29 iunie 1941. Scrisoarea lui Hitler către Ion Antonescu

Scrisoarea, pe originalul german, are trecută data de 24 iunie 1941[1], ziua când, probabil, a fost scrisă forma inițială a ei. Este o misivă în care Adolf Hitler face bilanțul primelor zile de luptă contra U.R.S.S., și care, așa după cum scria șefului guvernului român, au adus deja mari succese inițiale[2]. Hitler îl informa pe Antonescu că are mare nevoie de noi cantități de petrol, pe care el îl considera, după cum era și de fapt, vital pentru ducerea războiului. Deși erau spuse într-o formă extrem de civilizată, elegantă, Hitler, în fond, dădea ordine armatei române, și, implicit, lui Ion Antonescu, ce, cum și unde să poarte operațiuni militare. Armata germană, scria Hitler, a repurtat mari victorii îndeosebi „la nord de mlaștinile Pripetului”[3]. Armata germană a străpuns frontul sovietic cu ajutorul „forțelor noastre blindate”[4], iar retragerea sa nu se produce „în ordine”[5], ci în derută, debandadă. Pregătește noi mari lovituri ce vor fi date inamicului între „mlaștinile Pripetului și Marea Baltică”[6], ce vor fi „mari bătălii de distrugere”[7]. Mulțumește lui Ion Antonescu, cu sinceritate și recunoștință, că, în cadrul „operațiunilor din sud”[8], „pentru viteaza atitudine și activitatea desfășurată de armata română”[9].

După care subliniază că, în prima parte a războiului, armata română a „contribuit cu succes la fixarea forțelor inamice aflate în fața sa”[10]. Exact în același timp, „forțele blindate”[11] germane au reușit să dea peste cap dușmanul în zona „Przemysl-Bawaruska”[12], străpungând „frontul roșu din Galiția”[13].

În cursul viitoarelor operațiuni, inamicul va fi încercuit și distrus „dincoace de Nipru”[14]. Atacul se va desfășura „peste linia generală Kreinjefez-Ostrog-Rowno”[15], cu direcția sud-est și est, apoi „vom învinge viguros înspre sud și est”[16]. În acest cadru general, în vederea tăierii posibilităților de retragere „a inamicului”[17], îl ruga pe Ion Antonescu, ca în data de 8 iulie armata română să declanșeze un atac „peste Prut, din spațiul de la est de Botoșani, cu direcția nord-est”[18]. Atacul trebuie să aibă ca țintă „spatele liniei întărite care pleacă de la Moghilew, prin Podolsk, spre nord”[19]. Îl roagă ca, în vederea acestui atac, Antonescu să pună la dispoziția „generalului Ritter von Schobert diviziile românești prevăzute”[20]. Alte divizii românești vor trebui să atace pe direcția sud-est a flancului de Sud, având scopul de a oferi protecție sudului României, „inclusiv a teritoriului petrolifer”[21].

Tot în cadrul acestei ofensive a trupelor române și a Armatei a XI-a Germane va fi recucerită Basarabia „începând de la aripa ei stângă”[22]. Hitler scria de „recucerire”, iar Antonescu, cât și poporul român vorbesc, în cazul de față, de eliberarea Basarabiei. În vederea armonizării operațiilor purtate de Armata a XI-a Germană și Armata Română, îl informa Hitler pe Antonescu, feldmareșalul von Rundstedt va emite „cu oarecari condițiuni, în termenul cel mai scurt, directive generale”[23].

Dacă Ion Antonescu dorește să solicite „angajarea Armatei 11, de la Grupul de Armate Sud direct către dv, ele sânt în prealabil aprobate de mine”[24]. Îl roagă, dacă are nevoie de ajutorul acelei armate, să nu ezite, să dea „curs”[25] dorinței, în „interesul unei conduceri unice și energice”[26]. În fond, cu această exprimare alambicată, Hitler îi sugera lui Antonescu că poate oricând cere ajutorul Armatei a XI-a Germane. Îi mulțumește în mod deosebit și rămâne „îndatorat pentru orice expediere de produse petrolifere, atât de vitale pentru conducerea generală a războiului”[27]. Mai cere lui Antonescu să-i pună la „dispoziție”[28] Germaniei „sub formă de împrumut cisterne românești”[29]. Are convingerea, la finalul Scrisorii către Ion Antonescu, că săptămânile „ce urmează ne vor aduce victoria decisivă contra Rusiei Sovietice”[30]. În acest caz, conchidea Adolf Hitler, pericolul bolșevic care amenință România va fi înlăturat „definitiv”[31]. Îl asigură de o credincioasă și loială „camaraderie de arme”[32].

Cum deja noi știam foarte bine, Adolf Hitler, după marile lovituri date armatei sovietice, în prima săptămână a războiului, avea credința că victoria împotriva U.R.S.S. era deja obținută. Aceeași convingere o avea și Ion Antonescu, care, după cum am subliniat mai sus, pe 12 iunie 1941, la München, îi declara lui Hitler că victoria va fi sigură, căci, nu-i așa, „motorul din aer și de pe pământ (avionul și tancul - n. ns.)” au anulat „Spațiul”. Căci „Spațiul” imens a salvat Rusia, în istorie, atunci când fusese atacată, sugera șeful statului român. Inutil să mai subliniez cât de mult s-au înșelat ambii conducători de state, cu privire la rezultatul marelui război purtat în Est, împotriva celui mai implacabil dușman al lor: Imperiul Sovietic.

  1 iulie 1941. Scrisoare a lui Ion Antonescu către Adolf Hitler - Un răspuns dat lui Hitler pentru scrisoarea primită de la el pe 29 iunie 1941.

Șeful statului român, chiar de la început, notează că a urmărit „cu toată admirația”[33] operațiunile strălucite, victorioase ale armatei germane „pe întregul front de la Baltica până la Lemberg”[34]. Marile victorii obținute „pe pământ și în aer”[35] îl fac să creadă că „o victorie decisivă”[36] este sigură. Este convins că armatele lui Stalin pot „fi considerate ca și zdrobite”[37]. Îl înștiințează că armatele române și germane „de pe frontul român”[38] au fixat pe poziții inamicul, dețin supremația aeriană, fiind pregătite să declanșeze ofensiva „care trebuie să desăvârșească zdrobirea forțelor sovietice de la aripa de sud”[39]. Dă veste lui Hitler, că i-a urmat sfatul și că „au fost puse sub ordinele directe ale Armatei a XI-a germane”[40]. Respectivele forțe au fost puse sub conducerea Ritter von Schobert pentru „a asigura unitatea de conducere”[41].

Oferă detalii privind componența respectivelor forțe române: „6 divizii, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie, divizia blindată, artilerie grea, unități anticar, unități de păduri”[42]. Adaugă la sfârșitul frazei „etc.”[43], adică și alte genuri de arme. Acceptă directiva lui Hitler, cu privire la „această armată”[44] care va ataca în principal „în direcția generală Vinnița pentru a cădea în spatele forțelor sovietice din Sud”[45]. Atacul armatei a XI-a Germane va fi urmat, „pe dreapta”, de atacul Armatei a IV-a Române care are în componență „6 divizii și 1 brigadă de cavalerie”[46].

Precizează că Armata a IV-a Română va avea ca linie de atac „Huși-Chișinău-Dubăsari”[47]. Din Dobrogea se va declanșa o acțiune prin trecerea Dunării „în regiunea Tulcea”[48], ce va ataca spre Nord „cu două divizii”[49]. Regiunea petroliferă este ferită de atacul aerian al inamicului deoarece „sânt luate toate măsurile”[50]. Crede că „pericolul”[51] pentru Valea Prahovei „a trecut”[52] deoarece aviația dușmană a fost „dominată”[53] total, chiar de la începutul operațiunilor militare. Îl asigură că el, Antonescu, a luat toate măsurile „ca transportul produselor petrolifere să se facă cu cea mai mare intensitate”[54]. Către Marele Reich, desigur. În vederea transportului petrolului, a pus la dispoziție „toate cisternele necesare”[55]. Îl informează pe Hitler, spre sfârșitul Scrisorii, că între el și „Generalul Oberst Ritter von Schobert”[56] există un acord perfect. Are încredere „în victoria finală”[57] și în „nestrămutata prietenie care leagă pentru totdeauna România de Marele Reich”[58].

Dacă Hitler în Scrisoarea din 29 iunie 1941 îl asigura „de camaraderie”, Ion Antonescu încheie Scrisoarea sa, asigurându-l pe cancelarul german de „expresiunea celui mai desăvârșit devotament”[59]. E o diferență, totuși, între „camaraderie” și „devotament”, mai ales că este „desăvârșit”!

Pe 2 iulie 1941, Ion Antonescu trimite o scurtă Scrisoare lui Hitler, prin care îl informează că a primit Scrisoarea lui „referitoare la situația colonelului Korne”[60], comandantul Regimentului 6 Roșiori „purtat”[61]. Nu ezit să recunosc că nu știu ce a vrut să exprime prin cuvântul „purtat” adăugat la unitatea militară pe care o comanda atunci viteazul colonel Radu Korne. Scrie că nu cunoaște faptele de arme ale acestui ofițer, și că a hotărât „amânarea punerii sale în retragere”[62]. Îi mulțumește lui Hitler pentru „aprecierile elogioase”[63] pe care le-a făcut „pentru un ofițer român”, iar la sfârșitul scurtei misive îi trimite „cordiale salutări”[64].

Intervenția lui Hitler pe lângă Antonescu de a nu-l trimite în rezervă pe ofițerul român Radu Korne arată faptul că Ion Antonescu avea de gând să facă acest lucru. Iar motivul nu era altul decât acela că Radu Korne, bravul bravilor, în acele zile și-a exprimat nemulțumirea că armata română, după trecerea Nistrului, luptă „pe un pământ străin”[65], când ea ar fi trebuit să lupte „pentru a recuceri Transilvania cedată Ungariei”[66].

  27 iulie 1941, Berlin. Scrisoarea lui Adolf Hitler către Ion Antonescu

Este o Scrisoare foarte importantă, cu privire la ducerea operațiunilor militare de către România la Est de Nistru.

De la început, Hitler îi mulțumește lui Antonescu că a luat hotărârea de „a duce până la ultima consecință alături de Reichul german acest război”[67], așa cum îi scrisese acesta cu câteva zile în urmă. Îi declară lui Antonescu că războiul în curs va decide „soarta Europei pentru secole”[68]. Apoi, îl ridică în slăvi pe Antonescu pentru că a constatat la el „concepțiuni comune”[69], și că prin voința, „curajul dv. bărbătesc”[70], puterea lui de acțiune „au determinat”[71] poporul român să-l urmeze pe această „cale”[72]. Războiul cu Rusia va aduce României, era convins Hitler, „mari succese”[73] și „la o nouă înflorire”[74]. Îl felicită pentru aceste „mari succese”[75], iar „recâștigarea Basarabiei”[76] este recompensa „cea mai firească pentru sforțările dv. și ale vitezelor dv. trupe”[77]. De asemenea, îi mulțumește pentru „energia” cu care a condus operațiunile militare „și pentru înfăptuirile excelente ale trupelor”[78] române. Înfăptuirile și colaborarea „dezinteresată între unitățile germane și române”[79] i-au fost aduse la cunoștință „de către comandanți în cuvinte de înaltă prețuire”[80].

După așa de mari laude și cuvinte pe măsură, Hitler, care i-a intuit până în esență personalitatea lui Ion Antonescu, orgoliul, vanitatea și conștiința deplină a valorii de sine, îi adresează șefului statului român o rugăminte de mare importanță: să treacă la Est de Nistru armata română pentru a continua lupta cu Imperiul lui Stalin.

După ce rezistența rușilor de pe Nistru „va fi dislocată”[81], scria Hitler, ar manifesta „recunoștință”[82] lui Antonescu dacă ar „înainta cu trupele dv., în spațiul de la Sud-Vest de Bug și, prin aceasta, ați lua asupra dv. asigurarea controlului acestui teritoriu”[83]. Zice că, în realizarea acestui obiectiv, pune sub ordinele lui Ion Antonescu „Corpul de Armată LIV cu diviziile 50, 72 și 73 conduse de generalul de cavalerie Hansen”[84]. Armata a XI-a germană alături de Armata a IV-a Română, din „aripa dreaptă”[85] va înainta „sub ordinele Grupului de Armate Sud la Răsărit de Bug”[86] pentru a ținti regiunea „de jos a Niprului”[87].

Odată spusă, sau, mai bine zis, scrisă, dorința cea mare a lui Hitler către Antonescu, îi cere voie să-i prezinte „numai în câteva cuvinte” mersul „operațiunilor generale”[88]. Este „deosebit de mulțumit”[89] de rezultatele războiului de până la acel moment. Armata germană în „5 săptămâni”[90] a înaintat, în marș, 700 de kilometri. El avea convingerea încă de dinainte de începerea războiului, că „rușii se vor bate în apropiere de frontieră”[91]. De la început, „rușii au ales răfuiala”[92], fapt care a dus „îndată la un număr mare de lupte sângeroase”[93]. Toate luptele duse până la acel timp cu rușii, îl informa Hitler pe Antonescu, „s-au sfârșit ori prin împrăștierea, ori prin înfrângerea unităților rusești”[94]. Doar spargerea frontului rusesc „peste Nipru în direcțiunea Smolensk au costat pe ruși aproximativ 200.000 de prizonieri, nenumărați morți, precum și pierderea unui material de război...”[95] uriaș.

Afirmă că armata germană a distrus până la acea dată 10.000 de care blindate rusești, iar în artilerie pierderile lor „sânt incalculabile”[96]. Îi scrie lui Antonescu că atâta material de război pierdut, rușii nu-l vor putea înlocui, căci ar fi imposibil. Pentru el, Hitler, comunica el lui Ion Antonescu, în războiul cu Stalin „nu este vorba în primul rând de câștig teritorial, ci de distrugerea dușmanului”[97]. Crede că înlocuirea oamenilor pierduți, rușii pot s-o facă ușor, dar pierderile materiale, „înlocuirea unor asemenea cantități de arme și de material le este imposibilă”[98]. Iar atunci când armatele germano-române vor ajunge „în posesia centrelor esențiale de producție”[99], Rusiei îi va fi „cu totul imposibilă”[100] înlocuirea cantităților de material și arme pierdute. Încă o dată își exprimă entuziasmul cum decurg operațiunile militare, afirmând că „după un război de cinci săptămâni văd că vom atinge această țintă probabil înainte de timpul prevăzut”[101].

Ținta de care vorbea Hitler era înfrângerea definitivă a imperiului sovietic, cât și ocuparea previzibilă a marilor centre industrial-economice ale acestuia: Odessa, Harkov, Kiev, Smolensk, Moscova, Leningrad. Îi mulțumește „încă o dată”[102] lui Antonescu pentru ajutorul pe care îl dă Germaniei România, Armata Română („bravii Domniei Voastre soldați”[103]), cât și lui „personal”[104].

În continuare, îl felicită din nou pe generalul Ion Antonescu, poporul român, de astă dată „din toată inima pentru recâștigarea”[105] Basarabiei, a cărei „pierdere”[106] în anul 1940 el o considera „inevitabilă”[107]. La acel moment, adaugă Hitler, adică în anul 1940, vara, pierderea Basarabiei de către România „nu putea fi împiedicată prin măsuri militare”[108]. Adică, Hitler îi spunea lui Antonescu că, în fața ultimatumurilor lui Stalin, în iunie 1940, România a făcut bine că a capitulat, și că, dacă s-ar fi luptat, deznodământul tot același ar fi fost.

Încheie Scrisoarea, rugându-l pe Antonescu să transmită „tânărului rege”[109] sincere felicitări, felicitări pe care nu înțeleg de ce le merita „tânărul rege” Mihai!

Constat, încă o dată, convingerea lui Hitler că războiul cu U.R.S.S. era deja câștigat și credința sa că pierderile materiale ale rușilor, fiind atât de mari, nu vor mai putea fi înlocuite. Ambele convingeri, eronate, dovedesc cât de slab (prost) informat a fost Adolf Hitler despre adevăratele realități social-economice, industriale și militare ale Imperiului Sovietic de dinaintea și după declanșarea războiului, în iunie 1941.

  31 iulie 1941. Scrisoarea lui Ion Antonescu către Adolf Hitler

La începutul Scrisorii, Ion Antonescu îi transmite lui Hitler satisfacția pentru „aprecierile și gândurile de prețuire a ostașului român” [110] pe care Hitler le arătase în Scrisoarea sa din 27 iulie 1941 către el. Și el este onorat în cel mai înalt grad pentru frumoasa „camaraderie militară germano-română” [111]. De asemenea, îi arată lui Hitler recunoștință pentru că a înțeles și înțelege „strădania mea de a da neamului românesc un destin dezrobitor nou ”[112]. Este pentru el „o mare satisfacție”[113] să dovedească „prin fapta soldatului” că neamul românesc este „o națiune pe care se poate rezema”[114]. Îi comunică lui Hitler, că pentru el „ca soldat care sânt”[1115] a avut totdeauna convingerea de „puterile ostășești ale românilor”[116]. Are credința că poporul român ar fi putut „să dea și mai mult”[117], dacă organizarea sa militară „și în special cea tehnică și de armament”[118] ar fi fost mult mai bine înfăptuită. Vinovatul cel mare pentru unele slăbiciuni ale armatei române, în opinia lui Ion Antonescu, dar și din punct de vedere al adevărului istoric, era „regimul de descompunere morală, care a stăpânit țara zece ani de-a rândul, sub fosta domnie”[119]. Desigur, că „fosta domnie” la care făcea referință Ion Antonescu nu era alta decât domnia lui Carol II (1930-1940), un autentic regim al fărădelegii, jafului și crimelor în masă înfăptuite de nimeni altul decât de infamul rege-dezertor și asasin, Carol II[120].

Identifică și alți vinovați pentru starea înapoiată a înzestrării cu armament a armatei române „în lipsa de cunoștință a unora”[121] din conducerea ei. Oricât s-a străduit, scria el lui Hitler, cât și marile eforturi ale ofițerilor români, urmările celor 10 ani de regim al hoției și fărădelegii „n-au putut fi șterse”[122]. Are, totuși, satisfacția, mulțumirea că „soldatul român și-a făcut datoria”[123] primind o „bună apreciere a neîntrecutei armate germane și a marelui Führer”[124]. Iarăși constat că la acea dată (31 iulie 1941) Ion Antonescu era deplin convins că războiul cu U.R.S.S., Germania deja îl câștigase, așa cum se poate deduce și din Scrisoarea de față către Hitler. Așa crezând, înțeleg bine de ce și pentru ce Antonescu îl ridica în slăvi pe Hitler, pe care din „mare” nu-l mai scotea. Și nu o dată, ci de mai multe ori în perioada de început a războiului (1940-1941).

După laudele adresate lui Hitler și armatei germane, îl informează pe cancelarul german „că voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus”[125]. Hotărârea luată de Ion Antonescu de a duce războiul contra U.R.S.S. „până la capăt” venea, cred, din convingerea lui adâncă, că ruso-sovieticii erau pe cale să piardă războiul. De aici, lipsa oricărei ezitări din partea lui Antonescu, precum și absența oricărei îndoieli privind viitorul. De altfel, ca un adevărat cunoscător al Istoriei relațiilor ruso-române, Antonescu, știind ce pericol constant a reprezentat Rusia pentru România, în ultimele două secole, la acea vreme, aliat cu cea mai puternică armată a Lumii, voia ca și armata română să pună umărul la zdrobirea definitivă a acestui mare dușman istoric al statului și neamului românesc.

Evident, decizia lui Ion Antonescu de a continua războiul, trecând armata la Est de Nistru, a luat-o de unul singur, fără a se consulta cu altcineva. Într-o primă etapă, Ion Antonescu intenționa ca armata română să lupte până la Bug, iar teritoriul dintre Nistru și Bug să fie administrat de către România. Ceea ce a fost deosebit de grav în hotărârea lui Antonescu de a accepta oferta lui Hitler de a duce războiul la Est de Nistru, era faptul că șeful statului român, în răspunsul dat prin Scrisoarea din 31 iulie 1941 lui Adolf Hitler, i-a declarat acestuia că nu pune „nici un fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu”[126]. Absența oricăror condiții puse Germaniei în vederea continuării războiului în Est dovedește că Ion Antonescu avea, atunci, adânca convingere că victoria armatelor germane devenise iminentă[127]. Din această siguranță a victoriei apropiate contra dușmanului istoric al Țării, Ion Antonescu dorea să facă tot ceea ce considera necesar pentru a grăbi mult așteptata victorie. Drept urmare, el acceptă sugestia lui Hitler de a ocupa teritoriul dintre Nistru și Bug, asigurându-l „că voi asigura condițiunile în regiunea indicată”[128].

Apoi, Ion Antonescu răspunse lui Hitler, în legătură cu ocuparea teritoriului dintre Nistru și Bug, că o face fiind pe deplin conștient că slujește intereselor neamului românesc, „populațiilor românești de peste Nistru”[129], dar și „comandamentului civilizației”[130]. Acceptând oferta lui Hitler de a ocupa teritoriul respectiv, Antonescu avea convingerea că România condusă de el pune bazele unui nou destin Europei[131].

În aceeași Scrisoare, Ion Antonescu, iarăși, invocă spiritul de „justiție”[132] pe care, chipurile, Adolf Hitler o va face „poporului român și drepturilor sale statornice și seculare”[133] în regiunea Carpați-Dunăre-Marea Neagră.

Încheie Scrisoarea mulțumindu-i cancelarului german că i-a oferit informații „cu privire la măreața campanie ce duce în Rusia”[134]. Felicită, de asemenea, „glorioasa armată germană pentru neîntrecuta victorie”[135] ce a repurtat, oferind „dar de sânge civilizator”[136] Europei.

În legătură cu hotărârea de a duce războiul și la Est de Nistru, ca și absența oricăror condiții puse Germaniei în acest scop, la „procesul” din 1946, Antonescu oferă o justificare care mie mi se pare neobișnuită. Așa, la o întrebare a acuzatorului public V. Stoican, Ion Antonescu a declarat că n-a pus nicio condiție Germaniei pentru că „n-am vrut să angajez politic că România are pretențiuni teritoriale asupra Rusiei”[137].

Tot la acel proces mascaradă, din mai 1946, înscenat de U.R.S.S., ocupantul Țării, Ion Antonescu a pus trecerea Nistrului de către armata română, în 1941, pe seama „rațiunii militare”[138]. Explicația lui Antonescu, dată președintelui așa-zisului Tribunal al Poporului, prin care justifica trecerea Nistrului, a fost motivată de aceeași rațiune militară invocată. Când începe un război, zicea el, armata acelei țări „trebuie să meargă până în fundul pământului pentru ca să distrugă forțele inamice, să câștige războiul” [139]. După care oferă exemple din istorie, „de la romani și până astăzi”, ilustrându-și spusele cu exemplele lui Hannibal, Scipio Africanul, Napoleon și Alexandru I al României, cel care a furat Basarabia României la 1812.

Justificarea lui Ion Antonescu făcea abstracție de o evidență istorică realmente zdrobitoare. La 1941, România nu era o mare putere continentală sau mondială cum au fost acele puteri date exemplu de el, Cartagina, Roma, Franța sau Imperiul Rus, ci doar „o mică putere” regională. La 1941 și anii următori, problema cea mare a României nu era să zdrobească definitiv Rusia, căci o asemenea pretenție devenise ridicolă dacă facem o sumară analiză asupra potențialului celor două țări. Nu rațiunea militară l-a determinat pe Ion Antonescu să continue războiul la Est de Nistru, ci credința nestrămutată pe care o avea în acele zile, când a luat hotărârea, că Imperiul lui Stalin era deja înfrânt decisiv de către Germania și aliații săi. Că o asemenea decizie a avut urmări grele pentru România, o știm cu toții. Din acest motiv, consider că trecerea Nistrului de către Armata Română a fost o decizie proastă, controversată[140].

 Scrisoarea din 31 iulie 1941 către Hitler, Ion Antonescu o încheie asigurându-l pe dictatorul german de „expresiunea sentimentelor mele credincioase, de admirație”[141], dar și de „admirația” regelui Mihai.

14 august 1941, Berlin. Scrisoarea lui Adolf Hitler către Ion Antonescu

În Scrisoare, Hitler nu amintește cu nimic de faptul că România e decisă să ducă operații militare la Est de Nistru, fapt care mie mi se pare jignitor în cel mai înalt grad pentru viitorul mareșal Antonescu. Deși îmbracă ordinele către Antonescu în cuvinte frumoase, cum ar fi, de exemplu, „un schimb de păreri asupra conducerii viitoare a operațiunilor”[142], în realitate, din cele scrise de Hitler în misiva din 14 august, răzbate cu evidență că el dă ordine șefului statului român.

În urma „victoriilor câștigate împreună”[143], scria Hitler, țelul principal „în spațiul operativ la Nord de Marea Neagră”, după el, era împiedicarea dușmanului de a-și constitui un „front defensiv pe Nipru”[144]. În această ipoteză, Crimeea va fi cucerită, care peninsulă reprezenta pentru ruși „baza aeriană în atacurile terenului petrolifer român”[145]. Nu e prima oară când constatăm că Hitler pare preocupat în cel mai înalt grad de asigurarea securității Văii Prahovei în eventualitatea unor atacuri aeriene ale inamicilor Axei. Faptul subliniază importanța covârșitoare a petrolului românesc în vederea desfășurării operațiunilor militare pentru Germania Nazistă.

După care, Hitler dă indicații lui Antonescu ce trebuie să facă „în cadrul acestor operațiuni viitoare”[146]: ca Antonescu, după ce armatele germano-române vor atinge Niprul, să preia comanda și să asigure „cu grosul forțelor române”[147] securitatea teritoriului dintre Nistru și Nipru. Rugămintea lui Hitler nu se reducea la atât, ci dădea dispoziție lui Antonescu să trimită unitățile de elită ale Armatei Române „la operațiunile viitoare la Est de Nipru”. După care numește acele unități românești „repezi”[148]: Corpul de Cavalerie, Brigada mecanizată „și Corpul Vânătorilor de Munte”[149]. Propune lui Antonescu ca trupele ce duc operațiuni la Est de Nipru, „depărtându-se de bazele lor de operație”[150], să fie ajutate material chiar de la trupele ce rămân „pentru siguranța Basarabiei”[151]. Mai adaugă că toate problemele ce decurg din colaborarea celor două armate Ion Antonescu să le rezolve cu „mareșalul von Rundstedt”[152], comandantul Grupului de Armate Sud.

Una dintre chestiuni, preciza Hitler, era reintrarea Corpului de Armată 54A german, din nou, în subordinea Armatei a XI-a germană. Teritoriile cucerite vor asigura „întreținerea viitoare a operațiunilor”[153].

În ceea ce privește colaborarea în luptă a aviațiilor germană și română, Hitler propune lui Antonescu ca să se efectueze „sub conducerea ambelor comandamente”[154]. De mare importanță „va fi pe viitor”[155], conchidea Adolf Hitler, asigurarea deplină a securității navigației „în partea de Vest a Mării Negre”[156]. Îl asigură pe Antonescu că rămâne „în sinceră camaraderie”[157].

- Va urma -