 25.000 şi 30.000 de evrei-români şi evrei-ucraineni. Cifre foarte depărtate de cei 400.000 aproximaţi de istoriografia evreiască. Astfel, România nu se încadrează în definiţia holocaustului dată de Dicţionarul Enciclopedic vol. III, 1999 şi DEX, 1998, amândouă reflectând viziunea Academiei Române. Dar şi moartea unui singur om îl face culpabil pe cel care a cauzat moartea. Aceeaşi concluzie fermă o au istoricii Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor: „Deşi în România nu s-a înregistrat un holocaust (subl. n.), este un adevăr că evreii au fost supuşi unui regim discriminatoriu, că mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa ca urmare a represiunilor, mai ales în lagăprele din Transnistria. Cum orice viaţă este irecuperabilă, trebuie exclusă orice tentativă de a diminua, exagera sau ignora acest aspect din politica Regimului din anii 1940-1944. cel care deţine o funcţie de conducere în Stat poartă - direct sau indirect - răspunderea în faţa Istoriei pentru pierderea vieţii unor semeni ai săi. Este şi cazul Mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român”[17].

După 1989, preţuirea pe care majoritatea românilor o aveau faţă de Ion Antonescu - pentru că eliberase teritoriilor româneşti, pentru că fusese un exemplu de cinste şi murise cu demnitate - a ieşit la suprafaţa societăţii şi s-a materializat într-un curent antonescian foarte popular[18]. pe de altă parte, încercând să explice cât mai bine epoca respectivă, istoricii s-au aplecat cu consecvenţă asupra ei, descoperind mii de documente inedite de arhivă, la care, pânî în acel moment accesul fusese oprit, au emis teze noi. O activitate ştiinţifică normală. Au apărut însă şi fel de fel de specialişti în alte domenii - politologi, ziarişti, critici literari - care s-au proclamat peste noapte, istorici şi au inundat librăriile cu „operele” ; cei mai mulţi susţinând teze uşor demontabile, fără o bază ştiinţifică -, de multe ori se copiază unul pe altul. „Operele” acestea impresionează prin număr şi prin foarte larga propagandă ce li se face. dinspre lumea evreiască, cercetarea serioasă a Regimului Antonescu a fost etichetată ca un cult nemeritat al acestuia şi, mai ales, ca o reacţie de respingere a Holocaustului în România. Gheorghe Buzatu remarca aceată tendinţă nocivă, într-o carte monumentală apărută cu un an înaintea morţii sale subite (pe care unii o leagă de opera sa ştiinţifică): „Respingem categoric opinia ce se încearcă a se acredita în sensul că orice investigaţie privindu-l pe Mareşal ar tinde obligatoriu la reabilitarea sa, la întreţinerea unui cult al Mareşalului. În primul rând, Antonescu nu are nevoie de aşa ceva. El a fost un om al timpului său, cu calităţile şi defectele sale, iar omul şi epoca trebuie cunoscute, în toate laturile cu cât mai mult în profunzime, cu atât mai bine pentru descifrarea istoriei noastre şi a rostului personajelor pozitive sau negative care au populat-o”[19].

Curentul vizând prezentarea corectă a lui Ion Antonescu şi a regimului său s-a manifestat puternic printre istorici, veterani de război, ofiţeri în rezervă, oameni de cultură în general - rolul cel mai împortant avându-l, în mod normal, istoricii. Apoi curentul s-a manifestat puternic în parlamentul României, unde s-a răspuns - cu ecou în opinia publică - campaniei de denigrare ce izbucnea din când în când. În 1990 se formează Liga „Mareşal Ion Antonescu” cu reprezentanţi din multe categorii sociale; conducerea efectivă o aveau istoricii gheorghe buzatu, Valeriu Florin dobrinescu, Jipa Rotaru. Apoi a apărut Fundaţia „Mareşal Ion Antonescu”, avându-l în frunte pe radu theodoru. prin grija celor două, s-au ridicat mai multe monumente în Ţară şi numele lui Antonescu a fost dat mai multor străzi şi pieţe din diferite localităţi. cele două structuri organizatorice, Liga şi Fundaţia, s-au unir la 31 martie 2001, sub numele Fundaţia „Mareşal Ion Antonescu”. aceasta, în urma Ordonanţei de Urgenţă OUG nr. 31/2002, va lua numele de Liga „Mareşalii României”, care va fi nevoită să se desfiinţeze din cauza aceleiaşi Ordonanţe din 2003[20].

O acţiune pentru o imagine corectă asupra Regimului Antonescu a avul loc în Parlamentul României, în contextul dezbaterilor pentru adoptarea unor legi sau ca răspuns la acţiuni de denaturare a adevărului istoric, în primul rând, privind relaţiile dintre români şi evrei în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. S-a reacţionat la tendinţa de culpabilizare a Poporului Român, la negarea justeţei Războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei. Prin aceste acţiuni, Parlamentul nu a ieşit din datoriile pe care le avea, ci a încercat să le îndeplinească şi în acest plan. După 1989, sub patronajul lui Moses Rosen - şef rabinul impus de comunişti în 1948, după plecarea constrânsă a lui Alexandru Şafran -, s-a inventat teza reapariţiei antisemitismului în România, cu toate că aici, practic, nu mai erau decât vreo 10.000 de evrei. În context, a fost dusă o permanentă şi intensă campanie pe tema Holocaustului în România antonesciană[21] Înverşunarea susţinerii temei respective şi-a găsit explicaţia în vara lui 1991, când în Knesset - Parlamentul Statului Israel -, un deputat a propus să se ceară României despăgubiri pentru evreii omorâţi; se susţinea cifra de 400.000 evrei, pentru fiecare cerându-se câte o despăgubire de 50.000USD. Şi, de la naşterea presupusului antisemitism în România de după 1989, a fost anunţată presa occidentală, diverse foruri internaţionale şi Congresul S.U.A. Suflând cu vitejie în foc, ca să nu se stingă, Moses Rosen s-a constituit într-un aprig luptător împotriva unui fenomen care nu exista. Începând cu ianuarie 1991, toate comemorările din istoria evreimii româneşti, toate sărbătorile religioase au fost folosite cu un singur scop: crearea imaginii culpabilităţii Poporului Român faţă de evrei.

Pe 21 ianuarie 1991, în sala Senatului, conducerea Parlamentului României a organizat comemorarea a 50 de ani de la Rebeliunea Legionară din 1941, în timpul căreia au fost asasinaţi şi 120 de evrei. Prilejul a fost folosit de şef-rabinul Moses Rosen pentru a acuza Armata Română de comiterea Pogromului de la Iaşi, din vara anului 1941. Mulţi parlamentari participanţi la comemorare s-au arătat indignaţi, dar nu se putea răspunde în acel cadru. Reacţia a venit câteva luni mai târziu, tot în cadrul oficial al Parlamentului. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 30 mai 1991, în preajma împlinirii a 45 de ani le la execuţia lui Ion Antonescu s-a ţinut un moment de reculegere în memoria acestuia[22]. S-au ridicat în picioare chiar şi înrăiţii adversari ai lui Ion Antonescu, foşti membri în conducerea P.C.R., precum preşedintele Adunării, Dan Marţian.

- Va urma -

Fragment din volumul „Evrei şi români în secolul XX”, vol. II

--------------------------------------
[15] Teşu Solomovici, Istoria Holocaustului din România, Bucureşti, Editura Teşu, 2005, p.330.
[16] Dennis Deletant, Antonescu şi Transnistria, în M.I./iulie 2005, p. 54.
[17] Ioan Scurtu, constantin Hlihor, Complot împotriva României, 1939-1947. Iaşi, Editura TipoMoldova, 2010, p.100.
[18] Despre curentul (nu cultul) antonescian, şi la Petre Ţurlea, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, Bucureşti, Editura SemnE, 2009, p. 429-430.
[19] Gheorghe Buzatu, mareşalul Antonescu. Forţa destinului, Iaşi, Editura TipoMoldova, 2012, p.182.
[20] Vezi revista „Mareşalul Ion Antonescu”, nr.1-2/2001. pentru realizarea Ligii şi Petre ţurlea, Din culisele Parlamentului româniei, Bucureşti, Editura PRO, 2001, vol.II, p.227-228.
[21] Idem, vol.I, Bucureşti, Editura Globus, 1994, p.89-111. În toată lumea a fost folosită tema Holocaustului cu scopul obţinerii unor despăgubiri materiale; a avut loc fenomenul „capitalizării Holocaustului”. Problema este dezbătută pe larg de către politologul evreu Norman Finkelstein, în volumul său „The Holocaust Industry”, London-New York, Editura Verso, apărută la sfârşitul secolului al XX-lea. Are trei capitole semnificative şi prin titlurile lor: 1. Capitalizarea Holocaustului; 2. Mistificatorii, neguţătorii şi Istoria; 3. Indoita tapare de bani.
[22] Monitorul Oficial, p.a II-a, an II, nr.132/31 mai 1991.