Odată cu angajarea luptelor la zonele de graniță, sovieticii bombardează Helsinki începând cu 30 noiembrie 1939. Era o zi senină, iar străzile erau pline de civili, bombele au vizat chiar centrul orașului provocând moarte și distrugere. Rezultatul imediat al agresiunii a fost faptul că Mannerheim a fost repus în funcția de comandant suprem, iar bombardamentele și atacurile împotriva civililor menite să submineze dorința de luptă a finlandezilor au avut exact efectul contrar. Chiar din a doua zi de război, la 1 decembrie 1939, intențiile sovieticilor devin clare, agenția TASS comunicând că în "orașul" Terijoki, evacuat de finlandezi și ocupat de sovietici, s-a constituit "guvernul popular al Republicii Democrate a Finlandei", sub președinția lui O. W. Kuusinen, unul dintre liderii comuniști din războiul de independent de la 1918, care devenise secretar al Kominternului. Totodată, este data și o proclamație către poporul finlandez a acestui așa zis govern popular. În această proclamație tipică semnată de Kuusinen și de alți șase miniștri ai guvernului popular al Finlandei se menționa că se constituise un nou guvern în "conformitate cu voința poporului" pentru stârpirea "stăpânilor plutocratici ai Finlandei" care aruncaseră țara într-un război devastator împotriva URSS care "niciodată nu amenințase sau îi crease neplăceri Finlandei", dar care a găsit necesar să pună capăt cu ajutorul Armatei Roșii pericolului la adresa suveranității sale pe care îl reprezentau stăpânii aventurieri ai Finlandei, etc. În proclamație se mai menționa că se propusese guvernului U.R.S.S. încheierea unui pact de asistență mutuală între U.R.S.S. și Finlanda precum și îndeplinirea speranțelor de secole ale poporului finlandez, că "poporul karelian trebuia să se unească cu cel finlandez în cel mai scurt timp într-un stat unitar și independent". Nimeni nu a luat în seamă proclamația ineptă, iar manifestele lansate peste capitală care promiteau pâine pentru poporul finlandez flămând au provocat ilaritate. Prin felul acesta de a face propagandă ne dăm seama ce lipsea de fapt sovieticilor, din moment ce ei au crezut că asta și-ar dori toți vecinii, pâinea.

În proclamația sa guvernul sovietic recunoștea dreptul Kareliei Orientale de a se uni la restul națiunii finlandeze, dar numai sub patronajul sovietic. Astfel apar clare intențiile sovietice de a supune întreaga Finlandă, dispărând astfel orice speranță de compromis. Poporul finlandez a înțeles că singura șansă de salvare era prin luptă și a luptat.
Referitor la comparații, sovieticii au creat și pentru Basarabia din 1924 Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească la est de Prut, la fel cum au făcut și cu RASS Kareliană în 1923, apariția lor fiind un pretext pentru a cere reunirea cu părți din Moldova, respectiv Finlanda. Tot așa s-a încercat inventarea poporului karelian, al fel ca și în cazul celui moldovenesc. O întrebare persistă, dacă Stalin și URSS erau atât de grijulii referitor la unirea celor din RASS Kareliană cu restul karelienilor și cu finlandezii, la fel cu RASSM și moldovenii și românii, de ce nu a acceptat unirea RASS Kareliană cu Finlanda și a RASSM cu România în cadrul propriilor state, fără să încerce să le încorporeze în U.R.S.S. ? Și de aici ne dăm seama de dimensiunea ipocriziei sovietice.
Războiul de iarnă nu poate fi descris pe de-antregul aici, este deosebit de complex, iar cei ce doresc o descriere făcută chiar de comandantul suprem finlandez o pot găsi în memoriile acestuia. Prima fază preconizată de Mannerheim, cea a luptelor de întârziere, în care trupele de acoperire finlandeze trebuiau să întârzie avansul rusesc până ce grosul trupelor finlandeze ar fi ajuns pe poziții, începuse în bune auspicii pentru finlandezi, ei reușind să extindă fortificațiile, să pregătească distrugerile și să extindă câmpurile de mine. Mai mult, iarna bătea la ușă, cu zăpadă și ger, ceea ce conferea finlandezilor un atu în plus, iar scurtimea zilelor de iarnă urma să fie un handicap pentru aviația inamică net superioară. Sovieticii erau net superiori finlandezilor în toate domeniile, disproporția, mai ales în resurse umane, era copleșitoare. Apărarea antitanc era practic inexistentă, arma antiaeriană și artileria grea nu însemnau decât câteva baterii. Cât despre stocurile de muniții, combustibili și lubrifianți, acestea erau insuficiente. Materialul de aviație nu depășea jumătate din necesar și lipseau aparatele de rezervă. Echipamentul era așa deficitar, încât rezerviștii sosiți la centrele de concentrare erau încă în haine civile.
Comparativ, o divizie finlandeză număra 14200 de oameni față de 17500 pentru una sovietică. Cea sovietică dispunea de două regimente de artilerie (față de unul în cea finlandeză), o secție anitanc, un batalion blindat (40 – 50 tancuri) și o companie de apărarea antiaeriană, toate inexistente în divizia finlandeză. În privința armelor automate și a lansatoarelor de grenade, o divizie rusă avea în medie o dotare dublă față de una finlandeză. Dacă luăm în calcul faptul că sovieticii dispuneau de un număr de unități blindate și de o rezervă abundentă de artilerie și stocuri de muniții inepuizabile, precum și faptul că stăpâneau spațiul aerian, supremația materială a agresorului apărea și mai evidentă.

Invazia trupelor sovietice în Istmul Kareliei
Ținând cont de pierderile imense avute în războiul de iarnă care ar fi putut submina regimul, conducerea sovietică a trebuit să gesească o justificare a acestora, și le-a găsit prin inventarea unei legende care și acum este considerată un adevăr de necontestat. Aceasta este linia fortificată Mannerheim, despre care sovieticii au inventat atâtea că ar părea mai ceva ca și linia Maginot, iar străpungerea rusească a fost calificată de propaganda oficială sovietică "vitejie fără seamăn în istoria războaielor". Dar să vedem ce spune Mannerheim despre asta: "Totul nu era decât un bluf, situația era cu totul alta. Linia defensivă nu cuprindea decât un mic număr de cuiburi de mitralieră izolate și, la propunerea mea, ea fusese întărită prin 20 de forturi noi, legate prin tranșee, fortificații de campanie lipsite de profunzime. Această poziție a fost botezată linia Mannerheim de către popor. Dacă ea a rezistat este datorită curajului și dârzeniei luptătorilor noștri, dar nu din cauza solidității sale. Este evident că propaganda sovietică nu a găsit un alt motiv plauzibil pentru explicarea înfrângerilor răsunătoare ale Armatei Roșii pe frontul de la Ladoga la Oceanul Înghețat". În altă parte Mannerheim o descrie mai amănunțit: "Pe o linie de apărare de 140 km, în istmul Kareliei, existau 66 de forturi betonate, din care 44 ridicate puțin după 1920, erau învechite, adesea prost plasate și prost construite. Cele noi erau moderne, dar și barajele antitanc aveau puțină valoare. Timpul nu permisese să se construiască în profunzime și prima linie coincidea cu poziția principală de apărare. Singurele fortificații de valoare erau bateriile de coastă, care protejau cele două flancuri ale liniei de apărare dintre golful Finic și lacul Ladoga."
Spre deosebire, pe frontiera Nistrului, se preconiza să se ridice încă din anii 20 circa trei mii de cazemate betonate. În vara lui 1940 erau gata abia o sută. În plus de asta, prin ocuparea estului Poloniei, o nouă cale de invazie, prin nordul Bucovinei, devenise disponibilă U.R.S.S. -ului. Mai mult, prin ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord, situația strategică a României s-a complicat, deoarece apărarea de pe Prut și de pe dealurile ce aveau dezvoltarea de la nord la sud putea fi întoarsă pe văi de la nord, din Bucovina de Nord. La fel, și situația strategică a Finlandei s-a schimbat odată cu pierderea istmului Kereliei, un teritoriu îngustat, împădurit și plin de lacuri, propice apărării.
Forțele finlandeze nu au depășit un total de 9 divizii în decursul întregului război, dintre care 6 angajate în istmul Kareliei, 2 divizii în Corpul 4 Armată, la nord de Ladoga, pe un front de 100 km, una în rezerva comandantului-șef, iar pe porținea de peste o mie de kilometri până la Oceanul Înghețat se găseau numai companii și batalioane detașate. Cu atât mai jenant era pentru Armata Roșie pentru care disproporția dintre forțele enorme angajate și rezultat era jalnic. La începutul războiului U.R.S.S. angajase 26-28 de divizii contra Finlandei, dar care ajunseseră la 45, 25 pe frontul Kareliei și 20 pe frontul răsăritean, cu circa 3000 de tancuri, mare parte de tip mijlociu și greu. Cifre impresionante, totalul diviziilor din Armata Roșie pe timp de pace, ca și acum, era de 110, iar totalul tancurilor era între 5 și 6000. Spre comparație, Germania a atacat URSS în 1941 cu 3500 de tancuri. Ei bine, blindatele au fost marea dezamăgire sovietică în războiul de iarnă, ei pierzând circa 1600 de tancuri, mare parte din ele distruse de infanterie cu cocteiluri Molotov, armele antitanc fiind total insuficiente în armata finlandeză. Pierderi imense au reprezentat tocmai echipajele instruite ale acestor tancuri.
Mannerheim face o analiză detaliată a campaniei, insistând asupra factorilor care au influențat rezultatul. Despre infanteria rusă menționează că focul armelor automate și al puștilor era lipsit de precizie, infanteria ataca în valuri fiind secerată de mitraliere, cel puțin în prima fază a războiului. Nu existau condiții de încartiruire a trupelor, iar iarna 1939-1940 a fost printre cele mai geroase din ultimii o sută de ani, soldații ruși degerați s-au adăugat la lista pierderilor. Despre soldatul rus luat ca individ, menționează că era rezistent, obișnuit cu privațiunile, dar cu un curaj pasiv și fatalism care îl făcea să atace la ordin în picioare contra mitralierelor. Mărturii ulterioare din al doilea război mondial explicau în parte acestă fatalitate prin votca consumată înainte de atac (nu este ceva nou, și în primul război mondial soldaților li se dădea rom înaine de atacuri), și prin gloanțele Naganului politrucului care stătea în spatele său în cazul în care soldatul rus ezita, metodă brevetată de Lev Trotski încă din timpul războiului civil rusesc. Mannerheim remarcă că deși unele divizii sovietice erau din zone împădurite, nu se descurcau deloc, soldații neavând busole nu s eputeau orienta și se temeau de păduri, aliatul de nădejde al finlandezilor, acolo unde bântuia moartea albă, partizanul finlandez în ținută de iarnă. De asemenea, lipsa de inițiativă a comandanților de teama răspunderii în fața comisarilor, toate ordinele trebuind să fie aprobate de aceștia, sunt printre cauzele care au dus la slabe performanțe militare de partea sovietică.
Artileria era o elită în vechea armată țaristă, dar lipsa de instrucție a ofițerilor și-a spus cuvântul, tirul ei fiind prea puțin eficient în debutul războiului, coordonarea cu infanteria fiind cvasiinexistentă. Abia în a doua fază s-a mai îmbunătățit, cu rezultate mai bune pentru sovietici care reușesc să străpungă apărărea finlandeză. Aviația sovietică a avut supremația aeriană aproape totală, deși au fost aruncate în luptă aparate mai vechi, dar în număr imens. Aviația sovietică a aruncat 7500 de tone de bombe, a ucis 700 de civili în Helsinki și rănit un număr dublu, dar nu a tăiat aprovizionarea Finlandei prin legăturile sale cu exteriorul. În ciuda superiorității zdrobitoare, cu un total de 2500 de aparate, aviația nu a avut un rol decisiv. Lipsa de pregătire a mecanicilor de bord și folosirea intensă și în condiții extreme a cauzat numeroase defecțiuni. Piloții ruși erau insuficient pregătiți, manevrau cu rigiditate, Mannerheim dă un exemplu cu un pilot finlandez care în câteva minute a doborât șase avioane sovietice dintr-un total de nouă. Am avut și noi în războiul nostru cazuri asemănătoare, locotenentul Horia Agarici care la 26 iunie 1941 atacă o formație de cinci bombardiere sovietice deasupra Constanței din care doboară trei, restul scăpând cu fuga. Avioanele sovietice doborâte au fost în număr de 684 după Cartierul General, dar ulterior, după consultarea jurnalelor unităților, numărul lor s-a ridicat la 725, plus 12 aparate doborâte în Laponia de artileria antiaeriană și aviația suedeză. Acestea includ doar cazurile sigure, dar au mai fost și 103 incerte care s-au prăbușit în nor de fum în afara teritoriului finlandez și locul nu s-a putut stabili cu precizie. Finlandezii au mai avut 5% din aparate pierdute din cauze tehnice, iar Mannerheim presupune că procentul ar trebui să fie cel puțin la fel și în cazul sovieticilor, dacă nu mai mare. Rezultă o pierdere între 872 de aparate și 975, dacă se includ cele incerte sau măcar o parte a lor, un procent de 38% din cele 2500 aparate folosite contra Finlandei. La începutul războiului, Finlanda avea 96 de aparate, totalul ajungând la 287 din care162 de vânătoare. Pierderile lor au fost de 61 aparate, 21% din total.
În privința pierderilor umane rămâne cea mai mare dispută. Molotov, la sesiunea sovietului din 29 martie 1940, exagera mult pierderile finlandeze și le diminua pe cele sovietice la 48745 morți și 158863 răniți. Despre finlandezi spunea că ar avea 60000 de morți și 250000 de răniți, mai mult de jumătate din efectivul de 600000 de soldați finlandezi. Mannerheim îl contrazice susținând că niciodată în timpul războiului cifra soldaților finlandezi nu a ajuns nici pe departe la 600000 de oamni, ci a fost între 175000 și puțin peste 200000. El dă de asemenea cifrele exacte ale pierderilor finlandeze, care pot fi considerate destul de aproape de adevăr, ținând cont de grija finlandezilor de a-și recupera morții. El vorbește de 24923 morți și 43557 de răniți. Dacă cifrele lui Molotov ar fi cel puțin apropiate de adevăr, armata finlandeză ar fi fost scoasă din luptă în întregime.
Referitor la pierderile rusești cifrele au variat foarte mult și nu cred că se vor putea stabili cu exactitate ținând cont de secretomania sovietică și disprețul regimului pentru viețile propriilor soldați. Cifra cea mai exagerată este dată de Hrușciov în memoriile sale, de un milion de morți, dar trebuie înțeles contextul acestora, de justificare a destanilizării prin care Stalin era coborât de pe piedestal și făcut singurul vinovat pentru toate atrocitățile regimului, doar el și colaboratorii săi apropiați, proces început de Hrușciov la 25 februarie 1956 cu ocazia celui de-al XX-lea congres al PCUS. Astăzi se estimează doar numărul morților sovietici între 125000 și 250000.
Mannerheim estimează destul de realist și jusificat pierderile umane ale sovieticilor pe baza faptelor incontetabile. Pe frontul dintre Ladoga și Laponia 5 divizii sovietice au fost în întregime înfrânte, diviziile 44 și 163 la Suomussalmi, 75 și 139 la Tolvajarvi-Aglajarvi, divizia 18 și brigada blindată 34 aproape de Kitela, au mai avut pierderi mari și diviziile 88 și 122. Numărul celor uciși sau a celor care au fost răniți și au murit în pustietate poate fi estimat la 8000 pe divizie, mai este divizia 54 care pierde jumătate de efectiv la Kuhmo, la Kitela divizia 168 pierde o treime din efectiv, asta dă un total de 75000 de oameni din cele 20 de divizii care au acționat pe acel front. În istmul Kareliei este mai greu de estimat, deoarece cele 25 de divizii sovietice de aici au fost angajate inegal în luptă, de exemplu unitățile lansate compact la Taipale sau Viipuri au avut pierderi mai mari decât altele. Dar în total se poate spune de 200000 de morți, după părerea lui Mannerheim, părere susținută și prin iarna grea și serviciul medical defectuos din armata sovietică.
Dar odată cu venirea primăverii, perspectiva unei rezistențe îndelungate din partea finlandezilor scădea vizibil. Sovieticii străpunseseră liniile de apărare finlandeze din istmul Kareliei amenințând să pădrundă dincolo de zonele îngustate de lacuri și împădurite propice apărării spre inima țării, amenințând centrele industriale. După o pauză cât ar durat dezghețul, sovieticii s-ar fi putut năpusti cu forțe proaspete din rezervele din care posedau din abundență, pe când finlandezii nu mai aveau resurse nici materiale, nici umane, armata lor fiind epuizată după luptele continue în inferioritate numerică și tehnică. Pe de altă parte, sovieticii se găseau într-o situație jenantă, imensa lor armată în care investiseră atât de mult bătea pasul pe loc în fața unui adversar considerat mult inferior. De aceea a declanșat o puternică ofensivă pornită în 13 februarie 1940 și care va dura până în ultima zi de război, la 13 martie. Totuși, a acceptat tratative de pace prin intermediul ambasadorului sovietic în Suedia, baroneasa Alexandra Kollontai, astfel pacea se încheie la 12 martie. Finlanda pierde istmul karelian și o porțiune dincolo de acesta, arie care cuprinde și o parte din teritoriul încă deținut de armata finlandeză, apoi orașul Viipuri, al doilea ca mărime al Finlandei, un total de 11% din teritoriu și 30% din baza industrială. 12% din populație (422000 locuitori) și-au pierdut casele și au trebuit să fie evacuați. În nord, o parte din regiunea Salla, peninsula Kalastanjansaarento, patru insule din golful Finic, iar peninsula Hanko cu baza navală erau închiriate pe 30 de ani. Regiunea Petsamo cu portul, ocupate de sovietici, au fost returnate Finlandei, dar problema majoră strategică a Finlandei era că pierdea toate defileele care făceau posibilă blocarea căilor de invazie.
Trebuie menționat ajutorul în armament și provizii dat Finlandei în cursul războiului de către Suedia și Norvegia, precum și de către occidentali, deși diplomatic Suedia nu s-a înălțat la așteptările finlandeze. A existat și un proiect occidental de a trimite trupe franco-britanice în ajutor finlandezilor, dar cu dublu scop, cel de a intercepta transporturile de minereu din Suedia către Germania, de unde Reichul își lua 40% din necesar. Nu trebuie uitat că la ora aceea Germania și URSS erau aliați. Dar pentru asta era necesar ca Norvegia și Suedia să accepte trecerea trupelor franco-britanice care să ajute Finlanda prin teritoriul suedez, cerere întâmpinată cu refuz, mai mult, regele suedez Gustav V a făcut public la 19 februarie faptul că a refuzat cererile finlandeze de sprijin militar. Aceast plan de camapanie va fi pus în practică ceva mai târziu împotriva Germaniei prin ocuparea porturilor norvegiene, inclusiv a Narvikului, de către un corp expediționar franco-britanic. În acest război au luptat de partea finlandezilor numeroși voluntari din multe țări, inclusiv finlandezi din SUA. Cel mai numeros corp de voluntari era cel suedez, cu peste 8000 de voluntari, urmat de danezi și norvegieni.
Urmările acestui război au fost foarte importante. În primul rând acest război a făcut ca Armata Roșie să fie subestimată, chiar dacă imediat a trecut la reforme care să corecteze erorile din războiul de iarnă. Apoi, Finlanda s-a îndreptat spre Germania în ideea de a-și recupera teritoriile pierdute, pe măsură ce semnele răcirii dintre cei doi aliați deveneau tot mai vizibile. Perioada până la izbucnirea războiului dintre Germania și URSS, cincisprezece luni mai târziu este numită în istoriografia finlandeză pacea intermediară.

Aici se ridică o problemă majoră referitoare la România. Chiar Mannerheim spune că prin războiul de iarnă i-a câștigat României un răgaz de șase luni, deoarece nimeni nu-și făcea iluzii că următoarea victimă, după Polonia, Țările Baltice și Finlanda, va fi România. Ce a făcut România cu acest răgaz de șase luni? Răspunsul este trist, dar adevărat: nimic. Dar ceea ce este și mai trist este faptul că acei conducători care au risipit orice șansă a României, au pierdut România Mare realizată cu sângele și lacrimile înaintașilor, continuă să fie văzuți și astăzi ca niște lideri înțelepți. Ce șanse ar fi avut România dacă se opunea cu arma la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940? Să nu ne facem prea mari iluzii, noi nu aveam atuurile finlandezilor. În primul rând, era vară, nu iarnă, iar teritoriul Basarabiei nu este așa propice apărării ca și istmul Kareliei. Apoi, noi nu aveam deloc spatele sigur, ca și Finlanda, ne puteam trezi cu ușurință într-un război pe două fronturi, al doilea contra Ungariei în Transilvania, care nu ar fi îndrăznit să atace singură, dar în cazul în care am fi fost în luptă cu Sovietele ar fi făcut-o sigur. Poate vorbim de trei fronturi, bulgarii ar fi putut ataca în Dobrogea. Aliații din Mica Înțelegere și-au declinat iscăliturile de pe tratatele de alianță, singurii care au spus că își vor menține promisiunile au fost turcii, așa că Bulgaria dacă ne-ar fi atacat s-ar fi trezit în război cu Turcia. Dar Iugoslavia nu ar fi atacat Ungaria dacă ne-ar fi atacat pe noi, au spus-o clar în momentul în care am primit ultimatumul sovietic. Un caz similar se petrecuse cu puțin timp în urmă, în timp ce trupele germane avansau spre Paris, Italia lui Mussolini ataca Franța pe la spate. Eram practic pe cont propriu, aliații franco-englezi erau practic bătuți și nu mai puteau face nimic. Nimeni nu putea garanta că sovieticii s-ar fi oprit la Prut, după unele opinii ar fi mers mai departe ocupând zonele petrolifere din Prahova, punându-și aliații germani în fața faptului împlinit, la fel cum vor face aceștia mai târziu în Balcani.