Pare paradoxal, dar cea mai puternică opoziţie la adresa Conducătorului Statului şi a regimului instaurat la 17 septembrie s-a înregistra din partea aliatului la guvernare - Garda de Fier, devenită cel mai interesant şi dinamic segment al opoziţiei, mai cu seamă în perioada noiembrie 1940 - ianuarie 1941, pentru simplul motiv că Garda de Fier a fost în acelaşi timp şi factor de exercitare a puterii şi factor de opoziţie; a fost şi pe poziţii convergente cu Antonescu, cu puterea de stat şi pe poziţii divergente, chiar opozante faţă de putere şi faţă de generalul Ion Antonescu, ca şef suprem al puterii. Aflaţi pe aceeaşi baricadă, după un prim început de bun augur, comunicarea dintre cei doi factori de putere s-a degradat constant după numai câteva luni, aceasta devenind aproape imposibilă, de la relaţiile directe de înţelegere şi conlucrare, ajungându-se la o adevărată opoziţie de dreapta legionară la adresa puterii. Documentele cercetate conţin informaţii bogate privind comunicarea directă dintre Conducătorului Statului, atât cu celelalte forţe (partide) politice, cât mai ales cu Mişcarea Legionară. „Colaborarea pe care generalul Antonescu a avut-o la început cu legionarii s-a deteriorat curând, ca urmare a abuzurilor pe care acestea le făceau (mai ales Poliţia legionară), raporturile devenind de-a dreptul încadrate după crimele din noaptea de 26-27 noiembrie 1940, de la închisoarea Jilava şi după uciderea lui V.Madgearu la 27 noiembrie şi a lui N.Iorga, în noaptea de 27-28 noiembrie".
În primele zile ale instaurării regimului naţional-legionar, unitatea de vederi şi de aici, comunicarea reciprocă susţinută păreau de nezdruncinat, şefii celor două componente ale puterii fiind puşi pe picior de egalitate prin decretul de instituire a Statului naţional legionar, generalul Ion Antonescu fiind desemnat „conducător al statului şi şef al regimului legionar", iar Horia Sima „comandant la Mişcării Legionare". Dându-i-se de către Antonescu libertatea deplină în ceea ce priveşte alegerea şi propunerea miniştrilor legionari, Horia Sima, într-un comunicat dat publicităţii în aceeaşi zi cu aprobarea de către Conducător a componenţei noului guvern, arăta: „Mişcarea legionară îşi exprimă întreaga mulţumire şi la apelul de colaborare al domnului general Antonescu, răspunde cu toată însufleţirea şi cu toată bucuria", pentru ca numai după o zi, într-un apel către legionari, şeful mişcării legionare să sublinieze că Garda de Fier ajunsese la guvern prin „înţelepciunea conducătorului statului şi şeful regimului legionar căruia legionarii îi depuneau jurământ de credinţă". Iată deci că în primele zile ale preluării puterii, comunicarea era absolut armonioasă. Această rezultă şi din prima şedinţă a noului cabinet condusă de generalul Ion Antonescu la 18 septembrie 1940.
După o serie de precizări pe care le face miniştrilor săi, accentuăm majoritatea legionari, cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor fiecăruia în statul naţional legionar, insistând după propria-i exprimare: „Toată lumea, începând de la mine şi de la dumneavoastră şi până la ultimul cetăţean al acestei ţări, trebuie să se identifice cu greutăţile şi pericolele pe care avem să le înfruntăm, dacă nu ne decidem să facem economii sângeroase la vreme. Fiecare cetăţean, fiecare familie, orice funcţionar, toate autorităţile, trebuie să facă economii fără milă, pentru ca să strângem banul Statului cu care să ne refacem ţara. Alături de bani ne trebuie muncă. Deci: bani, muncă, conştiinţă, pricepere, iată elementele la care vom (sic!) trebui să recurgem pentru a ieşi din impas. Cu ideile, astăzi nu se rezolvă situaţia noastră. Numai prin muncă, prin economie, prin cinste, prin conştiinţă, prin solidaritate între noi toţi, printr-un plan de ansamblu, ne putem salva" (ce splendid şi cât de actualitate îndemn - n.n.), generalul Antonescu subliniind că între el şi Horia Sima a intervenit o înţelegere precisă în privinţa orientării şi colaborării politice, spunând: „Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin. Mergem sută la sută şi cu cea mai mare cinste în această discuţie. Am pornit aşa, nu ne mai uităm la dreapta sau la stânga, cine intră în statul naţional-legionar, însă, acela trebuie să meargă cinstit pe direcţia şi acţiunea noastră, fiindcă aceasta se face în mod cinstit de către noi. Deci, punctul nostru de reazem în afară este Axa, iar înăuntru regimul naţional legionar. O a doua chestiune facem statul cum dorim să-l facem. Nu există nici trădarea mea faţă de domnul Sima, nici a domnului Sima faţă de mine. Noi mergem în frăţia cea mai deplină, pentru că cu toţii suntem români, vrem binele acestei ţări, vrem ordine. Şi ordinea vrem s-o stabilim prin acest regim. Acest lucru l-am pus la punct cu domnul Sima. Nu este nici-o diferenţă între noi în această privinţă".
Şi tot ca o exprimare publică a comuniunii în comunicare din Antonescu şi Legiune este elocventă declaraţia de la Predeal a lui Horia Sima din 20 septembrie 1940, prin care acesta cerea legionarilor „recunoştinţă şi credinţă faţă de generalul Antonescu, pentru că i-a înălţat şi onorat cu participarea la guvernarea ţării", iar generalul se exprima într-o primă şedinţă a Consiliului de Cabinet: „Acum trebuie să pun la punct o chestiune cu domnul Sima. Aţi văzut: noi am transformat statul într-un stat naţional - legionar, iar domnul Horia Sima este comandantul Mişcării Legionare. Cu domnul Sima suntem înţeleşi că toată partea politică a fost Mişcarea. În guvernare însă, partidul nu se amestecă; nu se amestecă decât domnul Horia Sima prin raporturile directe pe care le am cu Domnia Sa şi împreună căutăm să dirijăm statul în direcţia cutare şi cutare - cădem sau nu cădem de cord. Până acum am căzut de acord în toate problemele şi cu siguranţă că aşa va fi şi de acum înainte. Aşa încât, acestea sunt raporturile noastre".
Într-un acelaşi ton al bunei înţelegeri şi comunicări la 6 octombrie, cu prilejul aniversării cu mare fast a unei luni de la instaurarea regimului naţional-legionar, Horia Sima declara: „Generalul Antonescu, care apare azi în faţa Legiunii, îmbrăcat în cămaşa verde, o poartă de mult în sufletul lui. Convingerea şi atitudinea lui sufletească au fost întotdeauna identice cu ale noastre. N-a existat moment în Legiune, ca lupta şi suferinţele noastre să nu fi găsit alături pe generalul Antonescu [...]. Am suferit împreună, am luptat împreună şi am biruit împreună". Asigurându-l că Legiunea îl urmează întru totul, Horia Sima anunţă cu acelaşi prilej înfiinţarea Corpului legionar de gardă „Generalul Ion Antonescu", care se va pune la dispoziţie personală a Conducătorului Statului. La rândul său, Ion Antonescu, cu acelaşi prilej, se adresa legionarilor cerându-le să-şi strângă rândurile în jurul său, să-i jure credinţă şi să-i execute ordinele. De fapt, în aceeaşi intenţie de a-i atrage, în a-l sprijini în opera sa, Antonescu se adresa legionarilor şi prin cuvântarea sa, rostită la posturile de radio, la 3 noiembrie 1940, când spunea: „Ascultaţi-mă şi urmaţi-mă. Biruinţa va fi a noastră. Fraţi români, scumpi legionari: să ieşim din mlaştina deznădejdii. Să ne oţelim trupul şi sufletul; să ne unim puterile şi să ne pregătim pentru marea şi sfânta luptă. Numai astfel veţi duce astăzi şi peste veacuri, cea mai mare cinste a Căpitanului vostru de azi: Trăiască ă veşnicie amintirea lui, nemăsurată şi nemuritoare să fie Legiunea voastră". O săptămână mai târziu, cu ocazia manifestaţiei legionare de la Iaşi din 8 noiembrie 1940, conducătorul Mişcării Legionare făcea noi declaraţii de fidelitate lui Antonescu, afirmând: „În preajmă, generalul Antonescu a crezut în noi; în biruinţă noi credem în el şi mergem cu el împotriva tuturor".
În spatele unei bune înţelegeri, al unei „unităţi" şi „colaborări perfecte", în presă, la radio şi la întrunirile legionare, se prefigura o acerbă luptă pentru putere care, latent, începuse să se manifeste şi care avea să ia forme violente şi sângeroase în lunile următoare.Nemulţumiţi, în primul rând, de împărţirea portofoliilor ministeriale, cu toate că obţinuseră mai mult decât ar fi putut spera vreodată , de atitudinea intransigentă a lui Antonescu faţă de abuzurile şi jaful organelor poliţiei legionare, conducătorii legionari (mai ales grupul simist - n.n.) au încercat să folosească, mai ales din luna noiembrie 1940, pârghiile puterii deţinute, pentru a-l izola pe Antonescu, a-i smulge treptat noi verigi ale administraţiei de stat, atât la nivel central, cât mai ales local (prefecturi, primării), pentru ca apoi să-l înlăture şi să preia întreaga putere în stat, instaurând un regim totalitar unic al Mişcării Legionare. Concomitent, în întreaga ţară, legionarii au trecut la constituirea de formaţiuni paramilitare, înarmare a acestora şi pregătirea lor pentru lupta de stradă.
Comunicarea dintre Ion Antonescu şi Garda de Fier se transformă, în asemenea împrejurări, în lunile octombrie - noiembrie, într-un adevărat „război al comunicatelor" între cele două părţi, documente făcute public, prin care Conducătorul Statului chema la ordine şi la curmarea samavolniciilor. Astfel, într-un comunicat din 5 octombrie dat de Ion Antonescu, legionarii erau dezavuaţi în mod deschis pentru acţiunile lor huliganice: „Unele elemente îmbrăcate în cămaşă verde - se accentua în document – merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în Capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani". Insistând pe ideea că nu poate fi un adevărat legionar acela care încalcă ordinul meu şi care iese din legea statului, Antonescu încheia ameninţând că ordine va mai înfăptui acte, va fi socotit duşman al regimului şi tratat ca atare.
Aceeaşi problemă a abuzurilor săvârşite de legionari, a ingerinţelor lor tot mai frecvente în viaţa de stat, peste capul autorităţilor legale, era pusă tot mai frecvent pe ordinea de zi a şedinţelor Consiliului de Miniştri sau a Consiliului de Cabinet. Dat fiind faptul că, în ciuda insistenţelor Conducătorului Statului, abuzurile nu încetau, ba mai mult, creşteau în amploare, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 18 octombrie 1940, răspunzând generalului C.Petrovicescu, ministru de interne legionar, îi apostrofa violent pe legionari, declarând: „Eu nu admit nici o injoncţiune a nimănui în treburile statului. Nu mai admit violări de domiciliu, pentru că inviolabilitatea domiciliului este asigurată contra Constituţiei. Noi am protestat totdeauna actelor arbitrare ale regimului trecut şi acum le comitem pe scară groaznic. Sunt regiuni în care legionarii se poartă mai bine, sunt altele în care se prezintă oribil. De exemplu, concursul extraordinar de eficace al legionarilor din Teleorman, Constanţa, Tulcea, de care îmi vorbea domnul ministru al agriculturii, pe când în altă parte situaţia se prezintă detestabil [...] Sunt lucruri care trebuie să înceteze, pentru că altfel se creează în opinia publică un curent împotriva regimului [...] Au loc violări de domiciliu, în care se pătrunde cu revolverul în mână întocmai cum au văzut în filmele de cinematograf şi câte ar mai fi încă pe care nu le recunoaştem. În felul acesta nu faceţi decât să prăbuşiţi regimul dumneavoastră".
Somaţia adresată legionarilor în Consiliul de Miniştri din 14 octombrie, a avut darul de a determina o cristalizare a poziţiilor şi de a provoca comunicarea directă prin scrisori între Conducătorul Statului şi comandantul Mişcării Legionare. Cauzele confruntării directe dintre General şi Mişcarea Legionară trebuie căutate, mai ales în deosebirile de vederi dintre cei doi parteneri la guvernare, în special în unele probleme de politică internă, ştiut fiind că în cea ce priveşte politica externă ambele tabere se situau cu mici nuanţări pe aceeaşi platformă a alianţei totale cu Axa. Lăsând de o parte problemele politice ale guvernării, la care ne-am mai referit, domeniul economiei române, cel în care concepţiile lui Antonescu şi ale conducătorilor Legiunii se aflau în totală contradicţie. Vizând înfăptuirea unei adevărate „revoluţii economice", Horia Sima preconiza aplicarea în România a principiilor economice naţional-socialiste. „Un regim legionar nu poate să dăinuiască cu o structură economică liberală - îi scria el lui Antonescu într-o epistolă datată 16 octombrie 1940. Aici e dificultatea: două concepţii, două lumi care se lovesc. Accentul trebuie să cadă pe elementul politic şi în economie [...] Adaptarea la noua structură a statului trebuie să se facă repede şi energic. Orice zi de întârziere este fatală". În scrisoare Horia Sima îi imputa Generalului că propunerile sale pe linia guvernamentală sunt privite cu neîncredere.
Adept convins al doctrinei liberale în domeniul economic, I.Antonescu, la 21 octombrie îi răspundea tot în scris lui Horia Sima: „Vă rog să alegeţi: sau vă luaţi singur răspunderea în faţa Ţării şi a Istoriei şi conduceţi ţara după conştiinţa şi priceperea dumneavoastră, sau îmi daţi toată libertatea şi toată autoritatea în conducerea Ţării, alegerea oamenilor şi reprimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor. Eu îmi iau răspunderea să ridic un regim dacă sunt ascultat; nu pot însă consimţi să fiu prizonierul lui şi să mă prăbuşesc cu el, dacă nu mă urmează". Era evident că cel puţin în acest domeniu, contradicţiile deveniseră inconciliabile. Peste numai 10 zile, la 28 octombrie, Horia Sima se adresa din nou în scris generalului I.Antonescu, insistând pentru a obţine libertate în aplicarea programului legionar de guvernare, atenţionându-l că „orice împiedicare a revoluţiei legionare este fatală Ţării". În acelaşi document, căutând să-l convingă pe general că într-un stat totalitar nu mai exista loc pentru nici un alt partid, pentru nici o altă grupare politică, îl învinuieşte că nu lua măsuri energice împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L., din contră, acestea erau în concepţia lui H.Sima „o violentă încălcare a decretului lege prin care s-a instaurat regimul legionar".
La 31 octombrie 1940 este publicată scrisoarea de răspuns a generalului Antonescu la mesajul lui Horia Sima, document prin care Antonescu încearcă să-l convingă că are aceleaşi concepţii ca şi legionarii, urmăreşte aceleaşi scopuri, dar prin alte metode şi în alt ritm. „Generalul Antonescu - scria el - vrea ce vreţi şi dumneavoastră. Însă cu altă metodă şi în ritmul pe care-l reclamă înţelepciunea [...] Generalul Antonescu este legat pe viaţă şi pe moarte cu dumneavoastră. Sufletul lui simte şi doreşte la unison cu al dumneavoastră". El cere însă să înceteze dualitatea puterii care se instalase odată cu conducerea Mişcării Legionare la conducerea Statului. „Nu se poate un corp să meargă cu două capete [...] Dacă sunt două poliţii în stat, două justiţii, două concepţii şi două conduceri politice şi economice; dacă toţi se amestecă, dacă toţi se amestecă şi toţi intervin, când vor şi cum vor, prăbuşirea în circumstanţele interne şi externe în care se găseşte ţara va veni vertiginos. Trebuie unitate în conducere. Nu se poate doi şefi de orchestră să conducă în acelaşi timp aceeaşi orchestră". Era astfel concludent că Antonescu nu va mai tolera amestecul legionarilor în treburile conducerii statului, cerând lui Horia Sima şi celorlalţi conducători legionari să adopte o declaraţie prin care recunosc că el este şeful regimului legionar şi şeful guvernului, că nu va mai manifesta în nici un fel de imixtiune între partid şi guvern şi, în sfârşit, că liniile principale de guvernare se hotărăsc în forurile politice conducătoare ale regimului, în înţelegere şi cu aprobarea sa. El cerea deci o declaraţie de totală supunere a Legiunii faţă de persoana sa, aspect e îl va irita şi mai mult pe Horia Sima şi va duce la intensificarea măsurilor pentru înlăturarea generalului şi preluarea puterii de stat de către legionari.
Comunicarea prin scrisori, dar şi în unele dintre şedinţele Consiliului de Miniştri sau ale Consiliului de Cabinet s-a menţinut până la mijlocul lunii noiembrie 1940 de când, mai cu seamă după asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnic din 26-27 noiembrie, relaţiile de „dualitate a puterii" dintre Antonescu şi Garda de Fier practic vor înceta, confruntarea luându-i locul treptat. „Luna noiembrie - constata Francisco Veiga - a marcat punctul din care nu mai exista întoarcere în relaţiile dintre forţele conservatoare (Antonescu şi cercurile din jurul lui, inclusiv cele de provenienţă democratică) şi Mişcarea Legionară aflată la putere şi alunecarea definitivă spre radicalism a acesteia din urmă. [...] Ceasul lichidării conturilor fusese prea mult amânat". Abia întors din Germania şi Italia, unde după întrevederile cu Hitler şi Mussolini îşi pusese semnătura pe tratatul de aderare la Axă, după ce în primul rând a avut o întâlnire cu principalii factori de comandă din armată pentru a e asigura de sprijinul lor, dezgustat şi mai ales revoltat de asasinatele legionare, generalul Ion Antonescu a convocat în ziua de 27 noiembrie 1940 Consiliul de Miniştri, cerând să fie adoptat grabnic un comunicat prin care să fie dezavuaţi şi condamnaţi autorii odioaselor asasinate.
După cum reiese din notele generalului Gheorghe Dobre pe marginea desfăşurării acestei şedinţe, a fost cea mai dură confruntare verbală directă dintre general şi căpeteniile legionare din guvern. „Asasinatele de astă noapte de la Jilava - declara Antonescu în deschiderea şedinţei - este un act pe care îl reprob şi nu pot admite să-mi mânjesc mâinile cu sânge, nu aceasta a fost şi poate fi rezultatul stăruinţelor mele de a instaura justiţia în această nenorocită ţară. Cei vinovaţi trebuie să fie daţi imediat în judecată şi justiţia să-şi facă datoria. Eu personal şi guvernul se desolidarizează, de asemenea trebuie să facă şi Mişcarea Legionară, în acest sens trebuie să se dea un comunicat ţării". Au vorbit apoi miniştrii legionari: Horia Sima, Brăileanu, Iasinski, Protopopescu, Constant şi Corneliu Georgescu. Toţi s-au declarat surprinşi şi pretindeau că nu au avut cunoştinţă de evenimente, unii dintre ei încercând să-i apere pe legionarii care au săvârşit asasinatele şi să le justifice acţiunea prin lipsa de fermitate a justiţiei, care tergiversează judecarea celor incluşi înainte de 26 noiembrie, după cum nota în însemnările sale ministrul Nicolae Mareş.
În faţa refuzului miniştrilor legionari de a accepta soluţia propusă de condamnare a asasinatelor, Ion Antonescu a părăsit sala de şedinţe, rămânând intransigent şi spunând: „Faceţi ce vreţi, eu nu pot guverna în astfel de condiţii". În aceeaşi zi, după amiază s-au petrecut celelalte două mârşave asasinate a lui N. Madgearu în pădurea Snagov şi a lui Nicolae Iorga la Strejnic, evenimente care l-au impresionat profund pe Antonescu, determinând hotărârea sa de a nu ceda şi a rămâne la conducerea ţării, acest lucru fiind acum mai necesar decât oricând.
Neprimind de la Horia Sima comunicat solicitat în termenul stabilit, a doua zi a promulgat un decret lege prin care se introducea pedeapsa cu moartea pentru crime de genul celor săvârşite la Jilava, Snagov şi Strejnic şi cu muncă silnică alte abateri şi a hotărât destituirea prefectului Poliţiei Capitalei, Ştefan Zăvoianu, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Horia Sima şi principal vinovat de masacrele din 26-27 noiembrie, numind în locul său un militar activ, colonelul Emil Pălăngeanu, care a fost împiedicat de legionari să intre în Prefectură pentru a-şi lua postul în primire, sub ameninţarea armelor. În aceste condiţii, Ion Antonescu angajează o serie de discuţii cu reprezentanţii celui de Al Treilea Reich la Bucureşti, acceptând, la sugestia acestora, să amâne confruntarea, în aşteptarea momentului când legionarii se vor compromite total în faţa acelor cercuri germane care-i sprijineau. Aşadar, de pe acum încetează practic orice fel de comunicare între cele două componente ale guvernării, confruntarea directă hotărâtoare fiind doar amânată, dar nu şi împiedicată.
În perioada următoare s-au făcut compromisuri şi de o parte şi de alta, ambele tabere tatonând terenul şi pregătindu-se în vederea loviturii decisive aplicate adversarului, cum era de aşteptat, într-o permanentă legătură şi consultare cu reprezentanţii Germaniei în România. În această idee, Andreas Hillgruber sublinia că „raporturile dintre Conducătorul Statului şi Garda de Fier s-au înrăutăţit necontenit, dat fiind că Garda se străduia să-i întărească ţi să-şi lărgească poziţiile în stat pentru toate mijloacele". După cum reiese dintr-o ultimă şedinţă a Consiliului de Miniştri din acel an , în timp ce legionarii încearcă în disperare să se înarmeze şi să intensifice pregătirea gărzilor lor paramilitare, generalul Ion Antonescu aplică lovitură după lovitură adversarului. Manifestându-se deschis nemulţumirea pentru faptul că legionarii scoseseră de sub controlul său o seamă de instituţii de stat precum poliţia şi siguranţa, transformându-le din elemente destinate să asigure ordinea în fiecare dezordine, a dat dispoziţii pentru intrarea acestora în legalitate, ordonând, în plus, ministrului de interne să ia măsuri ca în termen de 20 de zile, să se numească primari în toate comunele din ţară, numai oameni care corespund intereselor statului, precizând că „primarul nu trebuie să fie numit numai pentru că este legionar. Trebuie primari imparţiali [...], dornici să servească interesele statului". A ordonat totodată, desfiinţarea gărzilor legionare care funcţionaseră până atunci pe lângă diferite instituţii ale statului, iar la 30 noiembrie a aplicat lovitura de graţie, desfiinţând prin decret poliţia legionară.
În faţa unor asemenea măsuri Horia Sima, pe lângă o intensă activitate diplomatică alături de instituţiile celui de-Al Treilea Reich, pentru a-şi asigura sprijinul în vederea înlăturării generalului şi preluarea întregii puteri, dând de altfel curs sfatului primit de la mentorii săi nazişti, a hotărât ca în noaptea de Anul Nou 1941, să suprime pe toţi „oamenii politici vechi" care colaboraseră într-un fel sau altul cu Carol al II-lea. Organele de informaţii deţineau date potrivit cărora se preconiza cu acelaşi prilej, inclusiv suprimarea fizică a generalului Ion Antonescu. Numai măsurile radicale adoptate de colonelul Al. Roşianu, secretar de stat în Ministerul de Interne şi singurul om de încredere din acel departament şi mobilizarea unor unităţi militare şi a Jandarmeriei au stopat intenţiile criminale ale legionarilor din 1 ianuarie 1941. Într-o asemenea stare de tensiune, agravată de noi excese, devenite de acum cotidiene ale legionarilor, la 7 ianuarie 1941 se produce o scenă de o deosebită violenţă între Ion Antonescu şi oria Sima, soldată cu darea afară din birou a şefului Mişcării Legionare, eveniment în urma căruia legionari înarmaţi au ocupat Prefectura Poliţiei Capitalei, fiind gata să treacă la acţiuni pentru înlăturarea generalului.
Deznodământul relaţiilor încordate dintre cei doi factori de putere - Antonescu şi Gardă – se apropia de sfârşit. La cererea lui Antonescu, acesta că împreună cu Horia Sima erau invitaţi pentru 14 ianuarie la o întrevedere cu Hitler la Berghof în Germania. Horia Sima refuză să facă deplasarea, sperând ca în lipsa generalului să poată înfăptui lovitura de stat, după cum informa organele S.S.I.-ului. A fost până în prezent destul de profund analizată de către specialişti stenograma acelei întrevederi Hitler-Antonescu. Nu vom insista decât pe faptul că în urma discuţiilor purtate, generalul român s-a convins de sprijinul Führerului. Acesta, în concluziile discuţiilor sublinia că „el este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României". Un aspect aparte, care a venit momentul să-l precizăm şi care avea să îngreuneze de la sine o bună comunicare între Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, ca elemente ale unei guvernări bicefale, îl constituie suspectarea de către general, adversar convins al comunismului, a Mişcării Legionare de colaboraţionism cu comunismul şi de aici alunecarea ei pe pante antinaţionale, antistatale.
Pe lângă unele referiri indirecte cu prilejul unor şedinţe ale Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu se va pronunţa implicit în acest sens cu prilejul vizitei lui Hitler din 14 ianuarie. „Prima greşeală a Legiunii - se confesa el Führerului - admiterea în rândurile sale a unor elemente inferioare, a avut ca rezultat infiltrarea comuniştilor în organizaţiile legionare. Aceasta constituie noua metodă bolşevică de penetraţie în alte ţări. Nu se mai înfiinţează partide comuniste, iar comuniştii intră în număr mare în rândurile organizaţiilor politice existente în ţară". În conformitate cu sfaturile directe ale lui Hitler, Antonescu şi-a întărit convingerea că venise momentul să concentreze pe deplin puterea în propriile-i mâini. Întors în ţară, sfidând intensificarea acţiunilor duşmănoase ale legionarilor, el ordonă admiterea ministrului de externe, legionarul Mihail Sturdza, preluând în directa sa supraveghere acest departament ministrului de interne, generalul Petrovicescu, a lui Al.Chika şi a prefectului poliţiei Bucureşti, Mironovici, drept care Legiunea a organizat demonstraţii de protest, cerând demiterea lui Roşianu şi a şefului Serviciului de Informaţii E.Cristescu, oamenii de bază ai generalului.
În plus, ca o ultimă expresie a comunicării epistolare dintre cei doi lideri, odată întors din Germania, Ion Antonescu îi expediază lui Horia Sima o scrisoare (15 ianuarie 1941), redactată în termeni duri, aducând grave învinuiri legionarilor pentru crimele, jafurile şi tulburările săvârşite după venirea la putere, încheind cu un drastic avertisment. „Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu" şi trece la epurarea imediată a întregului aparat poliţienesc şi administrativ. Practic, cu această scrisoare, rămasă fără răspuns scris, dar având drept consecinţă imediată declanşarea rebeliunii legionare
şi odată cu aceasta, colaborarea (comunicarea) dintre Conducătorul Statului şi extrema dreaptă a eşichierului politic românesc - Mişcarea Legionară s-a sfârşit Garda de Fier, trecând fără echivoc în opoziţie deschisă. Se contura astfel la lumina zilei cel de-al treilea segment al opoziţiei române.
Concluzia care se desprinde pe baza analizei întreprinse, este aceea că încă din primele zile ale colaborării, dar mai ales din noiembrie 1940 şi până în ianuarie 1941, Conducătorul Statului şi şeful regimului legionar aveau să se confrunte cu o opoziţie mult mai puternică şi mai tenace decât cea democratică, venită chiar din partea aliatului oficial la guvernare - Mişcarea Legionară.
Notă: comunicare prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice „2016 - 100 de ani de la Războiul de Intregire, 75 de ani de la Războiul de Reîntregire Naţională" - Maia, 2016 organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 9-10 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS. Vol. XII/IV - Retrăiri istorice în veacul XXI, Bucureşti, Ed.Ro.cart, 2017, 574p.