Genocidul armenilor de la începutul secolului al XX-lea poate fi denumit Holocaustul, Shoahul armenilor. Metodele de exterminare a armenilor fiind relativ similare cu cele aplicate evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deosebirea dintre cele două „Holocausturi" constă, conform principiilor lui Stalin în „statistică". Păstrând proporţiile „Holocaustul Roşu" aplicat românilor după marea trădare naţională de la 23 august 1944 şi ocuparea României de către trupele sovietice poate fi alăturat - fără nicio exagerare sau eroare - celor două, amintite. Incorect, condamnabil şi repetabil, astăzi, ca şi oricând, faptele se „cântăresc" cu balanţe diferite, condiţionate de interesele politice sau conjuncturale, nu după realitatea faptelor. Istoria şi evenimentele pe care le trăim dovedesc fără urmă de tăgadă comiterea de acte criminale similare. Doar formele de aplicare diferă. (Ion Măldărescu)
Excesele rasismului, cultul violenţei şi tenebrele fundamentalismului religios au marcat tragic, dintr-un capăt în altul, secolul al XX-lea. Un secol, altminteri, considerat al „raţiunii", al „progresului", „vitezei" sau „ştiinţei". Culminând cu Shoahul şi cu Gulagul, cele două aripi năclăite în sânge ale celei mai cumplite apocalipse inventate de oameni împotriva oamenilor şi care au mutilat ireversibil faţă contemporaneităţii, crimele masive şi sistematice - genocidul împotriva armenilor - (ce poate fi etichetat, fără a greşi drept Shoahul armenilor - n.n. I.M.) deschideau secolul în nota unei sumbre prevestiri.
Preludiul
Începutul secolului şi al perioadei constituţionale a fost, în Turcia, dominat de o dezbatere politică al cărui cuvânt-cheie era otomanismul. Pentru „Junii Turci" (partid politic reformator creat în 1889), acest cuvânt acoperea, încă de la origini, noţiunea de unificare culturală a ţării sub stindardul turcismului şi al unui Islam reînnoit, prin dispariţia particularităţilor naţionale în creuzetul unui stat modernizat. În sânul „protejaţilor" (şi, cu precădere, al armenilor), otomanismul însemna, înainte de orice, accesul la un statut de egalitate, dispariţia şi repararea nedreptăţilor trecute şi construirea unei societăţi democratice mai laice, în care diferenţele confesionale, cu tot cortegiul lor de inegalităţi de exprimare, să fie suprimate. Interesant este faptul că, şi într-o accepţie, şi în celalaltă, conceptul părea să fie singură soluţie susceptibilă să salveze şi idealurile comunităţii majoritare, şi pe cele ale minorităţilor. Punerea în opera a acestui deziderat, perfect realistă din perspectiva constituţională, echivala însă, pentru Junii Turci, cu răsturnarea raportului de forţe în cadrul Imperiului Otoman şi cu modificarea unei reguli a jocului deja veche de 500 de ani. Dilema este perfect rezumată de Mehmet Talaat, în faţă unei reuniuni de la Salonic a membrilor partidului: „Ştiţi prea bine că, potrivit termenilor Constituţiei, egalitatea între musulmani şi ghiauri este asigurată, dar pricepeţi cu toţii la fel de bine că acest ideal este irealizabil. Trecutul nostru istoric şi sentimentele a sute de mii de musulmani, dar şi cele ale ghiaurilor înşişi ridică o barieră de netrecut în calea stabilirii unei egalităţi reale... Nu poate fi deci vorba despre egalitate, câtă vreme nu vom realiza otomanizarea Imperiului..." Potrivit ambasadorului britanic la Istanbul din acea perioada, lucrurile sunt mai simple decât par: „În mintea lor, otoman înseamnă turc, iar otomanizarea presupune o omogenizare forţată, prin care toate elementele neturcesti sunt topite într-un mortar turcesc"
Masacrele din Cilicia
„Junii Turci", care au luptat umăr la umăr alături de militanţii armeni împotriva regimului sultanului Abdul Hamid, de la care au preluat puterea în 1908, ştiau că singură opţiune a foştilor tovarăşi de arme clandestini era „edificarea unui stat de drept". Gustul pentru lupta din umbră, susceptibilitatea care hrănea cultură revoluţionară, recursul la grupuri paramilitare fanatizate rămân însă dominante în sufletele celor ajunşi acum în centrul vieţii politice. Liderii „Junilor Turci" sunt convinşi de culpabilitatea armenilor, de ambiţia lor de a fonda un nou regat armean, acuzaţie care revine frecvent pe buzele a numeroşi responsabili turci înainte, în timpul şi după masacrele din Cilicia. Anterioare unor legi asupra presei şi „a libertăţii de asociere" (care au fost definitiv adoptate în toamna anului 1909), aceste evenimente au avut loc într-un context de pace, sub ochii unor observatori exteriori, ai unei opinii publice critice, deci în condiţii documentare cât se poate de favorabile consemnării obiective a procesului (lucru care, atenţie, nu se va întâmplă şi în cazul genocidului împotriva armenilor, din 1915-1916). Valul de violenţă care a lovit întreagă Cilicie începând cu 14 aprilie 1914 nu a avut, prin urmare, caracterul unei mişcări spontane, în ciuda aparenţelor. Ordinul de atac fusese dat nu se ştie exact de către cine, dar senzaţia de foc încrucişat era prea apăsătoare că să lase loc de interpretări binevoitoare la adresa puterii trucesti. Iată, consemnat în termeni literari de către marele scriitor francez de origine libaneză Amin Maalouf, începutul evenimentelor din Adana, principalul oraş din zona Ciliciei şi locul unde au fost înregistrate cele mai multe crime colective: „Mulţimea devastase mahalaua armenească. O prefigurare a ceea ce avea să se întâmple, şase ani mai târziu, pe o scară mult mai largă. Grozăvenia începuse însă de pe-acum. Sute de morţi. Sau poate mii. Nenumărate case pârjolite. Mulţimea îşi îndeseşte rândurile, iar răcnetele nu contenesc să sporească. Atunci apare un detaşament al armatei. Un ofiţer, doar unul, şi încă foarte tânăr, însoţit de o mâna de oameni. Însă apariţia lor impresionează. Călare, ţanţoş, comandantul schimbă câteva vorbe cu capii răsculaţilor..." În Adana, dar şi în Hadjin, Sis, Zeitun, Alep şi-au lăsat viaţă circa 30.000 de armeni, iar trupele constituţionale otomane au participat la masacru. M. Pichon, ministrul francez al afacerilor externe, va condamnă acest act în plenul Adunării Naţionale din 17 mai 1909: „Din păcate, trupele care fuseseră trimise să prevină şi să reprime atentatele au participat, dimpotrivă, la ele. Faptele au fost aşa cum spun".
Coşmarul unei naţiuni
Pe 1 noiembrie 1914, după ce fusese solicitat de Germania încă din luna august, Imperiul Otoman intră în Marele Război alături de Puterile Centrale. Se deschid noi fronturi. Cea de-a treia armata otomană, pătrunsă fără pregătire logistică prealabilă în Transcaucauzia, este zdrobită în 1915. Conducătorii Comitetului pentru Uniune şi Progres, constituit de „Junii Turci" (C.U.P.) hotărăsc să profite de ocazia războiului că să rezolve definitiv (adică prin exterminare) „problema armenească" („ermeni sorunu"). Animaţi de o ideologie naţionalistă panturceasca, ei văd în armeni un obstacol major în calea unificării etnice din Anatolia şi a expansiunii otomane în ţările de limba turcă din Asia Centrală. Justificarea oficială menţionează „dezertările armenilor, care au avut loc în anumite regiuni" (dezertări în parte reale, dar cauzate de condiţiile impuse creştinilor în cadrul armatei turceşti) şi, cu precădere, răzmeriţele şi „actele locale de rezistenţă". Cazul cel mai răsunător, cel al oraşului Van, va fi prezentat de guvernul turc că o veritabilă revoluţie, versiune dezminţită de toate rapoartele martorilor italieni, germani şi americani (consuli, misionari, învăţători...), care explicau luarea de poziţie a armenilor prin faptul că aceştia organizaseră o defensivă pentru a feri oraşul de un masacru. În februarie 1915, miniştrii cabinetului turc de război, în frunte cu Talaat Paşa, pun la punct în secret un plan de exterminare care va fi executat în lunile următoare. Oficial, acesta este prezentat că un transfer departe de front al populaţiei armeneşti, pe care guvernul o acuză de colaborare cu duşmanul rus. De fapt, deportarea nu face decât să acopere operaţiunea de distrugere totală a armenilor din Imperiu. Prima măsură este dezarmarea soldaţilor armeni înrolaţi în armata otomană. Folosiţi la munci de amenajare a drumurilor, ei sunt eliminaţi, în grupuri mici, de-al lungul anului 1915. Aflaţi în căutarea unor probe care să documenteze complotul armenesc, „Junii Turci" recurg la o serie întreagă de perchiziţii şi arestări, care lovesc, în primul rând, intelectualii şi notabilităţile armene din Constantinopol. Arestaţi în cursul zilelor de 24 şi 25 aprilie, aceştia sunt deportaţi şi apoi ucişi (cifre estimate: între 500 şi 600 de morţi). Acest eveniment constituie, practic, punctul de declanşare a genocidului.
Distrugerea populaţiilor armeneşti are loc în două faze succesive: din luna mai până în iulie 1915 în spaţiul a şapte provincii orientale din Anatolia (Erzurum, Van, Bitlis, Diarbakir, Kharput, Sivas şi Trapezunt), unde trăiau aproximativ un milion de armeni, mai mult sau mai puţin apropiaţi de teatrul operaţiunilor de război; şi la sfârşitul lui 1915 în celelalte provincii ale Imperiului, îndepărtate de front, ceea ce face complet lipsită de fundament acuzaţia de colaborare cu duşmanul. În provinciile orientale, operaţiunea se desfăşoară, parcă, după un singur scenariu:
- percheziţii în casele notabilităţilor civile şi religioase; arestarea acestora; torturarea lor, cu scopul de a le face să mărturisească un pretins complot şi dosirea de arme şi muniţie; publicarea unui ordin colectiv de deportare;
- separarea bărbaţilor, care, legaţi în grupuri mici, sunt executaţi la marginea localităţilor; evacuarea întregii populaţii armeneşti, care este repartizată în convoaie de femei, copii şi bătrâni ce părăsesc oraşele la intervale regulate, fără dreptul de a-şi lua bagaje; răpiri de femei şi de copii, care sunt apoi duşi în case musulmane;
- decimarea regulată a convoaielor de către jandarmii însărcinaţi să le escorteze sau de către bande de kurzi.
În sate, departe de ochii oricăror martori, sunt ucişi pe loc toţi armenii, cu excepţia câtorva femei şi copii. În restul Imperiului, procesul este mai lent şi ia formele deportării. Convoaiele sunt cărate pe calea ferată până în Alep, Siria, de unde o direcţie generală a deportaţilor le expediază pe două axe: spre sudul Siriei, în Liban sau Palestina (o parte a acestor grupuri va izbuti să supravieţuiască), ori spre est, de-a lungul Eufratului, unde sunt improvizate adevărate lagăre de exterminare. În iulie 1916, grupurile ajunse la Deir ez-Zor sunt trimise în deserturile Mesopotamiei, unde membrii lor fie mor de sete, fie sunt ucişi în grupuri mici. Doar o treime dintre armenii Imperiului au supravieţuit: cei care locuiau la Constantinopol sau la Smirnă (şi care nu puteau fi suprimaţi de faţă cu martori), persoanele răpite şi cele stabilite în Van, salvate de înaintarea trupelor ruseşti.
Fapte şi cifre
Acest prim genocid al secolului al XX-lea s-a soldat cu moartea a 1.200.000 de armeni (în funcţie de surse, cifrele oscilează între 600.000 şi 1.500.000).
- Faptele au fost cunoscute la nivel internaţional încă din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomaţi neutri şi prin intermediul câtorva martori aparţinând unor misiuni, şcoli sau spitale. În afară de morţi, au existat răpiri de femei şi „reeducări" în orfelinate musulmane pilot. Cei care au scăpat că prin minune (în afară situaţiilor deja menţionate) au fost adăpostiţi de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost cruţaţi prin milostenia câte unui caimacan.
- În 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unioniştilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnaţi în contumacie, pentru că fugiseră din ţară în 1918, după ce distruseseră toate documentele compromiţătoare.
- Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (între care şi România) recunosc, în spaţiul a două articole (88 şi 89) şi sub semnătură de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber şi independent".
- Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Paşa, care a plănuit şi ordonat genocidul împotriva armenilor, este doborât cu un glonţ de revolver. Cel care a tras a fost un tânăr armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravieţuitor al genocidului în cursul căruia şi-a pierdut întreagă familie. La scurt timp după asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, în cele din urmă, l-a achitat.
„Genocidul din Armenia" (Andrew Goldberg & Oregon Public Broadcasting)
Realizat de Andrew Goldberg în asociaţie cu Oregon Public Broadcasting, filmul cu acest titlu este povestea primului genocid al secolului al XX-lea, când aproape 1.000.000 de armeni au murit de mâinile otomanilor (după cum afirmă Asociaţia Internaţională de Studiu al Genocidului), în timpul Primului Război Mondial - un eveniment îngrozitor, negat până şi astăzi de Turcia. Filmul include interviuri cu experţi în domeniu, precum câştigătoarea Premiului Pulitzer, Samantha Power, ca şi titratul Peter Balakian de la „New York Times", completate de imagini nemaifăcute publice până la acest documentar, care ilustrează una dintre cele mai tragice şi necunoscute poveşti ale veacului trecut. Naratorul documentarului este celebra actriţa Julianna Margulies, dar sunt incluse şi secvenţe citite de Ed Harris, Natalie Portman, Laura Linney şi Orlando Bloom.