În ultimele timpuri, în legătură cu o anume campanie politică, a cărei legitimitate n-avem s-o discutăm aici, s-au tipărit în româneşte şi în franţuzeşte o sumă de scrieri, până la proporţii de volume cu pretenţii ştiinţifice, în cari se înfăţişează trecutul evreilor în România. Unele dintre ele, ca teza de doctorat din Paris a d-lui Bernard Stambler, care e şi diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice (L'histoire (sic) des Israélites roumains et le droit d'intervention, Paris, Jouve, (1913), sunt aşa de superficiale, încât iau numerele de ordine ale unor documente, 1164, 1292, 1293, 1327, ca probe că în Principate trăiau evrei la anii 1164, 1292, 1293, 1327, înainte de înfiinţarea chiar a ţerii respective.
Adeseori mi se face onoarea de a se cita lucrări de-ale mele – câteodată şi în felul arătat mai sus. Din motive cari se pot înţelege de cine cunoaşte principiile de cari se îndreaptă activitatea mea politică, am evitat să tratez ca istoric vieaţa evreilor în ţerile noastre, unde astăzi, pe temeiuri ca acelea de mai sus, reclamă drepturile autohtoniei, prezentându-se ca a doua naţiune a patriei[1]. Încă de acum trei ani, dădusem la sfârşitul unei broşuri, Problema evreească la Cameră, o interpelare, însemnarea unui mare număr de menţiuni documentare ale prezenţei evreilor la Dunăre şi a împrejurărilor speciale în cari se întâmpină această problemă. Cartea n-a atras atenţia, căci unele greşeli grosolane s-ar fi evitat şi unele falsificări n-ar fi apărut în public. Mă văd, deci, silit să dau, într-o lucrare anume istoria evreilor în ţerile noastre – aşa cum a fost într-adevăr. Ea poate servi şi străinilor, ca să judece problema.
Să mi se dea voie a nu mă opri asupra evreilor „idumeeni" şi „itureeni" din inscripţii găsite în Dacia după cucerirea lui Traian. Îi cred îndoielnici, aşa cum s-a făcut menţionarea lor, deşi nu tăgăduiesc că în amestecul de latini de limbă care a fost adus în noua provincie, sau atras de dânsa, de minele de aur şi argint ale acestui Transvaal roman, că între aceşti uitlanderi au putut fi şi evreii cei mai autentici[2]. Dar contopirea lor cu poporaţia cealaltă era împiedicată de motive religioase, iar de menţinerea ca naţiune a acelor aventurieri sporadici nici vorbă nu poate fi. Naţiunea care s-a format la Dunăre nici n-a avut a face decât subsidiar cu coloniştii orăşeni care se duceau şi veniau după câştig şi în marginile siguranţei garantate de un stat victorios, ea vine desigur dintr-un vechi amestec făcut la sate între ţăranii traci, străvechi locuitori ai pământului, şi tovarăşi de ocupaţie, strecuraţi cu încetul, alături de cronici, decrete şi inscripţii, din Italia rezervată oraşelor luxoase şi vilelor de bogătaşi şi hrănită din producţiile lumii întregi aduse pe corăbii. Tot aşa putem fi siguri că, după lichidarea oraşelor prin încetarea marelui negoţ, strâns legat de siguranţa publică între sătenii cari, păstrându-şi numele şi amintirea de romani, de partea aceastălaltă a Dunării, au format trecerea la generaţii viitoare, ce erau să trăească în forme politice proprii, evreii târgoveţi legaţi totdeauna de gospodăria banului, nu se puteau păstra. Nume ca Jidva, Jidovştiţa[3] , legendele în legătură cu jidovii consideraţi uriaşi, aşa cum îi considerau tatarii pe genovezi ca întemeietori ai cetăţilor enorme în ruină[4] - cf. Mormântul Uriaşilor pomenit la 17595 – n-au a face cu cazarii din stepa Rusiei, un timp evrei de religie, dar cari nu s-au numit vreodată evrei, ci mai probabil cu confundarea celui mai depărtat trecut prin Biblie în numele etnic al jidovilor6. Venim astfel în veacul al XIV-lea, când, dezvoltându-se din forma voevodală şi cnezială, au luat fiinţă, în condiţii mai favorabile ale vecinătăţii, întâi principatul Ţerii Româneşti (c. 1300), apoi al Moldovei (c. 1360).

Aceste ţeri n-aveau oraşe create din însăşi desvoltarea naţiunii care le întemeiase şi le sprijinia. Toate oraşele ce se întâlnesc pe urmă vin dintr-o colonizare. De peste Dunăre, unde fuseseră, veacuri întregi, acele emporii cari, prin bâlciurile lor, făcuseră posibilă o vieaţă curată de ţară, în părţile noastre, această colonizare nu veni, ele însele fiind cu totul decăzute sau absolut ruinate. Rămânea colonizarea orăşenească din regiunile vecine ale Ardealului şi Galiţiei. Erau însă poate evrei pe atuncea în Braşov, Sibiu, Bistriţa, cari ne-au trimes, încă înaintea de fundarea Principatelor (Câmpulungul muntean şi Baia Moldovei sunt de la începutul veacului al XIII-lea), cele dintâi elemente urbane, saşi şi câţiva unguri? Oricine va cerceta colecţiile de socoteli din Sibiu şi Braşov (Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt) se va convinge că nu erau. Lucrul se şi înţelege uşor când ne gândim că oraşele săseşti din Ardeal nu sunt o prelungire a vieţii orăşeneşti din Germania, care de multă vreme era pătrunsă de iudaism, ci formaţiuni proprii, spontaneu răsărite din vieaţa ţăranilor mutaţi de la Rin în aceste locuri de hotar ale Ungariei, unde nu erau numai câmpii mănoase, dar şi pasuri de munte, foarte însemnate pentru negoţul cu Răsăritul. Altfel e cu centrele galiţiene cari au influenţat alcătuirea celor dintâi oraşe moldovene (afară de Baia, mai sus pomenită). Ele au fost făcute, cu scopuri pur fiscale, de noii stăpâni ai ţerii, regii Poloniei, atrăgând, printr-o situaţie privilegiată, pe lângă armeni din Caffa, mijlocitori fireşti cu Levantul, şi germani, cari aduceau cu dânşii şi o poporaţie evreească. În socotelile Lembergului, tipărite de d-l Alexandru Czolowski, o şi găsim, încă din al XIV-lea veac, în rosturi comerciale.
A trecut şi ea la noi? Ne îndoim, şi iată de ce: nici unul din actele noastre din veacul al XV-lea – şi sunt în număr destul de mare - nu pomeneşte pe vreunul. Şi e de înţeles când ne gândim că la un comerţ începător ajungea unul singur din elementele ce se luptau pentru câştig în oraşele Galiţiei. Acela au fost armenii, destui de tari pentru a reduce la o infimă minoritate până şi pe germani, cari apar în Moldova pentru a dispărea îndată cu totul, pe când ei, armenii, reprezentă, două, trei veacuri, ca străini cu organizaţie specială, forţa activă în negoţul de transit al ţerii.
Evreii se întâlnesc numai în porturile tatarilor, cum, de altminterea, localităţile din Anatolia şi Siria aveau, ca şi cele italiene, cartierul lor evreesc, Iudaica Zuecca. Astfel evreii din Cetatea Albă, vechiul Moncastro genovez, supus acum Hanului, îşi păstrau „locuinţile" lor deosebite, pe lângă aceia cari stăteau în jurul guvernatorului ca medici - în care calitate atâţia evrei se îmbogăţiră în Orient, până la acela pe care Mengli-Ghirai, căpetenia separatistă a crâmlenilor, îl trimise ca să aline suferinţele lui Ştefan cel Mare bolnav? Să amintim şi rolul de călăi pe care-l joacă evreii din Târnova, la uciderea tătarului Ciochi, fiul lui Nogai, care voise să se facă ţar al bulgarilor la sfârşitul veacului al XIII-lea.

Se citează de Hasdeu, şi de aici în literatura recentă a evreilor din România [8] , un fragment din însemnările lui Elias Kapsali, aproape contemporan (scrie în Creta, la 1523), despre „negustorii ce călătoriau cu mărfuri în Valahia" şi pe cari domnul îi opreşte trei zile, cerându-le apoi o mie de aspri sau arginţi[9] ca preţ de răscumpărare; ca supuşi turci li se făcuse această jignire, fiind ameninţaţi şi cu scoaterea ochilor. Se pare că e vorba de Ştefan cel Mare care n-a fost deloc blând faţă de turci şi de supuşii lor, cari puteau fi bănuiţi ca spioni.
Asemenea evrei turceşti, pe care-i găsim la Lemberg încă din 1467[10], se făceau, de altminterea, negustori de robi, şi astfel se descoperi, de un ambasador al regelui Alexandru Bogusz, la unul din ei, în Moldova, o doamnă polonă pe care o cumpărase de la tătari; Ştefan cel Mare însuşi se ocupă de această afacere şi, deoarece, nu se putură răspunde de către ambasador cei 120 de galbeni ungureşti ceruţi, rămase chezăş Teodor, starostele de Hotin[11]. În aceste menţiuni ale evreilor din Balcani şi din Crimeea se mărgineşte tot contactul cu naţiunea până la 1500. Pe vremea lui Petru Rareş, Reicherstörffer[12], care pomeneşte în Moldova pe ruşi (ruteni), poloni, sârbi, armeni, bulgari, tatari şi saşi, n-are nici o menţiune despre evrei. Actul din 1553, adus în aceeaşi literatură polemică[13], al lui Petraşcu cel Bun, domn muntean, privitor la evreul ucis în satul oltean Vianul subt Mircea Vodă, pentru care se impune satului, după principiul de drept românesc al responsabilităţii colective, o gloabă de 40.000 de aspri, pe cari domnul, fiindu-i milă de sărăcia ţăranilor, îi dă din punga sa soţiei şi mamei evreului – nu priveşte un caz din vremea lui Mircea cel Bătrân, cum s-a afirmat, ci din a lui Mircea Ciobanul, predecesorul imediat al lui Petraşcu, Şi acest evreu era un negustor ambulant, şi nu un locuitor al ţerii, ca şi „jidovul" ucis pe la 1700 în marginea satului Cuciur, lângă Cernăuţi, care, de frica „gloabelor şi altor cheltuiale", se risipeşte până la dovedirea vinovaţilor cari-l „lepădaseră pe acel jidov mort pe taină asupra târgului Cernăuţilor"[14].

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, subt sultanul Selim al II-lea, pătrund, cu un rol tot mai mare în vieaţa turcească, evreii spanioli şi portughezi, şi falşii convertiţi creştini, maranii. Din patria lor, ca şi din Ţerile de Jos, unde fac întinse afaceri, ei aduc mari capitaluri şi o deprindere seculară de a le pune în valoare. Astfel, încă de la început, ei îşi ieau locul la negocierile pentru tronurile româneşti şi pentru alte situaţii înalte, la jocul de bursă al caftanelor şi cârjelor. Fără să poată înlocui pe greci, a căror situaţie e o continuare a celor vechi, pe turci, cari se înscriu în ordinul Ienicerilor ca să aibă mai multă autoritate în speculaţiile lor, ei ajung îndată, în urma acestora, un element însemnat în acordarea de împrumuturi riscate cu dobânzi mari. Evident că aceasta trebuia să aducă strânse legături între domnii noştri şi aceşti şefi ai finanţei evreeşti din Constantinopol. Desigur că un Mircea Ciobanul, dacă nu şi un Petru Rareş, s-a sprijinit pe dânşii, cu atât mai mult, cu cât se ştie că cel dintâi a venit cu o ceată întreagă de creditori, cari stăteau la Curtea lui din Bucureşti. Alexandru Lăpuşneanu a plătit concursul lui don Jose Nassi, vestitul duce de Naxos, care visa să devie rege al Ciprului[15], şi căruia, în momentul când se plângea de pagubele făcute insulelor sale de galerele veneţiene, sultanul i-ar fi oferit în schimb Ţara Românească, după chiar mărturia bailului[16]. Petru Vodă, fiul lui Mircea, a avut pe lângă sine numai din aceşti împrumutători care-şi aşteptau plata întreagă sau numai dobânzile: pe unul îl vedem întorcându-se la Nicopol cu care de bani şi cu „vase", pe altul, din Salonic, furând la mazilic, pentru a se despăgubi, probabil, o parte din averea fostului domn[17]. Moldoveanul Petru Şchiopul caută bani, pentru el şi fiul lui Ştefan, ridicat de copil în scaunul ţerii, la turci şi la greci, dar şi la evrei, ca acel Moise fiul lui Eliezer, care-şi primeşte plata de la Galaţi, de la gelepi, şi de-a dreptul de la domnie[18], sau ca David fiul rabinului Abraham, căruia-i zălogeşte domnul birul curtenilor şi o dijmă a ţerii. Pentru asemenea datorie fu luat în slujba sa şi un Solomon, care ar putea să fie influentul medic Solomon Aschenasi, zis Tedeschi[19]. Până şi postelnicul lui Petru, Iuraşco Vartic, are datorii la un evreu din Constantinopol, „Iacob Jidovul" de Ţarigrad[20]. Însă mai mult de la ieniceri împrumută acel Aron Vodă, pe care numai necunoscători din Constantinopol l-au putut împodobi cu o origine ebraică, fără a-şi da seama că acest fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu, acest ctitor al mănăstirii care lângă Iaşi îi poartă numele, se chemă, ca mulţi alţii, într-o vreme când, după Biblie, atâţia buni creştini şi adevăraţi români se numiau Moise, Avram, David, Samoilă[21] ş.a. Când acelaşi Aron şi Mihai Vodă din Ţara Românească îşi măcelăriră, ca semn crunt de răscoală, în Iaşi şi Bucureşti creditorii, erau însă şi câţiva evrei, în ce priveşte pe ai lui Mihai, se şi spune anume.
În acelaşi timp, se constată din opreliştea de la 8 ianuarie 1579 a lui Petru Şchiopul că, subt acelaşi domn, evreii poloni pătrundeau în Moldova pentru a cumpăra vestitele vite albe ce se hrăniau din păşunile ţerii şi cari se exportau până la Danzig şi în Anglia[22]. Ei aduceau şi postavuri leşeşti. Prin aceasta însă stricându-se rostul iarmaroacelor de la Şipinţi, apoi Lenţeşti şi Hotin, şi păgubindu-se negustorii cei mari ai Moldovei, domnul nu mai îngădue acest comerţ, deci nici prezenţa evreilor pe pământul său[23]. Dar şi mai departe vin prin Iaşi evreii străini pe cari Botero-i pomeneşte[24] îndată după armeni şi înainte de saşi, unguri şi raguzani pe la 1590. „Marele Evreu", ducele de Naxos, îşi oprise lui monopolul aducerii vinurilor cretane în Moldova, 1.000 de buţi[25]. La atâta se reduceau legăturile noastre cu dânşii şi la trecerea vreunui evreu constantinopolitan, ca Haim Cohen, din 1571, care venia de la Lemberg şi mergea la Chilia pentru a lua alte mărfuri, întrebuinţând în Moldova cărăuşi poloni[26]. Ori la Lemberg vreun fecior de pribeag lăsa să cadă ceva de pe fereastră în capul vreunuia din mulţii evrei locali cari treceau, şi era dat în judecată pentru acesta[27]. De un rol în comerţul interior al unor evrei indigeni sau măcar aşezaţi de mult în ţară nu poate fi vorba: între marii vameşi, cari erau şi marii negustori ai Moldovei, găsim cretani, alţi greci, raguzani, levantini, dar niciodată un evreu[28]. Constantin Corniaci, cunoscutul mare vameş al Lăpuşneanului, are ca procurator pe evreul Leonin Servo din Canea, dar la Constantinopol numai[29]. Aşa e şi în Ţara Românească. Subt Petru, fiul lui Mircea, se face o încercare a evreilor de a cămătări prin sate. După plângerea lui Alexandru Vodă, urmaşul aceluia, se ieau măsuri de Poartă, în octomvrie 1568: sătenii neputând plăti marile dobânzi şi plângându-se domnului, se recunoaşte de turci că „astfel s-a săvârşit ruina poporaţiei sărace de la ţară" şi se interzice şi aici prezenţa evreilor, „cari se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori, pentru că sug prin camătă sângele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări subt cuvânt de bani"[30].

Astfel am ajuns la 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreesc aşezat în părţile noastre. Totuşi, dacă e autentică ştirea şederii la Iaşi, pe la 1618, a rabinului, expert în cabală, Solomon ben Arayo, la care vine să înveţe şi un evreu candiot, Iosif Solomon del Medigo[31], existenţa unui mic popas de evrei spanioli, în necontenită prefacere – căci acei cari-l compuneau făceau continuu drumul de la Constantinopol în Polonia, ca del Medigo însuşi – ar trebui să se admită. Între ei însă şi masele evreieşti de astăzi nu e nici o legătură. În adevăr, nici o constatare de evreu în Moldova şi Ţara Românească nu se întâlneşte până în epoca lui Vasile Lupu, când răsboiul de desrobire economică al cazacilor poloni aruncă în Moldova pe unii dintre exploatatorii lor evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o un călător sirian[32] din gura unuia din fugari. Iancăl. Ba încă, în istoria răscoalei lui Gaşpar Vodă Gratiani, la 1620, răscoală care imită pe a lui Aron în ce priveşte jertfirea creditorilor străini din Iaşi, se spune numai că turcii au fost tăiaţi[33]. Când, cu prilejul căsătoriei Ruxandei, fiica lui Vasile Vodă cu Timuş Hmilniţchi, fiul Hatmanului, cazacii, veniţi în Iaşi, dau cu ochii de duşmanii lor creditari, ei îi pun pe fugă: „Oastea căzăcească stă subt vii şi făcu multă pagubă ieşenilor, pentru care evreii se ascunseră, căci, pe cari-i prindeau, trebuiau să se răscumpere scump de dânşii"[34]. „Pe evrei, scrie Pavel de Alep, „cazacii îi băgau în turnuri şi-i chinuiau acolo nopţi întregi, pentru ca să-i facă să spună averile lor; inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei şi copii"[35]. De luptătorii care fugiră înaintea lui Timuş, în 1653, se zice că s-au luptat „jidoveşte"[36]. Totuşi, medicul lui Vasile era un evreu, desigur din Turcia[37], Cohen, care-l servi până la moarte. Sentimentele de repulsie faţă de evrei le împărtăşiau moldovenii, căci urmaşul lui Vasile, Gheorghe Ştefan, se blăstămă într-o scrisoare aşa: „să nu hiu creştin, să hiu jidov, şi de legea mea să hiu scăpat"[38]. Pe vremea lui găsim pe orândarul din Popricani pe Jijia, Mosco Jidovul, care a luat de la proprietar, vistierul Iordachi Cantacuzino, şi dreptul de a „vâna heleşteul", de a pescui[39]. Lipsesc până şi evreii împrumutători ai domniei, căci acum, mulţumită răscoalei din 1594, mulţumită rezultatelor lungului răsboi germano-turc şi mulţumită grelelor campanii în Asia ale sultanilor, ţerile noastre au domnii lungi, din cari profită toată lumea, şi Vasile Lupu poate plăti astfel şi datoriile Bisericii constantinopolitane[40]; ba lipsesc şi evreii mijlocitori între provinciile turceşti şi Galiţia polonă, căci elementele orientale, turci, greci ca şi evrei, au dispărut mai cu totul, lăsând această ramură de câştig în mâna părţilor direct interesate, poloni şi moldoveni, cari strâng averi ca ale lui Balaban, lui Ursachi, a lui Duca Vodă însuşi şi agenţilor întrebuinţaţi de dânşii. În actul din Ucraina căzăcească, încredinţată de turci, la 1681, administraţiei lui Duca Vodă, care face înainte de toate un mare negoţ cu vite şi produse, act datat din Ţicanovca la Nistru[41], se întâlnesc greci, români, ruşi, dar nici un evreu, în acest mediu care putea fi mai prielnic activităţii acestei naţii.

În calitate de „orândari" – româneşte se zicea la cârciumari; vinărsari[42] -, arendaşi la sate, având şi dreptul proprietăţii de a vinde, exclusiv, vinul şi horilca şi mai ales aceasta, o specialitate a lor din Polonia – apar evreii localnici în Moldova. Dar şi în aceea de cârciumari în oraşe, pe urma armenilor, se ivesc ei, în Iaşi, în 1663, prin porunca de a nu se băni de păhărniceasca cea mare (păharnicul, ca şi vodă, era la război) şi de „feciorii" ei „vinul armeanilor sau jidovilor"[43]. Alţii dădeau bani cu dobândă, ca iezuiţilor din Iaşi, la 1679"[44]. Peste câţiva ani, vedem evrei – poate străini – pârând pe un ardelean la vornicul din Câmpulungul Moldovei[45]. La celălalt hotar, de către Ţara Românească, în legătură cu vama şi cu contrabanda, pe acelaşi timp, un orândar, Lazor, al cărui fiu se chiamă Herşul, cumpără de la moşnenii din Stoieşti, pe pământul cărora se întemeiase de curând, ori, mai bine, se întinsese târgul Focşanilor, un „loc de dugheni", care trecu apoi la nepoata lui de fiu, Ana, şi la soţul ei, Avram[46]. Trebue să se însemne şi aceea că, afară de Iaşi, poate de Botoşani şi de unităţi răzleţe, evrei nu mai erau prin oraşele Moldovei; nicăiri nu-i pomeneşte pe la 1650 călătorul italian Bandini, care notează cu îngrijire toate naţiile, nici cel sirian Paul de Alep. Era vremea când despre bârlădenii creştini se putea scrie că „se îndeletnicesc cu negoţul mai mult decât cu orice altă muncă"[47]. Încă şi mai scăzută e situaţia evreilor dincolo de Milcov. Nu-i găsim aicea nici ca orândari, nici ca vânzători de vin, nici ca împrumutători de bani. Un călător dinaintea vremii lui Matei Basarab, care vede, subt Leon Vodă, piaţa din Bucureşti, recunoaşte ca negustori de lucruri scumpe pe italieni, pe români, pe turci şi pe armeni[48], dar pe evrei nu. Subt Brâncoveanu se privesc toţi evreii ca străini: „măcar să fie turcu, ver ovreaiu, au arbănaş, au oameni de ţară", sau „ori fie turcu, au ovreaiu, au armean, au arbănaş, au grec, au sârbu, au ungurean"[49], în al treilea loc din aceeaşi condică de porunci: au ovreai, au moldovean, au ungurean"; apoi, în altele: veri neguţitori creştini, ver turci, ver armeani, ver papistaşi, ver neamţi, ver ovreai", „au turcu, au armean, au jidov, au ţăran"[50]. Stăteau numai la Bucureşti şi la Focşani, cum se vede din condica de cheltuieli tipărită de Aricescu, şi răspundeau un bir fix, de străini, ca şi al armenilor, cari în acest principat nu erau aşezaţi, ci veniau din Turcia şi se întorceau acolo. Evreica din Bucureşti, care acorda împrumuturi pe la 1700, rămăsese cândva acolo pentru camătă[51]. În sfârşit, pe lângă Brâncoveanu, ca şi pe lângă Vasile Lupu, nu lipsia medicul evreu, Avram Jidovul[52]. Se clădise o sinagogă într-un colţ din Bucureşti, dar ea fu distrusă din porunca lui Ştefan Vodă Cantacuzino, urmaşul lui Brâncoveanu[53]. Ceea ce nu împiedecă pe Nicolae Mavrocordat de a ţinea ca medic pe evreul „maran" Fonseca, întrebuinţat, ca şi Cohen al lui Vasile Lupu, şi în negociaţii la Constantinopol[54]. Evrei din Silistra veniau la Slănic să-şi rea sarea[55]. La 1737 apare cel dintâi evreu din Ploieşti[56].

O sinagogă, cu un rabin permanent - o inscripţie de mormânt din 1678 ar pomeni pe Arie fiul lui Samuil[57] - se află desigur şi în Iaşi, unde Neculce pomeneşte, la 1711, „mormintele jidovilor", cimitirul evreesc, în marginea oraşului, deşi la Cantemir evreii vin tocmai în urma locuitorilor străini ai ţerii, înaintea ţiganilor numai[58]. Era, după mărturia aceluiaşi o „şcoală" de lemn, clădirea în piatră a sinagogilor fiind oprită după datină, şi aparţinea micului grup de birnici, de „sudbiti" supuşi ai domniei, cari plătiau însă un impozit mai greu decît cel obişnuit (gravius ordinario), pe când armenii, şi ei „sudbiti", răspundeau aceeaşi sumă ca moldovenii. Autorul domnesc al Descrierii Moldovei spune lămurit că evreii nu erau deloc meşteri, ci negustori, de o anume categorie, pe care vom cunoaşte-o odată, şi cârciumari[59]. În adevăr, oraşele noastre erau pe atunci pline de breslele, bine organizate, ale meşterilor creştini, strânşi în jurul bisericilor de hram (astfel Sf. Paraschiva din Păcurarii Iaşilor era a croitorilor, Sf. Andrei a precupeţilor, Sf. Ilie din Botoşani a blănarilor, Precista din Galaţi a bogasierilor şi abagiilor, Sf. Vineri din Iaşi a pitarilor etc.). Creditul îl aveau în mână mai mult turci, cari străbăteau şi prin sate[60] şi „cumpărau" şi moşii pentru a-şi face câşle de vite[61], uneori şi chiproviceni, bulgari, vreo sută de familii în Ţara Românească[62]. Turcii aveau, ca la Dorohoi, şi dugheni şi ţineau cafenele[63]. Arendarea moşiilor nu se practică încă, şi, când va începe, după 1750-70, acei cari se împărtăşesc de acest câştig sunt greci, armeni din Galiţia ş.a.[64]. Până la 1750, puţine cazuri de „vânzare cu anul" la evrei: în 1710 când Berheştii (Cernăuţi) sunt trecuţi de un anume Cerbul lui Ioan Paladi, în 1741[65], în 1744, când orânda Rărencii e vândută unui evreu din sat de mănăstirea Slatina. În acelaşi an, marele logofăt dă evreilor Iuţco Leiba, Israel pescuitul la Calafendeşti. Prin sate evreii nu apar ca orândari nici cât în veacul al XVIII-lea, odată găsim pe unul care, pe la 1700, cumpără miere de la boierii Moldovei[66]. Se spune că întemeietorul unei secte evreieşti mai aproape de creştinism, Iacob Iosif Frank, care predică în Polonia şi muri la Offenbach, s-ar fi născut la 1728 în ţerile noastre[67]. Nici un izvor intern nu ştie de el sau de legea lui cea nouă. De pe atunci încă, o mare parte din evreii Moldovei nu erau turci, „frânci" de limba spaniolă, ci polonezi, a căror invazie, datorită şi deselor turburări de peste Nistru, se făcea tot mai puternică. Supuşi, „precum le iaste obiceiul lor de vac", unei plăţi speciale pentru comunitate, „corupca" (pol. krupka), ei erau încasaţi – şi măcelarii sau „meserciii" şi ceilalţi – de haham şi de un agent special, cum vedem că se face „la otacile de la iarmaroc", după porunca domniei, în 1727[68].

Din Polonia era desigur acel „Cerbu Jidovul, feciorul ceauşului", care, la 1736-1737, făcea vodcă pentru domnie[69]. Din Raşcov, târg în mare parte locuit de români, pe malul polon al Nistrului, ei se strecoară mai des în centrele basarabene vecine, pentru a-şi exercita profesiunea obişnuită: vânzători de horilcă[70] . Îi găsim în această calitate - certându-se pentru câştig şi datorii cu fraţii lor rămaşi acasă – în ţinutul Sorocei[71] , deşi oraşul însuşi era locuit „mai ales de moldoveni, între cari se află puţini greci, evrei şi turci"[72]. În părţile Lăpuşnei în acest timp, o evreică se judecă la tatari cu un coreligionar[73]. Cei de la Căuşani, supuşi Hanului, aduc şi acestor musulmani băutura neprevăzută de Coran[74]. Sunt învinuiţi şi de tovărăşie şi cu hoţii de la hotar[75]. Încă de prin anii 1740 ei se împărtăşesc şi din negoţul de vite, după armeni şi turci[76]. Îi vedem cumpărând junci la bâlciurile din Suceava şi Siret[77]. Niciodată însă această importantă ramură de negoţ nu ajunse în mâinile lor. Dintre aceşti evrei pribegi, unii se furişează până departe: Marcu din Bârlad, care se leagă tovarăş cu omonimul din Iaşi şi cu Herş din Focşanii munteni pentru a aduce horilcă peste Milcov, face parte măcar din această stricătoare societate a horilcarilor[78], care-şi aveau la Bârlad şi strada, dughenile jidoveşti", pomenite în 1767[79]. Marfa celor ce se aşezau prin târguri se alcătuia din cele ce le trebuiau ţăranilor: tutun, bumbac tors, fier, orez, frânghii, dohot, aramă, ciubote, oale, sare[80]. Câştigul de la vaduri îi făcu să le cumpere de la boieri şi răzeşi[81]. Îi găsim la Soroca, Orhei, Mohilău, Chişinău, Lăpuşna, Vijniţa[82]. Negustori români, ca Manoli din Botoşani, fac învoeală cu evrei din Sniatyn[83]. Tot aşa aflăm şi pe Cerbul[84] din Roman, care duce vin la Movilău fără a plăti cărăuşilor pentru daune[85] şi Herşcu din Botoşani, unit cu Bercu din Movilău[86]. Din raiaua Hotinului, Avram şi Burăh trec la Bacău, unde-şi fac case pe loc domnesc[87]. Căruţele lor încep să străbată ţara, uneori scutite de olac şi podvezi: negustorii cumpără grâu de la boieri, ei împrumută cu bani pe săteni, şi, după sistemul din veacul al XVI-lea, la munteni, îi prăpădesc cu dobânzile[88]. Pe drum pier adesea de cazaci, de hoţi, ca în pădurile Dracşanilor şi Herţei[89]. Cu sau fără voia boierului, răspunzându-i sau ba venitul, ei se aşează ici-colo şi prin sate, plătind birul cu ţăranii, unul face şi un puţ lângă cârciuma lui[90]. În munte ei îşi aşează (un caz la 1765, al lui Isac Sora) căşării pentru fabricarea caşcavalului, dând în schimb pentru „brânză de oi şi de vaci", nu numai bani, dar şi zahăr şi „colane de fir"[91], precum se face şi la munteni, unde evrei din Silistra, de multe ori cu bani româneşti, ai vreunui tovarăş boiernaş care-i „colăcise", lucrau astfel caşcavale în munţii Buzăului până la 1800[92]. Mai târziu, ei sunt întrebuinţaţi şi ca spioni în Polonia[93]. În legătură cu hahamii din Cracovia şi Dubăsari, ar fi fost cei din satul Oniţcani, pe cari sătenii îi pârâră că au săvârşit (1726) în dauna unui copil omorul ritual - vestită afacere, care fu întrebuinţată de unii boieri şi de domn pentru stoarceri de bani şi aduse intervenţia Porţii, solicitată de evreii „moldoveni", cari pretindeau, fără dreptate, că li s-au stricat sinagogele şi li s-au ars cărţile[95].

Aceia dintre dânşii cari nu aduc cu ei experienţa comerţului de spirtoase, a precupeţiei şi cametei, sunt prea puţini: astfel Avram, neguţitor striin, din Ţara Leşească, de marfă scumpă, care e bine primit de domnie, „poftind domnie me a veni şi alţi oricâţi de mulţi neguţitori ca aceşti, să se afle la ţara aceasta de acest fel de oameni"[96]. Astfel David Argintarul, pe care tot aşa îl pofteşte cârmuirea, „poftind domnie me a veni şi a afla la oraşul acesta oricâţi de mulţi oamini meşteri cu bun meşteşug"[97] – deşi chiar tipsierii, fabricanţi de tipsii, ţin acasă de vânzare şi câte „un poloboc, două de băutură"[98]. Aşa poate şi „ţămbelanul", muzicantul cu ţimbală, la Iaşi, tot în 1741[99]. Deosebite de aceşti noi veniţi era cele câteva familii de evrei aşezate în Iaşi şi Botoşani, dintre care unii se botezară, ca Solomon Botez, care fu şătrar şi vornic de Câmpulung[100], ca Ion şi Nicolae Botezatul din 1735-6, ca Smaranda care iea pe paicul Stati Grecul[101]. Ieşenii făceau şi ei cârciumărit, închiriind pivniţe şi hrube, ca acela care-şi vindea, la 1741, vinul pe Podul Hagioaii, „unde se vinde peştele cel proaspăt"[102]. Găsim doar o dată un cuiumgiu şi un proprietar de velniţă de rachiu[103]. Nu lipseşte câte un negustor de miere[104]. Plătiau şi ei corupca", „pentru folosul şi ajutorul şi chiverniseala breslii, a tuturor, pe obiceaiul lor", după „zapis"[105], şi ea se ridică de baş-staroste, de starostele al doilea – se ceru, la octomvrie 1741, să se revie la datina unui singur starote – de „căpitani", de haham[106] şi de „peveţul şi credinciosul breslii jidoveşti", ca şi de „bătrănii jidovilor". Aveau situaţia unei bresle, după datina turcească introdusă de fanarioţi, şi staroştii erau puşi „pă obiceaiul cel vechi, pentru slujba Mării Sale lui Vodă şi a ţărăi", pentru legăturile fiscale cu cârmuirea. Alături de nume vechi ebraice, găsim şi altele pe româneşte: Cerbul, Novac, Craful (Croitorul). Comunitatea se împrospăta necontenit şi ea cu pribegi, căcii în plîngerea menţionată găsim un evreu de la Hotin şi altul de la Soroca[107]; între inscripţiile înmormântale e a unui învăţat venit din Poloţe[108]. O întindere a ei era îngreuiată şi de măsurile pe cari, încă de la 1731, le luase domnia în folosul „neguţătorilor celor de loc", contra „neguţitorilor streini, cari vin aice dintr-alte părţi de loc cu marfă de tot feliul"[109]. Aşezământul din 1741 al lui Constantin Vodă Mavrocordat hotărî în acelaşi timp ca de acum înainte „copii slugi au fete slujnice de vârstă până la 30 de ani la jidovi să nu se mai afle slujind"[110]. Se opria, în acelaşi interes al moralităţii, şi vânzarea băuturilor „de femei cârciumăriţe, precum moldovence, aşa şi jidoavce", „de vreme că s-au cunoscut că pricinuiesc multe lucruri fără de cale, fiind într-adins femei şi fete tinere" [111] . Breslele locale nu puteau vinde produsele evreilor, cum nici pe ale armenilor[112]. Noii veniţi erau adesea „oameni gâlcevitori între mahalagii", cum se plâng preoţii de la Sf. Nicolae, cari cer să se înlăture pentru aceasta Mindilă (Mendel), chiriaşul lor[113]. Nici între dânşii nu era o solidaritate adevărată; nebunind, la 1776, Zalmăn Caşcaval din Iaşi, ai lui cerînd îndată a i se vinde casa din Muntenimea-de-Mijloc, pentru a-şi răstoarce banii daţi pentru despăgubirea celor răniţi de el[114].

Comunitatea cealaltă, şi ea hrănită cu câte un evreu din „Ţara Leşească care s-au aşezat în Botoşeni"[115], se pomeneşte în 1723 întâiaşi dată, ea fiind alcătuită din prea puţini membri, aşa încât se întâmplă că vreun act domnesc, ca acel din 1757, nici nu pomeneşte pe evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului[116]. Ei erau în rândul întâi orândari, luând case şi de la călugării Mănăstiri-Doamnei[117]. Având casele lor, plătesc, fac „mâzdă" pentru a se muta Târgul-Făinii în sus, unde le venia lor la socoteală, ceea ce aduce intervenţii ale domniei[118]. Documentele contemporane îi arată plini de toate păcatele: trec cai de furat tovarăşilor din Iaşi, „iese mufluzi", cumpără mărturii, fac „iscălituri viclene" şi, „ca să poată jura la şcoală înaintea hahamului", „ieau condeiul cu cerneală şi-l poartă peste acea iscălitură", îşi siluesc fetele etc.[119]. Guvernului i se plângeau de cislaşii lor şi pretextau că sunt oameni săraci [120]. Afară de aceasta, câte un evreu apare la Suceava, ca orândar pe locul Mitropoliei, şi alţii ca mici negustori[121] , la Ocna[122], la Hârlău[123], la Siret[124] a Galaţi[125] şi, cum am spus, la Bârlad, apoi la Roman, unde la 1741 nu se ştia decât de „moldoveni şi armeni"[126], la Târgu-Frumos, unde în 1755 se pomenesc „ două crâcime şi orândă jidovească, ce sunt acolo în târg[127]. Să adăugem pe evreii turceşti din Chilia şi Cetatea Albă[128] . La Neamţ, câţiva evrei se aşezară unul lângă altul pe pământurile mănăstirii între 1764 şi 1766[129]. Erau să aibă locul de casă cu drept de moştenire - „iar eu să nu vândzu casa nimănui, numai eu să trăiesc într-însa şi după mine copiii mei" - plătind pe an două ocă de ceară sau zece orţi egumenului.

O mare schimbare năprasnică veni din anexarea de către Austria a părţilor Moldovei-de-Sus, aşa-numita Bucovină. În acele ţinuturi ale Cernăuţului şi Câmpulungului, la care se aduseseră părţi din ale Hotinului şi Sucevei, nu erau înaintea aşezării stăpânirii împărăteşti decât 206 familii, cu 986 capete, iar în timpul răsboiului ruso-turc din 1769-74 numărul crescu până la 298 familii, cu 1346 capete. Statistica, făcută după 1775, găseşte doar 526 de evrei; În Siret erau de tot puţini, „câţiva", spun actele oficiale. La 1775 însă, ajunseseră a fi, prin scurgerea din Galiţia, 780-800 de familii. Cel dintâi guvernator al ţerii, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere, având şi velniţe, apoi şi cu arendarea de moşii, ca acel Moşco care, împotriva altui evreu, ţinu, venind din Hotin, la 1774, Cruglicul, din raia[130]; de adevăraţi negustori, de meseriaşi, nu se vorbeşte nimic, ci numai că, „înmulţindu-se mai tare ca ţiganii", „au acaparat, tot negoţul şi meşteşugul, mai ales în Suceava, Siret şi Cernăuţi", unde totuşi Boscovich, pe la 1770, deşi aminteşte de mulţi evrei (molti Ebrei), recunoaşte „că cea mai mare parte din locuitori sunt creştini ortodocşi". De altfel, numărul total al meşteşugarilor la 1783 încă era numai de 103. Sunt, spune generalul, „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte, fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori". O comisiune, care funcţiona în 1781, arată că „aici în ţară evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă a suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la sărăcie, aşa încât, ţăranii împovăraţi, astfel de datorii şi pentru viitor, nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din ţară; cu acest chip evreii dai aici prilej la emigraţie şi sunt deci primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumele şi dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra"[131]. Săracii, „vagabonzi, cerşitori" (Müssigganger, Beueljuden), pe cari Enzenberg îi expulzează de fapt, 365 de familii, aveau de strâns de la ţărani 6.000 de florini datorie de băutură, şi el adaugă: „îşi poate cineva închipui cât au de cerut evreii cei bogaţi, cari au rămas, numai pe grâne, de la ţărani". „Până acum n-am văzut evrei la plug, nici pe unul îndeplinind munca ţărănească, dar am văzut creştini arând pentru evrei, şi anume pe câmpiile cele mai roditoare, pe cari evreul orândar le ţine pentru el şi bietului ţăran îi dă desigur cele mai rele. Totuşi stăteau „mai mult în colibe ticăloase" şi nu adăugeau nimic, deşi se lăudau a fi „oameni cinstiţi, oameni ireproşabili, în parte aşezaţi", „hahami, belferi, cântăreţi şi scriitori ai celor Zece Porunci", nici la cultura ţerii, cum nu adăogeau nimic la bogăţia ei[132].

Consiliul de Răsboi, la care se îndreptară, deşi pentru cei păstraţi se dăduse prielnica patentă imperială din 13 mai 1781[133], recunoaşte specularea rafinată a populaţiei, acapararea negoţului cu camătă nemăsurată, stricarea prin holercă a sănătăţii şi moravurilor naţiei, şi împăratul, luminatul Iosif al II-lea, umanitarul, răspingea, la 7 octomvre 1782, pe deputaţii comunităţii ai Ober-Kahalului, trimeşi la Viena „pentru a se înlătura orice reprezentaţii care ţintesc la egoism şi la apăsarea locuitorilor"; nach ihrer Bestimmung zu instradiren[134]. Din Cernăuţi, după o inspecţie personală, acelaşi suveran, destul de larg în ce priveşte deosebirile confesionale, scrie la 19 iunie 1873: „Să se urmeze cu evreii acelaşi sistem (de constrângere la agricultură; ei obiectau că „sărbătorile lor cad pe vremea celor mai însemnate munci ale câmpului)[135]; „ori se fac negustori şi meşteşugari cinstiţi, ori se consacră plugăriei, ori trebue scoşi din ţară"[136]. Cârciumele fuseseră oprite de Enzenberg însuşi, se hotărî acum ca arenda să fie mărginită la 20 de ani şi dreptul de proprietate să se recunoască numai evreilor botezaţi[137]. Ne putem închipui care a fost efectul imediat al acestor măsuri. Expulzaţii, în parte supuşi turci şi ruşi[138], nu erau primiţi, fireşte, în alte provincii ale monarhiei. Veniţi din Galiţia şi Polonia, ei erau trimeşi în Moldova. Aici găsiau un tratament pe care guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: „în nici o ţară evreii nu se bucură de atâtea privilegii şi drepturi şi nu plăteşte mai puţin"[139]. Cinci galbeni de familie, „o căpăţână de zahăr sau două oca de cafea" la nuntă înlocuiau şi capitaţia şi patenta[140]. Vedem pe Divanul acestei ţeri, apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi, apărându-se cu desperare împotriva lor. „Divanul moldovenesc" (1774), scrie Enzenberg, „a luat evreilor toate arenzile şi cârciumele[141]. Grigore Alexandru Ghica, de două pri, Moruzi adăugiră pentru aceia cari s-ar mai apuca de această speculă a viciului şi luxului absenteist pedeapsa „cu ştreangul"[142]. Ceilalţi fură puşi la dări nouă, 10 lei de ogeag, fumăritul, pe lângă cei 60 de lei daţi anual pentru toţi marelui cămăraş[143], care-i judeca precum şi pe armeni şi pe „negustorii străini"[144]. Cum i se oferiseră lui Enzenberg, de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încercă şi cumpărarea domnului, dar acesta respinse banii „mai bine decât să expuie ţara pierii totale"[145]. Răspunzând tocmai lui Enzenberg la 1782, guvernul moldovenesc arăta că „Armenii şi jidovii n-au avut după dreptate a cumpăra moşii la ţară de veci, nici au; iar casă, dugheni la târguri au putut şi pot cumpăra – însă armenii numai, pot cumpăra şi vii"[146]. Urmând hotărârilor luate de înaintaşii săi, Alexandru Constantin Mavrocordat, după ce întreabă din nou Divanul, care-i semnalează abuzul ce fac evreii prin sate cu datoriile pentru băuturi, hotăreşte, în interesul păcii şi dreptăţii, ca evreii să nu mai poată fi cârciumari, ba chiar să nu mai poată sta în sate, unde fac înşelătorii şi jafuri[147].

Menţiunile evreilor din Iaşi sunt pe la această dată mai rare, deşi se vede cum ei se aşează tot mai mult pe locurile de dughiană ale bisericilor şi pe ale bisericii catolice, plătind chiriile înainte, la iunie şi la decemvrie[148], ba chiar şi pe locurile Mitropoliei, care e de la o bucată de vreme cu totul blocată de evrei. Cei mai bogaţi ajung încă de pe la 1785 să împrumute şi Cămara domnească[149]; se spune anume că aceşti Lupu şi Avram sunt evrei poloni. Ca şi înainte, meşterii de folos sunt preţuiţi, ca acel „Dănilă Jidovul", argintar, care lucrează, în 1786, probabil policandrele chioşcului domnesc de la Copou[150]; dar astfel de cazuri sunt extrem de rare. Spionii agenţilor străini se recrutează dintre evrei, şi în litere evreeşti sosesc şi informaţile serviciului de spionaj al Domnului Moldovei la Viena[151]. Vedem chiar pe câte un evreu, ca la 1811, făcând tovărăşie cu români pentru negoţul de pescărie[152]. Dar cei din Botoşani se înmulţesc foarte răpede, ca şi cei din târguşoarele vecine – pe vremea lui Boscovich, Dorohoiul era numai un sat – hrănite fiind toate aceste colonii prin astfel de expulsaţi bucovineni ca şi prin fugarii înaintea tulburărilor pe cari le provoacă în Polonia confederaţiile de partid. Să adăugăm că trimiterea în Moldova a galiţienilor poposiţi pentru scurt timp în Bucovina ajunse o măsură de uşurare pentru guvernul imperial, puţin bucuros de asemenea oaspeţi. La 1779 găsim pe „dascălul" din Botoşani, Avram sin Iosăp, cu case în Târgul-Nou, unde apare atunci un evreu galiţian, cu numele german, cel dintâi pe care-l conferă documentele cunoscute până acum: Wigder, un Marcul sin Şămon, un Nusim zet (ginere) Şimon şi alţi evrei iscălesc ca martori[153]. La 1780, aflăm apoi pe unul din vechii membri ai comunităţii, căruia scriitorul moldovean îi zice Drăgan Jidovul[154]. Pe atunci staroste e Cerbul şi Iosif „vechiul haham"[155]. Mai târziu, evreii apar pe Uliţa Veche, spre Sf. Gheorghe[156]. În apropiatul Hârlău, se menţionează fabrica de sticlă a unui evreu[157]. La Folticeni hrisovul de întemeiere face loc şi imigraţiei jidoveşti, şi chiar boieri, ca Ienachi Cantacuzino, când vor să-şi cumpere locuri, întrebuinţează mijlocitori evrei[158]. Actul de fundaţie al acestui târg, zis întâi Şoldăneşti, pe locul lui Ioniţă Başotă (1780), prevede că evreii îşi vor păstra ereditar locurile, că au voie a-şi face velniţe fără bezmen pentru proprietar, că ei pot „să ţie o casă pentru închinăciunea lor de o parte, iar nu între creştini, care să fie asemenea ca şi a celorlalte case, iar nu într-alt chip"; „mormânturile" lor vor fi la un loc afară, ales de ispravnici, lung de 6 stânjeni şi lat de 8[159]. Dar ei nu se mulţumiră cu atâta, în curând răsăriră trei havre de piatră, dărâmând case vechi româneşti, şi evreii se amestecă şi la turburări[160]. „Jidovii târgoveţi", se mai spune, „la adunările de iarmaroace, îndărătnicesc pe neguţătorii şi locuitorii străini ca să nu dea nimic pentru vitele ce pasc, nici pentru trăsuri, nici pentru dugheni, ce dau cu chirie la zile de târg în Moldova"[161] . Principele de Ligne află pretutindeni „colibele" „evreilor", şi secretarul lui Alexandru Mavrocordat, care-i scoase din sate, contele de Hauterive, descriind „figura lor extraordinară"[162], îi declară oameni fără cinste şi meşteri proşti la tâmplărie, croitorie şi ceasornice[163].


Cu aceasta am ajuns la altă fază din istoria evreilor la noi. Orândarii din veacul al XVII-lea, micii negustori acaparanţi din al XVIII-lea, cuprinşi în bresle de supuşi, de clienţi ai Cămării domneşti, proprietate rentabilă a principilor, ajung a fi acum meşteşugari liberi, fără vreo asociaţie forţată de corporaţie, cari, pe o vreme când se schimbă casa, mobila, haina, încălţămintea, acoperirea capului, concurează înverşunat pe meşterii noştri, pe cari breasla începea să-i încurce, şi ajung a-i înlocui aproape cu totul. Încă din 1786, ordonanţa imperială din 20 martie, care cerea ca evreii să poată dovedi un capital, în bani sau imobile, de măcar 250 de florini, făcu să năvălească asupra Moldovei încă un stol de evrei săraci[164]. Răsboiul din 1789-1791, în cursul căruia austriacii ţinură ocupată ani de zile Moldova de Vest, până din jos de Roman, şi mai târziu toată Ţara Românească[165] şi Oltenia, ajută mult la acest nou şi puternic aflux de galiţieni. Şase din aceşti negustori fură ucişi în Muntenia de arnăuţi, în 1790[166]. Îndată după încheierea păcii din Şiştov, aceşti imigranţi, „evrei mizerabili", spune chiar Internunţiul, „pe cari austriecii nu voiau odată să-i mai ţie în Bucovina"[167], străini căsătoriţi cu evreice din Moldova şi supuşi sarcinilor ţerii, se gândesc a se pune subt protecţia agenţiei, ca să capete sprijin în desele lor conflicte cu localnicii, provocate, spune însuşi reprezentantul austriac, nu numai de antipatia religioasă a locuitorilor invadaţi, ci şi de caracterul gâlcevitor al evreilor, împărtăşirii lor simpatetice (sic), adesea exagerate, la tot ce priveşte pe un evreu, necinstei, adesea dovedite, a evreilor faţă de creştini"[168]. N-aveau paşapoarte în regulă, cei mai mulţi, dar înfăţişau certificate de provenienţă de la fraţii din Snyatin, Horodenka şi Stanislau[169]. Dacă nu fură primiţi toţi în această situaţie asigurată de sudiţi, „Unterhane", de unde îi vine şi porecla de târtani, unul în fiecare familie nu lipsia, şi câteodată se boteza vreo soră, pentru ca să fie legături în toate părţile. Numele se schimba la luarea sudiţiei (fratele lui Avram Moise se cheamă Iosif Lisse), pentru a se pierde mai uşor în caz de judecată. Pe cei odată înscrişi în liste, pe „evreii germani" care-şi aveau starostele şi hahamul lor anume, Agenţia-i apăra, bineînţeles, când vreun ispravnic sau alt agent al domniei se atingea de averea sau de persoana lor[170]. Se adauseră în curând evreii ruşi, evreii prusieni şi chiar, ca la Botoşani, evreii francezi[171].

La 1796, domnia trebui să ia măsuri. Ea despărţi pe evreii săi, dându-le hrisovul după care se numiră hrisovuliţi şi cerându-le în schimb pentru autonomia lor fiscală plata a 16 pungi (8.000 de lei) pe an, pe lângă 8.000 ai „angariilor", cotul de postav al cămăraşului şi venitul de la cârciume al agăi. O creştere de bir, „cu ceia ce se va căde", se impune încă în iulie 1804, şi domnul, Alexandru Moruzi, o hotărî: divanul legitimează măsura prin aceea că jidovii cu hrisoave atrag zilnic pe alţii, cari „să adună mulţime din toate părţile", şi „s-au umplut toate târgurile" „cari nimic alta nu folosesc, decât numai că pricinuiesc în mare scumpete hazareaua", cei săraci căzând chiar povară celorlalţi[172]. În acelaşi timp se luau măsuri pentru oprirea imigraţiei, înştiinţându-se şi guvernul austriac[173]. Sudiţii găsiră condiţiile celorlalţi bune şi se învoiră a face parte din tovărăşie, aducând laolaltă cu ceilalţi daruri cămăraşului şi agăi, precum făceau în Muntenia numai raialele[174]. Deoarece însă această sumă se scotea, după vechea datină, de pe taxa prelevată asupra cărnii cuşer, „pământenii" şi „sudiţii" se luară la ceartă, trimiţându-şi anatemele rabinilor respectivi şi încercând cei dintâi a închide căsăpia celorlalţi[175]. Birul „hrisovuliţilor" se plătia în patru rate: la 1806, fiecare era de 11.363-16.933 de lei[176]. Mai târziu el scăzu însă la 5.000 (1813-4), pentru a se ridica peste puţin la 9.150[177].
Pe aceşti vechi evrei îi mai întâlnim în mica lor prăvălie cu de toate cele, ori după taraba cârciumei lor de la oraş. Avem actul prin care se numeşte de domn la 1801 starostele unui târg oarecare, scutindu-l de „dări şi angării" şi îndatorându-l a primi de la ispravnici poruncile domneşti, cu voia de a pedepsi pe recalcitranţi"cu pravila legii noastre[178]. Încă din 1800 şi 1804, şi „străinii iubitori de turburări" fuseseră supuşi haham-başei[179]. În Botoşani mai ales, menţiunile lor nu încetează. La 1794 apare Calman Jidovul cu casele lui, în 1802 doi alţii, cari ieau pe 15 ani casele lui David Goilav, cu 380 de lei înainte, sunt agenţi ai imigraţiei celei noi[180]. Aceeaşi viaţă de certe, de zapise măsluite, de iscălituri – şi de mitropoliţi – falsificate, ca în cazul de la 1794 al lui Israil, ce are judecată cu Calman[181]. Osebiţi de coreligionarii lor subt raportul fiscal, ei răspundeau Cămării, ca „hrisovuliţi din târgul Botoşenilor", 450 de lei pe lună[182]. Când oraşul căpătă, în 1819, un larg privilegiu de cârmuire prin organele sale, se recunoscu, pe lângă „tagma boierească" şi „tagma negustorească creştină", cu „lăcuitori moldoveni", breasla armenilor, breasla jidovilor, fiecare cu cassierul ei[183]. În faţa lor se ridicară însă atunci, ajutaţi de câte un localnic, „adevărat târgoveţ, unde sânt născut şi crescut şi unde îmi sânt acareturile şi interesele", ca Laba-Faibiş, prihănitor şi pricinuitor de smintele", ceilalţi, „jidovii sudiţi", ca Bercu Lozisianul, „striini supuşi, de puţină vreme adunaţi în Botoşani", cari refuză a plăti, după doi ani de primire, taxa pe holercă. Ei „se găteau de Eşi", de plângere la domn, şi trebuiră măsuri aspre pentru a-i astâmpăra, Faibiş fiind ameninţat şi cu „depărtarea din târg"[184]. Un Nathansohn, un Ohrenstein, pe cari-i găsim la 1823[185], fac parte din categoria noilor veniţi. Nici o categorie de evrei, nici cealaltă nu fu admisă, ca armenii, la paritate în conducerea oraşului.

Aş vedea - şi după nume - tot evrei de cei noi în o parte din proprietarii dughenelor evreeşti din Chişinău şi alte oraşe basarabene[186], din Huşi, unde au sinagogă[187], din Dorohoi: Herşeu Mităr[188], din Focşani, negustorul de lână Leiba David (1803)[189], din Roman, unde inventează pe acest timp un act din vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit, în care episcopul de Roman, Gheorghie, e arătat ca ars de domn după plângerea lor[190]. Despre „evreii despoiaţi în răscoala din Galaţi" la 1797 se spune că erau sudiţi[191], ca şi Marcu, cumpărător de porumb, în 1815, de la un boier din Neamţ[192], ca şi David Leiba, care face o sticlărie la Comăneşti (Bacău) şi dă faliment, păgubind 13 creditori[193]. Dacă evrei se creştinează în Bucureşti, la începutul veacului al XIX-lea[194], sunt desigur spanioli, dintre cei cari, după mărturia lui Raicevich[195], aveau, pe la 1760, două sinagoge. Însă acei cari, pentru bănueala unui omor ritual, sunt atacaţi, în 1801, de mulţimea bucureşteană, apăraţi fiind de Agie[196], par a fi dintre poloni, nesuferiţi tuturora, pe cari guvernul muntean îi primi la 1794[197]. Căci, în 1804[198], apoi în 1815, acuzaţiile revin, acum împotriva unui Wolf Tettelbaum, care izgonit odată de Agenţie, se întorsese pentru a întemeia o casă de desfrâu[199] şi la urmă provocă o gravă ceartă între reprezentantul împărătesc şi episcopul catolic, la care se adăpostise subt cuvânt că, fiind aplecat la convertire, îl prigonesc coreligionarii[200]. Şi mai târziu, în fruntea negoţului evreesc din Bucureşti stau un „Erşăl" (Herscht) Finkelstein şi alţii, cari scriu însă româneşte marii case Hagi Constantin Pop din Sibiu[201]. În 1818, clerul muntean, care ceruse, în 1813, a se lua aceeaşi măsură ca în Moldova în 1804, cu privire la slugile creştine ale evreilor[202], se plângea mitropolitului de continuele încălcări evreeşti[203]. Pe lângă negustori şi cămătari, cari strică preţurile şi „ucid comerţul, descurajând pe puţinii negustori cinstiţi cari ar vrea să-l facă să înflorească" (consulul francez Parant, iunie 1798)[204], meşterii „europeni" făceau din fugă lucru de tot felul: odată postăvari[205] ori fabricanţi de „răsuflători la o samă de ferestre de la Curte", ca în 1806[206], tapiţeri la reşedinţa lui Scarlat Callimachi[207], altă dată, ca pietrarul Moscul Schifter şi Leiba dulgherul, lucrând case negustorilor din Botoşani (1816) [208] , ori rochii de mireasă pentru fetele de boieri (1824)[209], ori ghete, ca evreii din Focşani (1806)[210]. Dar ei izbutiseră a se strecura iarăşi în sate – unde-i semnalează călătorul englez Adam Neale -, cu ajutorul boierilor lacomi de areunzi mari. La 1793, acel care luase pe un an orânda băuturii şi a morii, precum şi a unor părţi de moşie la Căbuji şi Ţoleşti (Suceava), se învoiră cu nescrupulosul proprietar, Ienachi Cantacuzino, că, „de va fi poruncă gospod ca să se scoată jidovii de prin sate, după tocmeală să fie îndatorit a-şi tocmi crâşmar la orânzi şi a-şi ţinea osânzile până la împlinirea anului cumpărat, plătind dumisale banii deplin"[211].

Încă de la 1806, în locul măsurii de care se temea arendaşul lui Ienachi Cantacuzino, se recunoşteau oficial „jidovii orândari de prin sate", puindu-i să dea bir la un loc cu „târgoveţii", cu „mahalalele"[212]. În această calitate ei erau priviţi ca sudiţi, şi nu ca evreii, siliţi însă, ca şi aceştia, a se supune ispravnicilor şi a oberva „privilegiurile păzite de obştie la acest fel de pricini", după ordinul domnesc din aprilie 1803[213]. Căci la 18 mai 1804, se hotărâse, în urma plângerilor pentru „nu puţine asuprelnice supărări" făcute ţăranilor şi considerând că e „cu totul împotriva legii creştineşti şi a domniei noastre bunăvoinţă de a ave jidovii prin chipul acesta stăpânire asupra creştinilor", că evreii nu mai pot „prinde locul stăpânului moşiei şi puterea stăpânirii asupra venitului", păstrând dreptul de a avea „orânzile băuturii"[214]. Un imaş e luat în arendă, de fapt, la 1816[215]. Sau Leiba Jidovul iea în al doilea rând arenda Şcheii (Roman) şi „încarcă cu sume de bani pentru băutură pe locuitori", sechestrându-le fără ştirea ispravnicilor „vite şi alte lucruri", deşi Cârmuirea luase măsura de a nu se credita pentru băutură decât până la o anumită sumă. 15 bani fruntaşul, 10 mijlocaşul şi 5 codaşul[216]. Din acelaşi judeţ vine plângerea unor ţărani, cari înşiră creşterea tuturor sarcinilor, stricarea obiceiurilor şi maltratările din partea arendaşului evreu, pe care administraţia îi înlătură îndată[217]. Un Şmil Focşăneanu e la 1824 arendaş la Liveni, pe trei ani, cu 2.000 de lei daţi înainte[218]. Mai târziu, acelaşi „Şmil Focşăneanu, supus austriecesc din Fălticeni", iea în arendă pe 7 ani şi Săvenii de la Constantin Canta, înainte de 1827[219]. În timpul răsboiului din 1806-12, între ruşi şi turci, găsim ca arendaşi ai moşiilor luate de ruşi în raiaua Hotinului şi supuse de ei tot administraţiei moldoveneşti, evrei[220]. Cei din Herţa pretindeau chiar că au de la înaintaşii lor dreptul de a ţinea moşia târgului în arendă[221]. Evreii cumpărau, împotriva datinei arătate lui Enzenberg, vii la Odobeşti (Lupul Jidovul, în 1804)[222]. Străbăteau satele pentru a tocmi potaş (cei din Suceava şi Cernăuţi) ori pentru a face lucrări de tâmplărie[223].

De la 1812, în principatul Moldovei, lipsit de judeţele basarabene, având acum aceleaşi sarcini cu mijloace mai puţine, taxa anuală de 8.000 de lei, cu daruri de alte 8.000, fu ridicată la 28.000. Deşi venitul cărnii cuşer era simţitor mai mare, ajungând la 32.000 de lei, totuşi sudiţii se plânseseră la Agenţie, care refuză să le iea parte, insistând asupra vinovăţiei lor în conflictele ce au cu administraţia[224]. La 1816, 20.000 de evrei poloni izgoniţi de guvernul rusesc stăteau gata să năvălească în Moldova. „Dar Domnul (Scarlat Callimachi), departe de a voi să se împoporeze această ţară", scrie agentul austriac, „cu un aşa de mare număr de vagabonzi, a dat cele mai aspre porunci pentru a li se opri intrarea în ţară"[225]. Aceasta era situaţia evreilor în amândouă Principatele la izbucnirea mişcărilor revoluţionare din 1821, cari pregătiau o nouă stare de lucruri, ce era să ducă, şi pentru dânşii, la regimul Reglementului Organic. În cursul turburărilor provocate de năvălirea şi aţâţările lui Alexandru Ipsilanti, evreii din Iaşi închiseră întâi prăvăliile şi fugiră înaintea „volintirilor". Sudiţii avură însă şi ciocniri cu dânşii, deşi cea mai mare parte căutară adăpost la consulatul respectiv. Ei apărură însă îndată pentru a lua, pe nimic, de la turcii armatei de ocupaţie fructele din grădinile boiereşti şi altă pradă, mai scumpă decât aceasta. „Ce au fost mai bun la turci, spune un izvor contemporan, le-au cumpărat jidovii şi armenii din Roman şi din Iaşi şi din celelalte târguri ce le-au stat în cale". Dar, la plecare, în Strada Evreească şi aiurea, tovarăşii de negoţ nelegiuit al musulmanilor trebuiră să se răscumpere de la aceştia[226]. Aşa păţiră, de altfel, şi cei din Bucureşti, raialele, cari-şi aveau sinagoga lor şi pe cari turcii îi băteau cu cnutul (1823)[227], ca şi ceilalţi, cu cari stăteau într-o continuă rivalitate[228]. Noul regim al domniilor pământene era însufleţit de un pronunţat spirit naţional, care se întări şi în prigonirea grecilor, supuşi acum ca represalii urmăririlor turceşti în toate provinciile Împărăţiei. Evreii continua a face, ca la Botoşani, bani falşi[229], a lua orânzile la sate, a cuceri, ca stoleri, croitori, cârciumari, pitari, olari, terenurile din jurul bisericilor, până într-atâta, încât un contemporan, îndurerat de priveliştea mitropoliei asediate de prăvălii infecte, striga, cu gândul la strălucirea şcolilor elineşti de pe vremuri, cari funcţionaseră pe acelaşi loc: Acolo unde-au şezut Theotoke şi Evghene, Astăzi vând jidovii marfă, făcându-se tot dughene[230]. Dar oarecari măsuri de apărare se ieau acum împotriva lor, fără a se ţine seamă numai de interesele, prea mult avute în vedere până acum, ale Cămării domneşti. Se opresc, la 1826, evreii, după cererea mitropolitului Veniamin, de a face lumânările de ceară pentru biserici, în cari ei puneau „săruri şi alte lucruri pricinuitoare de mârşăvie, neiertată cu totul întru săvârşirea sfintelor slujbe"[231].

În acelaşi an se hotăreşte „să contenească lucrarea pânii pentru creştini de către jidovi şi să lipsească jidovii din isnaful acesta"[232]. Dar cea mai însemnată măsură fu aceea, din acelaşi timp, prin care bunul domn ocrotitor Ioan Sandu Sturza ceru Porţii să împiedice pe sudiţi, între cari pomeneşte pe evrei, împotriva cărora mai ales se îndreptă cererea, de a ţinea „prăvălii şi case de locuinţă cu chirie, trăind liberi, întru toate apăraţi de consulate", de a cumpăra, nu numai imobile orăşeneşti, dar şi grădini şi vii, de a lua în arendă moşiile pe vieaţă, şi „pentru tot neamul lor", de a face împrumuturi împovărătoare, speculând şi asupra cursului schimbător al banilor, ceea ce le îngăduiră să capete mai pe nimic pământuri, să se ferească de toate sarcinile ţerii, scutind în acelaşi timp pe oamenii lor de serviciu, să provoace necontenite certuri cu negustorii şi meşterii pământeni şi agenţii guvernului[233] . Hrisovul de la I-iu fevruarie 1823 îndatori pe sudiţi să-şi cumpere carnea de la pământeni[234]. Ceea ce nu împiedică pe evreii din Basarabia, recrutaţi în 1827 pentru întâiaşi dată, să se refugieze în Moldova prigonirilor[235]; când se începu recrutarea în Moldova, la 1831, ei înteţiră apoi, la Hârlău, pe ţărani împotriva cazacilor lui Kiselev[236]. Se pronunţă totuşi un curent de emigraţie dincolo de Milcov, unde venirea lor fu însă oprită; marele spătar Alexandru Ghica spunea lămurit că ei n-au voie să intre „în nici un caz, pe când au voie a se aşeza ceilalţi străini, ce se îndeletnicesc cu plugăria"[237]. De altmintrelea, înmulţirea sudiţilor, de origine galiţiană, cari străbăteau şi satele, pândiţi de hoţi[238], fiind meşteri iefteni, şi pe la mânăstiri - învelesc în tinichea Hurezul la 1827[239] - trebuia să îngrijească guvernul muntean[240]. Murdari, nesupuşi măsurilor contra ciumei[241], gîlcevitori faţă de evreii raiale, sărind şi la români, ca în 1823, pentru că fuseseră „insultaţi" la serbătoarea Cuştilor, lovind şi pe oamenii Agiei, ei provoacă declaraţii ca acestea, ale agăi: „n-au decât să se ducă de unde au venit, căci n-avem nevoie de ei, cari sunt spioni şi ne trădează la Poartă; trebuie să fim stăpâni aici, şi vom fi"[242]. În stare de a cumpăra - dintre ucenicii zarafi ai creştinilor - case cu 27.000 de lei în Bucureşti[243], ei pregătiau, ca şi la Iaşi, la Bucureşti luarea în stăpânire cu orice preţ a imobilelor[244].


Regulamentul Organic, care derivă în cea mai mare parte din desvoltarea proiectelor constituţionale ale boierilor noştri, mai ales a celor din Moldova, aşeză pe evrei între străinii pe cari numai Adunarea Obştească îi putea împământeni, pentru merite deosebite faţă de ţară. Ţinând seama de aceea că „jidovii sunt împrăştieţi prin Moldova", că „numărul lor creşte din zi în zi, că „cea mai mare parte din ei trăiesc cu vătămarea interesurilor pământenilor, folosindu-se de toate mijloacele speculaţiilor, cu scăderea industriei şi a fericirii obşteşti", se hotărî catagrafia lor, păstrarea celor cu stare şi expulsarea pentru totdeauna a celor ce, neavând un „meşteşug folositor", „trăesc fără căpătâi"[245]. Şi în această epocă vedem însă pe evrei desvoltându-se în dauna elementului creştin indigen pe toate terenurile atacate până acum de dânşii. Un act oficial din Moldova arată că ei au toate prăvăliile stradelor principale din Iaşi: „Uliţa Mare, începând de la Curtea Veche, până la marginea Copoului, Uliţa Academiei, a Consulatului rusesc, a Curţii Domneşti şi a Teatrului, până la Uliţa Golia, apoi uliţa care începe de la Sf. Ioan în faţă cu Paladi, uliţa hatmanului Alecu Roznoveanu, uliţa Sf. Spiridon până la Cabinetul Natural"; la o mie de prăvălii aparţineau în 1843 [evreilor], creştinilor numai 15[246]. La Botoşani breslele se desfac, din concurenţa lor, şi blănarii se plâng domnului Grigore Ghica, în cuvinte mişcătoare că „de la o vreme naţia evreiască, aceea ce cu semeţie se amestecă fără îndrituire în toate, s-au nărăvit a intra şi în acest meşteşug", smomind calfele, nu pentru a le învăţa[247], ci pentru a ruina pe patronii lor, „împiedicând alişverişul", aducând pe breslaşi la cerşitorie[248]. La Iaşi, unde ei formează pe la 1848 două treimi ale poporaţiei, în mâna lor e totul: camăta, misitia, comisionul, cărăuşia, zidăria, lemnăria, fierăria, tapiţeria, croitoria, pe cari le fac rău pe toate, dar fac tot („ils font tout mal, mais ils font tout"[249]). În Bârlad erau pe la 1820 numai vreo zece case jidoveşti, faţă de o mie creştine, acuma acestea din urmă pare că s-au topit. În Roman, rezistenţa Episcopiei, atacată şi cu acte falşe, e complet sfărâmată. Pretutindeni e aşa. Şi arenzile, până la Regulamentul Organic, şi cu toată oprirea Regulamentului, cad pe încetul în mâinile lor. La Botoşani ei se asociază şi cu armenii pentru a le lua[250]. Proprietarii sun buni bucuroşi de câştig mare fără muncă, doar de-şi asigură în contracte ocrotirea oamenilor curţii şi ai bisericii unde le dorm înaintaşii[251].

Apărarea ţerii se fac în chipul cel mai stângaci de guvernul lui Mihail Sturza, care avea şi temerile sale politice şi apetiturile sale personale. Se înviară în Moldova anilor 1840 vechile măsuri aplicate ceva mai bine în Austria lui Iosif al II-lea, măsuri asemenea cu acelea pe cari le lua şi Rusia lui Nicolae I: acte de legitimare, „închezăşluire", cerere de a-şi arăta existenţa capitalului şi exerciţiul profesiunii, supunerea călătoriilor dintr-un loc în altul la un permis administrativ, ameninţarea cu expulzarea[252]. Se căuta, în 1847, a se aduce părăsirea vechiului port galiţian cu perciuni, barbă, pălării de pâslă şi papuci. De aici nu rezultară evrei mai puţini, dar fără îndoeală funcţionari mai bogaţi. Dimpotrivă, Mihai Sturza a fost învinuit, cum se ştie, că a favorizat imigrarea altor elemente fără folos pentru ţară. „Cine a fost acela", se spune într-un memoriu al tinerilor revoluţionari, „care a dat proiectul Obşteştei Adunări pentru a se hotărî luarea la oaste şi din naţia israelită şi care, ca să nu puie în lucrare această legiuire, a luat mită de la israeliţi 40.000 de galbeni?"[253]. Un gălăţean observă: „Înălţimea Sa a îmbrăţoşat pe greci, şi mai cu seamă pe jidovi, de i-a pus asupra bietului moldovean"[254]. În sfârşit, alt „memoar" semnalează că 30.000 de galbeni au fost daţi de „o tovărăşie de jidani", „pentru ca să facă nepedepsit contrabantul rachiului"[255]. Căci e vremea clasică a aşezării pe moşiile boierilor, câştigaţi acum cu totul de luxul apusean, a unui număr de jidovi pentru a face târgurile, cu caracterul absolut evreesc. Încă subt Ioan Sandu Sturza, Ioan Greceanu capătă voie a-şi fac târg la Drăguşeni în Covurluiu[256]. Din satul Totoieşti răsare astfel Podu-Iloaii[257], din Frumuşica Botoşanilor se face la 1845 cloaca de astăzi[258]; din Negreştii Vasluiului, un popas de străini; pe locul de la hotar al domnului însuşi se înfiinţează Mihăileni, al cărui act de fundaţie se păstra la suditul Marcu Zaharia, prigonit pentru aceasta[259]. Şi cu zecile se numără aceste aşezări de exploatare şi depravaţie, cârciumă lângă cârciumă, cu stilclele de rachiu de cartofi şi alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor „civilizate" ale clasei dominante. Erau aceşti oameni, al căror număr se ridică în 1848, după socotelile lui N. Şuţu, la 11.056 familii[260] - în Iaşi avem la 1845 aproape 7.000 de capi de familie[261], jumătate din populaţia oraşului[262] - urmaşii lui Ursul, Cerbul şi Drăgan de la 1700-50? Răspundem: cu siguranţă nu, sau, altfel, ei îşi pierduseră vechiul caracter pentru a se face o apă cu năvălitorii, evrei germani din Galiţia. La 1856 consulul francez Place scrie: „În fiecare zi intră evrei cu miile în Principate, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul general al Austriei chiar că are în acest moment subt protecţia sa peste 35.000 de indivizi de această religie[263]. Dar mai e un argument: evreii lui Dimitrie Cantemir nu vorbiau limba ebraică, dar desigur cea spaniolă, ca şi cei din Ţara Românească, şi o puteau părăsi numai pentru limba ţerii. Evreii lui Mihai Sturza însă, ca şi imensa majoritate a evreilor de astăzi, vorbesc acel jargon german, al cărui caracter[264] arată timpul foarte recent când unele elemente româneşti au pătruns în el. Evrei ca aceia cari în Bucureşti aclamară la 1848 steagul tricolor, pe care Eliad Rădulescu scrisese „emanciparea israeliţilor" - câtea mii în tot Principatul - şi colaborau la „Pruncul Român" al lui Rosetti, un dr. Barasch, un cunoscut scriitor, un Hilel B. Manoach, prezident al Municipalităţii revoluţionare, donator de burse Universităţii[265], un Iscovici şi Rosenthal, prieteni ai corifeilor mişcării, lipsiau dincolo de Milcov cu desăvârşire.


Tinerii ieşeni care încercară la 1848 o revoluţie, cari aşezară pe unul din ei, Vodă Cuza, pe tronul amânduror Principatelor, realizând Unirea, şi cari avură în mâni de acum înainte soarta nouăi ţeri România, veniau cu ideologia romantică particulară, adusă fără critică din Apus. Ca Junii turci din 1908, ei credeau că un Stat naţional se poate întemeia prin subita înfrăţire festivă a tuturor elementelor aduse de vântul vremurilor cu acel element indigen care singur are tradiţia şi dreptul de a imprima pecetea sa Patriei. Încă în vremea lui Grigore Ghica, îndreptat de dânşii, se dăduse voia de a face cârciume în sate, se redusese dreptul de expulsare la noii veniţi, se aplicase legea recrutării şi la evrei (1852) – deşi doi ani după aceasta evreii, cari subt Mihai Vodă se răscumpăraseră prin mită, căpătau, pe căile ştiute, la sfârşitul anului 1854, dreptul de a se face înlocuiţi, plătind un moldovean în loc[266]. Fără a preciza nimic, comunitatea din Iaşi cerea Caimacamului Balş, în 1856, iscălind bancherii, în frunte cu vestitul Mihail Daniel, „reforma legii privitoare la soarta deplorabilă a obştii jidoveşti din Moldova"[267]. În şedinţele Divanului ad-hoc al Moldovei ca şi în consfătuirile de saloane se ceru deci primirea de cetăţenie, fără deosebire, a tuturor străinilor. Cracti, în declaraţia sa de principii din 1858, cerea astfel[268] împământenirea în masă a evreilor născuţi în ţară, „cari niciodată nu se vor fi bucurat de protecţia vreunei puteri străine"[269], ceea ce, adaugem, era şi o lovitură ce se dădea Austriei, duşmană a Unirii şi care ţinea în atârnare de dânsa miile de sudiţi - 100.000 încă după 1870 - una din principalele raţiuni de a fi ale Agenţiei. Nu o dată Kogălniceanu însuşi a făcut declaraţii în acest sens[270], pe cari, cu firească recunoştinţă, le înseamnă aceia cari, în vremea noastră, duc lupta pentru aceeaşi naţionalizare în bloc pe tema umanitarismului - neaplictă însă şi ţăranului, minor economic şi politic, exploatat până la stingere de mica burghezie evreească. Congresul de la Paris însă nu înţelese, cu toată predominarea ideilor „umanitare" în Franţa şi Anglia, a da unei ţeri nepregătite, pe care erau s-o ocupe şi s-o turbure chestii interne şi externe aşa de grele, şi în rîndul întîi organizarea elementului naţional, un număr de câteva sute de mii de cetăţeni, dintre cari cel din urmă avea mai multă independenţă economică decât marea majoritate a ţăranilor. Ea mărgini la creştini exerciţiul drepturilor politice. Totuşi se lupta pentru realizarea programului radical, şi avem probe documentare de interesul permanent şi puternic pe care-l arată celor câţiva evrei bogaţi[271], cari voiau să se arunce în politică, Rotschild din Paris el însuşi.

Nu fără legături cu Austria, apăru în ajunul convocării Divanurilor ad-hoc o foaie în evreeşte (en langue hébraïque), a sudiţilor împărăteşti, care se opri odată cu stabilirea asprei censuri din septemvrie 1856, dar reapăru, ea singură, pe când toate cele româneşti erau interzise, în timpul crizei, continuând să apere, cu banii sudiţilor, interesele acestora[272]. Nu e de mirare deci că încă din 1860 – apoi la 1865 Cuza Vodă anunţă un proiect de „emancipare graduală a locuitorilor de cult mosaic[273]. Totuşi, Codul civil din 1862 nu făcea altceva decât, în legătură cu art. 46 al Convenţiei, permitea împământenirea individuală prin Consiliul de Stat după trecere de zece ani de la prezentarea unei petiţiuni către domn. Când fu vorba de a li se acroda evreilor şi drepturi comunale - în Iaşi ei aveau, cum s-a spus, cele mai multe case cu prăvălii[274] -, se rezervă „proba sentimentelor şi moravurilor lor româneşti", acordându-le dreptul de a alege numai dacă au gradul de ofiţer în armată – caz exteem de rar, dat fiind că ei nu doriau, cum o dovediseră în 1840 şi 1854, a face serviciul militar -, dacă au diploma de colegiu sau de facultate, în ţară ori peste graniţă, cu recunoaştere de autorităţile în drept ale României - abia la 1848 îşi trece teza întâiul medic evreu, Landerberg, care e oprit apoi de a profesa fiindcă ascunsese un omor[275] - şi dacă au întemeiat o fabrică sau manufactură întrebuinţând măcar 50 de lucrători. Nu ştim ce s-a ales de fapt din această concesiune; credem însă că nu ne înşelăm în afirmaţia că până ce, la 1882, se luă ca bază a listelor de electori pentru comună aceea a electorilor pentru Parlament, marea masă a populaţiei evreeşti, care n-avea nici o aspiraţie politică, a rămas indiferentă la dânsa şi că aceia care puteau beneficia nu s-au prezentat în Moldova - fiindcă nu existau.

Cum se face că la 1866 o irezistibilă mişcare în opinia publică aduse introducerea în Constituţie a articolului 7? Printr-o schimbare de direcţie în cugetarea politică. Vechiul liberalism romantic era în dispariţie, credincioşii lui chiar prefăcându-se în oameni practici, cari procedau potrivit cu nouăle realităţi naţionale. Dacă în tineretul întors din Germania - d-nii Maiorescu şi P.P. Carp - domnea un nou curent de ideologie filozofică în sens „general uman", şcoala întemeiată în Moldova de Simion Bărnuţ pusese bazele unei politici naţionale, şi, oricât de greşite ar fi fost unele puncte subsidiare ale doctrinei, aceată politică era singura care putea da atunci adevăraţi credincioşi. Ei cereau o Românie pentru toţi românii, dar înţelegeau că această Românie trebue să fie ea însăşi perfect naţională. Încă de la 1862, „Comisiunea consultativă atingătoare de înflorirea Iaşilor" – din care făceau parte şi şase delegaţi ai corporaţiilor – cerea să înceteze „colonizarea oraşului de israeliţi prin încetarea colonizării, furişate dar tolerate, a întregii ţări" – Iaşul fiind „inundat, debordat de evrei, supuşi străini şi fără nici o legătură cu ţara" -, şi aceasta în folosul „comerţului ce a mai rămas neînstrăinat din mâinile românilor"[276].
La 1867, măsuri contra vagabonzilor din Moldova, aplicate nedrept şi brutal de o administraţie nepregătită – se vorbi de o înecare în Galaţi a câtorva evrei refuzaţi de autorităţile turceşti – cauzară, în urma denunţurilor venite din ţară, o mare emoţie în Franţa lui Cremieux, pe care prinţul Carol trebuia să se sprijine. Un francez, Desjardins, călători atunci anume în Moldova pentru a vedea cum e acea populaţie pe care Europa o considera ca pe nişte maroniţi fără noroc, prigoniţi de furia druşilor români. În cartea sa Les Juifs de Moldavie, el descrie o populaţie asiatică, „străină ţerii prin naştere, ca şi prin voinţă, moravuri, spirit şi limbă", „acaparând tot micul negoţ prin industria sa, tot banul prin dibăcia şi economia sa, popor străin în ţara a cării sevă o storc, alcătuind un stat în stat", în mare parte fugari din Rusia, „calici conrupători, cari cumpărau o patrie provizorie şi cuceriau un adăpost", în „Canaanul cametei", Moldova, „unde intri totdeauna cu punga în mână". Nu vreau să fie soldaţi şi, cu toate că şcolile şi spitalele româneşti le erau deschise – cum, cu fireasca favorizare a elementului indigen, le sunt şi azi – se îndărătniciau a se păstra şi în această privinţă ca popor izolat. Şi autorul unui articol publicat în „Revue des deux Mondes, pe 1868, recunoaşte că numărul evreilor a crescut mult în Moldova – după revoluţia polonă şi urmările ei -, „şi tot vin zilnic din Galiţia şi din Rusia; numărul lor e socotit la 400.000"[277].

Urgenţa unor măsuri de prezervaţie era aşa de mare, încât acela care în 1868 dădu ordin să nu se lase aşezarea cârciumarilor evrei în sate fu Kogălniceanu însuşi, idealistul tovarăş al lui Vodă Cuza idealistul, şi el apără cu elocvenţă, faţă de ameninţătoarea presiune străină, dreptul României de a cruţa micul avut şi sănătatea primejduită a sătenilor săi, puterea cea adevărată a Statului şi a naţiei. Într-un interview acordat reprezentantului foii „Deutsche Zeitung" la 1877, Ioan Brătianu, la rândul său, făcea declaraţii clare cu privire la calitatea naţională şi morală a evreilor cari cereau drepturile în massă sau pentru cari ele se cereau de filantropii Apusului: „Sunt evrei de naţionalitate rusească, de calitatea cea mai rea... Din zece contravenitori la impozite, nouă erau evrei... Fiecare evreu din clasa de jos se declară, îndată ce are un conflict cu autoritatea locală, supus austriac. Avem la noi evrei ce au venit din afară pentru a scăpa de conscripţia militară... Nu vreau ca România să devie un refugiu de răi cetăţeni... Intoleranţa religioasă, atât mie cât şi ţerii mele, e ceva necunoscut"[278]. În sfârşit C. Negri se exprimă la 1860 astfel despre evrei: „Jidovimea, adică a şaptea parte din poporaţia noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-a osândit slăbiciunea, neprevederea şi venalitatea noastră", şi el înţelegea o soluţie numai în favoarea „celor înstăriţi şi vechi din ţară", cu excluderea miilor de vagabonzi: „după ţara noastră trebue să ne fie şi politica, iar nu după cele străine"[279]. Totuşi intervenţiile străine, hrănite de elemente evreeşti bogate din ţară, nu se opriră. În 1878, ele puseseră condiţii recunoşterii independenţei, câştigate cu jertfe de sânge, a ţerii şi grămădiră umilinţe asupra României independente, care nu se putea sinucide dând politiceşte jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni, dispuind de capitaluri şi uniţi printr-o admirabilă solidaritate de rassă, dar lipsiţi de simţul ordinei de stat ca şi de respectul faţă de drepturile populaţiei întemeietoare a Statului şi locuitoare, prin peste 3.000.000 de oameni, a tuturor satelor ei. Şi, precum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul şi camăta evreească, d-l Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor prin voinţa străinilor şi fără ca ei să fi cerut măcar acest privilegiu. Se ajunse, după votarea în bloc a celor 883 de evrei cari făcuseră campania - avură 5 morţi - la reglementarea împământenirii individuale. Desigur că nici unul dintre aceşti bărbaţi de stat nu poate fi taxat de trecere la antisemitism[280], care, ca o concepţie religioasă, n-a existat niciodată în România, decât în legătură cu persoane fără însemnătate politică. Nu mai vorbim de atitudinea energică de împotrivire a marelui învăţat B.P. Hasdeu, adesea amestecat şi în viaţa politică.

Apeluri în străinătate- amestecul guvernului american sub ministrul de Externe Hay -, demonstraţii cu prilejul unor emigrări provocate numai de îngrămădirea unei poporaţii care despreţueşte munca manuală – atunci, în 1900, apăru româneşte şi în jargon „Der Auswanderen", şi cu titlu ebraic, şi numai în româneşte: „Daţi ajutor" (Bârlad), „Emigranţii", „Emigranţi pedeştri", „Emigranţii buhuşeni", „Emigranţii Romanului", „Pedeştrii", „Pedeştrii bucureşteni", „Pietonii", „Primirea drumeţilor", „Speranţa", „Spre o viaţă nouă", „Strigăt de desperare", agitaţii între rezerviştii evrei formează în ultimii ani capitolele „chestiei evreeşti în România".
De când s-a format un tineret intelectual evreesc la noi, o presă menită apărării intereselor naţiei apare în România. Ea n-a contribuit puţin la înăsprirea relaţiilor cu elementul dominant. Astfel „Fraternitatea", la care debutează d-l L. Şăineanu (ca L. Schein) (1879-1890), „Emanciparea" (1883), în curând (1897-1898) „organul Asociaţiunii Generale a Evreilor pămînteni" (alta în 1891-2), „Egalitatea" fraţilor M şi E. Schwarzfeld (de la 1890). De un timp, şi propaganda naţionalistă evreească îşi are organele, publicate în romîneşte, ca „Revista israelită" a d-lui Elias Schwarzfeld, „Buletinul societăţii Zion" (1875-95, 1897-8, 1901, 1903-5), „Revista israelită" (1886 şi urm.), „Pământeanul" (Galaţi 1897), „Aurora zionistă" (Bârlad, 1899), „Aurora" (1898), „Dorul Sionului" (1899); „Menora" (Iaşi, 1903), „Talpizzis" (1898), „Thikas Israel" (1903), „Sionistul" (Galaţi-Brăila, 1906-7), „Biblioteca israelită" (Piatra, 1900), „Lumea israelită" (1902-5), „Binele omenirii" al lui Rosenberg (1904-5), „Ecoul zionist" (1904), „Curentul Zionului" (1904), violenta „Cronică israelită" a lui Iosif Petreanu (Kaufmann) (1901 şi urm.), „Curierul israelit" (1906 şi urm.), sau în romîneşte şi evreeşte „Ahawath Zion" din Galaţi (1898), „Judenland" (1905), ori în sfârşit numai în jargon, ca „Jüdischer Telegraph" (1877-1878, „Judith" (1883), „Haghibor" (Galaţi. 1886-1887), „Galatzer Israelit" (1887-8), „Hajoetz" (1874-96)), „Haor" (două), „Hatzope" (1890), „Adevărul" (Galaţi, 1883-1884), „Jüdischer Wächter" (Botoşani, 1884), Jüdischer Volksblatt" (Iaşi, 1896), „Jüdischer Volksfreund" (Iaşi, 1887), „Das Volksblatt" (1891-6), „Volks-Dolmestscher" (Roman, 1894), „Volks-Freund" (1888), „Volksgarten" (1888), „Wecker" (Iaşi, 1896), „Compass" (Brăila 1897), „Jüdischer Zeist"(1898-1899), „Dorsche Sion" (1902), „Lumina", „Şomer Israel" (1901), „Menasereth Zion" (1904), „Speranţa" (Piatra-Neamţ, 1880), „Der Grager" (1905), „Jüdische Weer" (Galaţi, 1905), „Jüdische Morgenpost" (1885) şi „Jüdische Post" (1895), „Jüdische Zukunft" (Iaşi, 1809), „Das neue Volksblatt" (Bucureşti, 1892), „Palestina" (1901).
Societatea studenţească „Kadimah" publică o foaie în 1902. Învăţătorii evrei, organizaţi în societate, de la 1906 dau „Institutorul evreu"; ei sunt încă un factor de osebire naţională. Se încercă în 1906 şi revista literară „Tânărul Evreu" din Brăila. Evreii spanioli au scos numai o singură foaie, „Luzero dela pasensia", în dialectul lor special, la Severin, în 1885-1889. O cercetare atentă în aceste foi, şi mai ales cele scrise în jargon, ar servi ca să arate adevăratul fel de a gândi al evreilor din România.[281]

Nu la Academie se pot da soluţii practice, neapărat controversate, problemelor la ordinea zilei. Îndrăznesc a spune numai atât, încheind această prezentare de fapte, că, faţă de textul fixat de o Constituantă şi capabil de a fi modificate, dacă ar fi cazul, numai de o altă Constituantă, o singură modalitate se poate introduce: aceea care nu va lăsa hasardului sau interesului personal selecţionarea elementelor evreeşti cari pot aspira cu încredere la onoarea cetăţeniei româneşti în statul naţional român, dând precăderea acelora cari ar merita desigur s-o aibă, dar cari au fost, uneori, poate tocmai de aceea, lăsaţi la o parte.

Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.

-----------------------------------------------------

[1] l., c., p: „Un nouvet effort pom la fraternisation des
deux peuples roumain et israelite".
[2] Bizarul Sulzer (Geschichte des transalpinischen Daciens, II, Viena, 1781) face legătura între Tălmaciul ardelean şi „Talmus", „cetatea evreească vestică şi în vremurile antice"! Dar şi el observă că nici nu e de gândit că „evreii regelui Decebal" să se fi menţinut, „singuri cu privilegiile lor", prin grozavele vremuri ale năvălirilor (ibid.), căpătând cu vremea şi jargonul evreo-german. Şi totuşi el face din evrei întemeietorii Turnului, care nu era decât un „turn" de apărare, pe malul stâng, al turcilor din Nicopol.
[3] Hasdeu, Istoria toleranţei în România, Bucureşti, 1868, p. 76-77.
[4] Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 39.
[5] Uricariul, VIII, p. 7.
[6] Azi atribuirea lor se face românilor. Localitatea Gura Jidoavcăi, Iorga, Studii şi documente, VI, p. 127, no. 6.
[7] Hurmuzaki, VIII, p. 41, no. 1.
[8] Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 79-80 (după Luzzatto, Notice sur Abou-Jousouf Hasdai Ibn Schaprout, Paris, 1852, p. 9, nota); după Brociner, Chestia evreilor pământeni, Iaşi, 1907: Stambler, 1.c., p. 23-24. Despre persecuţia evreilor în Ungaria sub Ludovic cel Mare şi fuga lor în massă la noi lipseşte orice dovadă autentică.
[9] Vezi „arginţi" în sens de taleri, Studii şi documente, VI, p. 1409, no. 32.
[10] Studii şi documente, XXIII, p. 301, n-le XXXI, XXXIII; p. 307, no. XLIX, p. 312, no. LXVI, p. 313, no. LXX.
[11] După Actele Rusiei Occidentale (în ruseşte), I, p. 1803. Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 83-84, Uricariul, III, p. 85 (după aceeaşi culegere) cf. I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, adaus.
[12] Papiu, Tezaur, III, p.137.
[13] Cf. Stambler, l.c., p.22-3.
[14] Studii şi documente, VI, p. 128, no. 8. Plata „morţii de om", „În Codrul Ispasului", ibid., p. 129-30, no. 13.
[15] Iorga, Gesichte des osmanischen Reiches, II, p. 140-1, 193 şi urm; Abraham Gallante, Don Jossé Nassi, Constantinopol, 1913.
[16] Hurmuzaki, VIII, p. 162.
[17] Traducere de acte turceşti la Bibl. Ac. Rom., rezumat în Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare a Prinipatelor Române, Bucureşti, 1900 (din „Economia Naţională""), I. p. 182.
[18] Iorga, în „Analele Academiei Române", N.N. p. 446, 451.
[19] Uricariul, X, p.113.
[20] Ibid., p. 438.
[21] Samoilă Vistierul, Popa Avram, Avram Chiceră, Avram din Meseneşti, Avram Ţiganul, David Pârcălabul. Satul Sămăileşti în Moldova la 1580-2, Uricariul, XVIII, p. 193.
[22] „Li-au vândut [ialoviţele] la Dansca" (sec. al XVII-lea), Studii şi doc., VI, p. 544.
[23] Hasdeu, Arhiva istorică, I, p. 172-4. De altfel, vânzarea de vite se făcea pe la 1550 în Lemberg chiar, de moldoveni şi armeni din Suceava şi Siret, către evreii galiţieni, Studii şi doc., XXIII, p. 341-2, no. 155.
[24] În Mancinelli (Hurmuzaki), nu e vorba de evrei la Iaşi.
[25] Gallante, l.c. p. 29, 36.
[26] Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 295-6, no. XLIV; Studii şi documente, XXIII, p. 353-4, no. CLXXXIII.
[27] Ibid., p. 413-4, no. CCCXXXI şi urm.
[28] Că pisarul muntean Şain, fiul lui Iosif (Venelin, Vlaho-bolgarschia gramatî, p. 206) ar fi evreu (Hasdeu, l.c., p. 80) nu văd de unde ar rezulta.
[29] Studii şi doc., XIX, p. 51, no. III. Avea şi el procuror la Canea, unde stăpânea prăvălii; fratele lui se chema însă Nicolae (Capi Consiglio X, Constantinopoli, din Arhivele Veneţiei (7 mai 1581). Evrei din Constantinopoli mai veniau încă în acele părţi; Studii şi doc., l.c., p. 345, nota I; p. 351 (176), 354 (184: relaţii ale unor moldoveni din Bârlad cu un evreu din Olesko; 1571). Cărăuşi moldoveni în serviciul evreilor ţarigrădeni; ibid., p. 358 (200; cf. şi no. 199); p. 384 (249), p. 358-9 (208).
[30] Iorga, Documente financiare, l.c., p. 180.
[31] După o carte din Basel, cuprinzând biografia acestuia. N-am putut-o vedea. Că pe la 1540, cum afirmă Bielski (Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 84), s-ar fi trimis în Moldova poloni convertiţi în rabini, mi se pare o închipuire. Strijkowski vorbeşte îndată după aceea de sârbi, ţigani, greci, italieni în Moldova (Hasdeu, l.c., p. 91), dar de evrei nu.
[32] Paul de Alep (v. mai departe), Cf. Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 85.
[33] Analele Academiei Române, XX, p. 47.
[34] Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 211; Hurmuzaki, Supl. II/3, p. 35.
[35] Studii şi documente, IV, p. CCXLVI.
[36] Bandini, în Analele Academiei Române, XV, p. 182-3; Hurmuzaki, V/2, p. 27, 69, no. CVII.
[37] Călătoriile Patriarhului de Antiohia, trad. Emilia Cioran, Bucureşti, 1900, p. 50. În schimb, Gheorghe Ştefan, înlocuitorul lui Vasile, ocroti pe turci şi evrei, prigonind pe greci (ibid., p. 65).
[38] Studii şi documente, IV, p. 52. Cf. Acest jurământ din veacul al XVIII-lea: „s-au giurat ca să le jidan de li-a da ogoarile" (ibid.XIX, p. 39).
[39] Ibid., V, n-le 150, 153. Îmi aduc aminte să-l fi găsit şi aiurea în acel volum.
[40] Împrumuturi boiereşti de la greci din Ţarigrad; Ghibănescu, Surete şi izvoare, III, p. 318.
[41] Aceste „Anale" pe 1912; Iorga, Ucraina moldovenească .
[42] Ghibănescu, l.c., II, p. 90 (82).
[43] Studii şi documente, III, p. 543.
[44] Ibid., I-II, p. 58.
[45] Documentele Bistriţei, II, p. 24, no. CCV; Hurmuzaki, XV, p. 1351, no. MMCCCCLXXVI.
[46] Studii şi documente, V, 234-5, no. 87. Pentru legătura dintre Stoieşti şi Focşani, ibid., VII, p. 313-4, no. 2. Dar şi (1698) „Târgul Focşani se cheamă Stoieşti, ibid., p. 324, no. 34, şi lucrarea lui Caian despre Focşani.
[47] „Negotiatoni potius quam ulli alteri labor studet"; Bandini, l.c., p. 201 şi urm., – La Galaţi el notează: români amestecaţi cu armeni şi greci. – La Roman, români şi armeni, mai bogaţi. – În Iaşi chiar, evreii erau aşa de puţini, încât italianul putea să numere doar pe români, unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, ruşi, saşi, muscali şi câţiva italieni. Între şcoli, cea românească, slavonă, grecească, armenească. Totuşi Moscul ceprăgariul din 1648 ar părea să fie un evreu (Ghibănescu, l.c., III, p. 106, deşi un Moscul apare pe atunci în Oltenia, Cuzeştii, p. 150). Şi schimbătorii de bani erau români (Ghibănescu, Surete şi izvoade, IV, p. 221, no. 205).
[48] Paul Strassburg, în Cipariu, Archivu, p. 13.
[49] Studii şi documente, V, p. 338-9.
[50] Ibid., p. 347, 353, Ibid., p. 345: evreii ca măcelari.
[51] Studii şi documente, IV, p. 86, nota.
[52] Vezi condica publicată de Aricescu.
[53] Del Chiaro, Revoluzioni della Valachia, p. 192.
[54] Hurmuzaki, VI, p. 278-9. Cf. E. Schwarzfeld, în „Anuarul israelit", 1890, p. 177 şi urm. – Cel mai puternic sprijin al prinţului muntean, cum crede Schwarzfeld, nu era desigur!
[55] Studii şi documente, XII, p. 25 (37).
[56] Hurmuzaki, IX, p. 666, no. DCCLXXVI.
[57] Schwarzfeld, „Anuarul israelit" citat, p. 51-2. O fiică de rabin, 1718, ibid, p. 52; o soţie de rabin, 1718, ibid. Un medic, Iosef Cuneyan (de Conegliano), mort în 1732, ibid., p. 63, 180-1, V. şi Studii şi documente, XX, p. 43, no. XLIV.
[58] Descriptio Moldaviae, ed. Academiei Române, cap. XVI, p. 119.
[59] „Opficium, praeter mercaturam et cauponariam, nullum exercent"; ibid., 2, p. 120.
[60] Studii şi documente, VI, p. 289, no. 574 (oprire în Moldova la 1742); V. p. 327, no. 118 (oprire la munteni, 1760).
[61] Ibid., p. 51 (234), 52 (239-40), 61, 133 (65), 229 (72), 278, 548; VI, p. 40 (35), 254 (387), 497 (221), 545-6, VII, p. 93-4 (20); XVI, p. 141-2 (10), 379 şi urm.: XXI, p. 129.
[62] Ibid., V., p. 139, no 76, anul 1721; cf. Engel, Gesichte der Walachei, p. 116.
[63] Studii şi documente, VI, p. 358, no. 1081.
[64] Ibid., VII, p. 244 (140), 255 (166).
[65] Doc. Callimachi, II, p. 173, no. 1; Studii şi doc., VI, p. 252, n-le 378, 380; p. 380; p. 153, no. 101.
[66] Ibid., VI, p. 268 (473); miere la turci, ibid., XVI, p. 312 (45).
[67] Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 82.
[68] Studii şi doc., VI, p. 426 (622).
[69] Ibid., p. 275 (505).
[70] Ibid., p. 243 (283).
[71] Ibid., p. 221 (94), 229 (158).
[72] Mărturia lui John Bell (1739), reprodusă în Uricariul, XXIV, p. 224.
[73] Studii şi doc., VI, p. 298 (615).
[74] Ibid., p. 244 (292).
[75] Ibid., p. 264 (441).
[76] Ibid., p. 335-6 (897),
[77] Ibid., p. 259 (408). În 1762 se ieau bani cu sila de la un om domnesc (Documentele Callimachi, I-II, p. 438).
[78] Studii şi doc., V, p. 234-5 (87); VI, p. 231 (182), 317.
[79] Antonovici, Doc. bârlădene, I. Bârlad, 1911, p. 71 (3).
[80] Studii şi doc., VI, p. 264-5 (442).
[81] Ibid., p. 302 (635).
[82] Ibid., p. 294 (596), 303 (639), 349, 358 (1086).
[83] Ibid., p. 249 (379), 366 (116).
[84] Cerbul cu nume creştin, ibid., XVI, p. 139 (2).
[85] Ibid., VI, p. 247-8 (333).
[86] Ibid., p. 349. Un contract, ibid., p. 262 (422).
[87] Ibid., p. 381 (1292). Altul vine acolo din Putna (ibid., p. 407, no. 1547).
[88] Ibid., p. 238 (241), 239 (250), 381 (1297).
[89] Ibid., p. 239 (250), 241 (263).
[90] Ibid. p. 254-5 (390), 262 (426), 267 (456), 367 (1167), 376 (1246), 407 (1547).
[91] Ibid., p. 545.
[92] Ibid., X, p. 390-1 (24); Analele Academiei Române, XXXIV, p. 77-8.
[93] Documentele Callimachi, II, p. 330.
[94] Cronica lui Amiras, în Kogălniceanu, Letopiseţe, III, p. 142-4.
[95] Hurmuzaki, Supl., I/I, p. 455. – Era vorba chiar şi de mazilia domnului. Cf. ibid., IX, p. 612. – Un Hascal arendaş la Măndăcăuţi pe la 1710 (Ghibănescu, Cuzeştii, p. 298-9).
[96] Studii şi documente, VI, p. 295 (604).
[97] Ibid., p. 246 (316). Cf. ibid., p. 252 (379). Ca argintari apar evrei în Lemberg şi în secolul al XVI-lea, ibid., XXIII, p. 376-7 (234).
[98] Ibid., VI, p. 260 (415).
[99] Ibid., p. 251 (369).
[100] Ibid., p. 285 (553), 345 (982), 378 (270); Doc. Bistriţei, I-II, tabla; Hurmuzaki, XV, tabla.
[101] Studii şi documente, VI, p. 433 (1633), 445 (1684). Evrei botezaţi şi la 384 (1308): Isac din Răuseni; la p. 387 (1327); Ion din Dângeni. – Soţia lui Ştefan Scraba, Doc. Callimachi, II, p. 79 şi urm. – în procesul catolicilor se primia şi mărturia nebotezaţilor (Studii şi documente, I-II, p. 186).
[102] Ibid., VI, p. 260 (415). – Atunci se scutesc de a da covoare, scoarţe, etc., pentru musafirii turci, toţi locuitorii din Iaşi, „creştini, armeni şi jidovi", ibid., p. 228 (145); Uricariul, VI, p. 397.
[103] Doc. Callimachi, II, p. 79 şi urm.
[104] Uricariul, XXI, p. 357; „pe 11 vedre miere, ce s-au vândut lui Rei Jid".
[105] Studii şi documente, VI, p. 446 (1688).
[106] Un privilegiu pentru hahambaşa Isaac în aprilie 1759; „Ştafeta" din Iaşi, II (1879), n-rele 7 şi 13 octomvrie. Cf. şi măsurile lui Grigore Ghica din 1777 (mai departe).
[107] Studii şi documente, VI, p. 225-5 (125), 255 (390), 294-5 (597).
[108] Schwarzfeld, l.c., p. 52-5.
[109] Uricariul, II, p. 30-1.
[110] Ibid., IV, p. 404.
[111] Ibid., p. 405.
[112] „Convorbiri literare", XXII, p. 793.
[113] Studii şi documente, V, p. 109 (142). – Cei de pe locul Sf. Spiridon, Uricariul, XXI, p. 355 (1772-3).
[114] Uricariul, XIX, p. 48-9. – Cumpărătorul e un creştin, Mihalachi Cerchez. – Un evreu legând un ceaslov „cu pitoane, pogăneşte" în I. Bârlea, Însemnări din bisericele Maramureşului, Bucureşti, 1909, p. 70, no. 237.
[115] Studii şi doc., VI, p. 248 (337).
[116] Ibid., VII, p. 121-2 (4), 122 (4), 113 (9). Dar la 1741 „târgoveţi şi jidovi", ibid., VI, p. 221 (89, „negustori turci şi moldoveni şi jidovi"; ibid., p. 266 (247), „târgoveţi de Botoşani, români şi jidovi", ibid., p. 237 (239).
[117] Ibid. p. 211 (14).
[118] Ibid., V, p. 243 (109); VI, p. 237 (239), 350 (1029), 446-7 (1690).
[119] Ibid., p. 254-5 (390), 268 (470).
[120] Ibid., p. 385 (1321).
[121] Ibid., p. 272 (490); VII (66: Şmil şi Ursul, cu casele lor), Doc. Callimachi, I, p. 446-7. Cf. ibid., p. 579 (21), 586 (32). – un argintar, Leiba, la 1763 şi urm.; ibid., II, p. 79 şi urm.
[122] Studii şi doc., VI, p. 352 (1049).
[123] Ibid., p. 385 (1320).
[124] Doc. Callimachi, I, p. 434, nota (orândari).
[125] Ibid., II, p. 79 şi urm.
[126] Studii şi documente, VI, p. 214 (61).
[127] Analele Academiei Române, XXXIV, p. 39. Aici rostul lor nu se ridică până la Regulamentul Organic; ibid., p. 43.
[128] Peysonnel, Traité sur le commerce de la Mer Noire, Paris 1787, I, p. 305-6; Kleeman, Reise bis Kilianova, Leipzig 1773.
[129] Ibid., VII, p. 376-7, n-le 13-15.
[130] Ibid., XIX, p. 14 şi urm. Un proces al lui e judecat de o comisiune din care face parte un evreu şi un armean (ibid.).
[131] Zieglauer, Geschichtliche Bilder aus Bukowina zur Zeit der österreichisehen Occupation, I, 1883, p. 67; broşura din 1898, p. 5-6, 15-7, 19-20, 74.
[132] Broşura din 1898, p. 33-4, 40-I, 43, 49.
[133] Ibid., p. 6 şi urm.
[134] Ibid., p. 60.
[135] Ibid., p. 69.
[136] Ibid., p. 87.
[137] Ibid., p. 42, 90.
[138] Ibid., p. 40-I
[139] Ibid., broşura din 1883, p. 67.
[140] Ibid., broşura din 1898, p. 59.
[141] Ibid., p. 34.
[142] Ibid., p. 49.
[143] P. Răşcanu, Legile boierilor şi veniturile Moldovei în 1776, Iaşi, 1887, p. 33-4. Vezi prefaţa la vol. XXII din Studii şi documente.
[144] Vezi nota precedentă.
[145] Ibid., p. 49, 69; v. privilegiul lui Alexandru Mavrocordat mai jos analizat.
[146] Uricariul, XI, p. 263.
[147] Kogălniceanu, Archiva românească, II, p. 179-82.
[148] Studii şi documente, I-II, p. 124.
[149] Ibid., VI, p. 186. La Constantinopol, în 1786 „Samaria Jidovul" dă domniei ceaprazuri, „semsale", „pischiuluri", şireturi, ibid., p. 188.
[150] Ibid., p. 194.
[151] Ibid., VII, p. 132 (45); ibid., I-II, p. 327, nota 2. – Evrei spanioli la Iaşi, în 1790. Hasdeu, Istoria toleranţei, p. 81.
[152] Ghibănescu, Cuzeştii, p. 123.
[153] Studii şi documente, VII, p. 127 (27).
[154] Ibid., p. 128 (30).
[155] Ibid., p. 129 (35).
[156] Ibid., p. 131-3 (43).
[157] Ibid., XI, p. 84 (165).
[158] Ibid., VII, p. 237 (112).
[159] Uricariul, XVI, p. 129 şi urm. – Unde vede d-l Stambler că Domnul „s'exprime avec enthousiasme sur le compte des Israélites, 55 p.
[160] Hrisov de înfrânare a târgoveţilor, din 1826, Uricariul, XIX, p. 52 şi urm.
[161] Ibid.
[162] Hurmuzaki, Supl. I/2, p. 80-1.
[163] Mémoire sur l'état de la Moldavie en 1787, Bucureşti, 1902.
[164] Mărturisire a agentului austriac din Iaşi, Documente Callimachi, I, p. 50 (9), 54 (13).
[165] Aici evreii sunt pomeniţi, în Bucureşti, după turci, la 1773 (Studii şi documente), I-II, p. 310).
[166. Ibid., VIII, p. 112 (32).
[167. Documentele Callimachi, I, p. 513 (163), 514 (165).
[168. Ibid., p. 283.
[169. Ibid., p. 50-I (9), 54 (13). Evreii din Zurawna figurau între creditorii boierilor moldoveni (Iorga, Din ţinuturile pierdute. Boieri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare, Bucureşti, 1912, din Analele Academiei Române, XXXV, p. 42 şi urm.).
[170] Documentele Callimachi, I, p. 70-1 (28), 139 (88), 255 (200), 283; II, p. 329 n. 2.
[171] Studii şi documente, VII, p. 146 (97, 99); „supusa franţuzească Rifca Jidoafca, a lui Iancăl".
[172] Uricariul, I, p. 16, 25. Aceasta se face şi „spre uşurarea locuitorilor; la oarecari greutăţi nu prind ei cât de puţin, din pricina arătatelor hrisoave".
[173] R. Eosetti, Arhiva senatorilor din Chişinău, în Analele Academiei Române, XXXI, p. 401 ( 43). Domnul era îngrijat de subita creştere a arenzilor. În războiul din 1806, evreii din Mohilău făceau prin Moldova transportul de provizii, luând la întors, cu privilegiu de la guvern, sare ieftină (ibid., p. 513-155). Un Bercu Herşcovici, antreprenor de sare; ibid., p. 711-131. Evrei din Chişinău, ibid., p. 706-126. Ei fac şi furnituri la spitale; ibid., p. 720-140. Exportă salitra; ibid., XXXII, p. 77-117. Evrei bătuţi la falangă de ruşi; ibid., p. 32-72.
[174] Hurmuzaki, X, p. 530.
[175] Documentele Callimachi, I, p. 75-6 (31), 78 şi urm., 97, 114, 139 (80), 281 şi urm. (220).
[176] Studii şi documente, VI, p. 199-200.
[177] Documentele Callimachi, II, p. 135, 156. Erau şi „armeni cu hrisov"; Studii şi doc., VI, p. 199.
[178] Uricariul, VI, p. 125-6.
[179] Ibid., III, p. 278-80.
[180] Studii şi doc., VII, p. 134-6 (1794).
[181] Ibid. P. 134-6 (49), 140 (67).
[182] Ibid., VI, p. 199.
[183] Ibid., V, p. 284. Ei cer cu ceilalţi orăşeni a se aduce tulumbe (pompe); ibid., p. 271-2 (171).
[184] Ibid., p. 266 (165), 267 (166); cf. ibid., p. 669 şi urm. şi ibid., VII, p. 146 (99).
[185] Ibid., p. 147 (102).
[186] Ibid., XXI, p. 118 şi urm. Cf. Iorga, Basarabia noastră, Bucureşti, 1912.
[187] Schwarzfeld, 1, c.
[188] Studii şi documente, VII, p. 154 (10).
[189] Ibid., VIII, p. 86 (36).
[190] Schwarzfeld, 1.c., p. 1 şi urm. Cf. Documentele Callimachi, I, p. 513-4 (163, 165).
[191] Ibid., II, p. 525, nota I.
[192] Ibid., I, p. 519-20 (218).
[193] Ibid., I, p. 558 (290).
[194] Studii şi documente, I-II, p. 371.
[195] Osservazioni, p. 245-6. La 1780 Sulzer, I, p. 150, scrie: „In der Walachey befindet sich von denen so teutsch sprechen, ausser denjenigen die zu Bukurescht sitzen, schachern oder geringe Handwerke, als Klämpnerey u.d. gl. Treiben, und ihre Synagoge haben, sehr wenige, und eigene Häuser hat meiness Wissens keiner". La Craiova găsim în 1820 pe evreii Şerban şi Avram; Studii şi documente, VIII, p. 89. Vezi şi Hurmuzaki, XI, 497 (67).
[196] Studii şi documente, I-II, p. 91 (89), XVIII (Corespondenţa lui D. Aman), p. 33 (84); Urechiă, Istoria Românilor, VIII, p. 19-21.
[197] Urechiă, 1.c., v. p. 321.
[198] Ibid., 1.c., VIII, p. 637.
[199] „Ein öffentlichen, allen Ausscheiwungen geviedmetes Haus"; ibid., I-II, p. 357-8.
[200] Ibid.,
[201] Ibid., VIII, p. 91 (89).
[202] Ibid., X, p. 41.
[203] Studii şi documente, I-II, 382 (56).
[204] Hurmuzaki, Supl., ½, p. 184.
[205] Uricariul, III, p. 279 (Iosif Postăvariul, în 1823, unul din fruntaşii comunităţii ieşene).
[206] Studii şi documente, VI, p. 205.
[207] Hurmuzaki, X, p. 77 (97).
[208] Studii şi documente, VI, p. 145 (92).
[209] Ibid., XX, p. 198.
[210] Schwarzfeld, 1.c.
[211] Studii şi documente, VII, p. 254 (162).
[212] Ibid, VI, p. 200.
[213] Uricariul, IV, 154-5.
[214] Ibid., p. 176-7.
[215] Studii şi documente, VII, p. 525.
[216] Documentele Callimachi, 1.p. 536 (253).
[217] Analele Academiei Române pe 1913, memoriul „Ostaşi la Prut", ultimul nr. – Orândari pe la Folticeni, Studii şi documente, XX, p. 196.
[218] Ibid., p. 297.
[219] „ Jădovii ce au ţinut moşiile de la Hotin în orândă"; ibid., VI, p. 206.
[220] Documentele Callimachi, 1, p. 498-9 (186). Cf. Studii şi doc., XXI, p. 213 şi urm.
[221] Ibid., VII, p. 263 (199).
[222] Ibid., p. 68 (71).
[223] Ibid., I-II, 143 nota 2; Documentele Callimachi, 1, p. 126 (78), 127 (80).
[224] Ibid., p. 283.- Contract pentru luarea în arendă, în fapt, a unui trunchi de carne de evrei, ibid., p. 550-1 (550). Li se fixează preţul, numărul vitelor ce se vor tăia şi data tăierii mieilor, casele boiereşti ce vor furnisa cu carne, tariful vânzării cărnii cuşer la evrei şi a săului la mumgii. În schimb, vor avea 1.000 de oi scutite, 100 de stoguri de fân cărate gratis, scutire de bir a oamenilor săi, monopolul în anumite margini şi ascultarea exclusivă de nazirul căsăpiilor cu care se încheiase învoeala. – La 1803, fusese în Focşani o ceartă între evrei, cari voiau să taie vitele la un loc cu creştinii, şi aceştia; Urechilă, 1.c. VIII, p. 636.
[225] Documentele Callimachi, I, p. 255 (250).
[226] Hurmuzaki, X, p. (129), 114 (150), 163 (221), 167 (227), 173 (234), 174, 575 (30).
[227] Ibid., p. 227, 234 (303); Bibl. Ac. Rom., doc. 78/XXXIX.
[228] Hurmuzaki, X, p. 252.
[229] Ibid., p. 354 (422).
[230] Documentele Callimachi, II, p. 67-8 (149), 72 (159); Iorga, Breasla blănarilor, în aceste Anale, XXXIV, p. 27.
[231] Uricariul, V, p. 32-3.
[232] Ibid., p. 169.
[233] Iorga, Plângerea lui Ioan Sandu Sturza Vodă împotriva sudiţilor străini în Moldova, în Analele Academiei Române, XXXV, p. 1 şi urm.
[234] Uricariul, III, p. 276-7; Manualul administrativ, p. 42. El se referă la acte anterioare, din 1800, 1804 şi 1814.
[235] Hurmuzaki, X, p. 427-8 (515).
[236] Studii şi documente, I-II, p. 211.
[237] Hurmuzaki, X, p. 427-8 (515).
[238] Ibid., p. 217-8.
[239] Studii şi documente, XIV, p. 170.
[240] Urechiă, Istoria Românilor, I, p. 45, 151; XII, p. 391-2.
[241] Hurmuzaki, X, p. 305 (377): „Cine se amestecă mai mult în toate şi sunt mai murdari decât turcii, ţiganii şi evreii", p. 307.
[242] Ibid., p. 252.
[243] Ibid., p. 375 (455).
[244] Şi la Botoşani luare cu chirie a caselor lui Grigore Balş, 1833; „Joc de baştină", pomenit la Târgu-Frumos în 1835; Studii şi documente, VII, p. 149 (111); Documentele Callimachi, 1, p. 602, nota 1.
[245] Cap. III, art. 94.
[246] Neugebauer, Die Donaufürstentümer, Breslau, 1859, p. 93-4.
[247] Cum crede d-l Schwarzfeld, 1.c.
[248] „Din singura pricina evreilor, a cărora răutate şi aerului este nesuferită"; Iorga, Breasla blănarilor, 1.c., p. 33.
[249] Raport al consulului francez din Iaşi, Guéroult, în Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucureşti, 1902, p. [212-4.
[250] Studii şi documente, VII, p. 150.
[251] Ibid., XX, p. 118 şi urm.
[252] Amănuntele în Schwarzfeld, 1.c., p. 148 şi urm. Şi mai ales în Verax, la Roumaine et les Juifs, Bucureşti, 1903, p. 78 şi urm.
[253] Studii şi documente, XVIII, p. 14.
[254] Ibid., p. 25.
[255] Uricariul, VIII, p. 154. Răspunsul domnului ibid., IX, p. 14-15.
[256] Uricariul, XIX, p. 105-6.
[257] Sat în 1745, „Podul-Leloaii"; ibid., XX, p. 93.
[258] Schwarzfeld, 1.c.
[259] Uricariul, VIII, p. 152. Cf. şi ibid., p. 132-3. Abuzurilor unui jidov acolo, în ceartă cu noul stăpânitor, Teodor Balş, ibid., IX, p. 11-2. – Era vorba de a se face o şcoală românească, ibid., p. 45, an 1844.
[260] Notions statistiques, II, p. 43-5.
[261] Manualul administrativ, II, p. 43-5.
[262] Sturdza, Acte şi documente, IX, p. 311.
[263] Ibid., III, p. 979.
[264] Studiat de d-l Lazăr Şăineanu.
[265] El împrumută apoi Moldovei 2.400.000 lei (Uricariul, XII, p. 411), Cf. ibid., XXIII, p. 344 şi urm.
[266] Manualul administrativ.
[267] Verax, 1.c., 115-7. Acolo şi toate socotelile statistice. După Verax, care e d-l Radu Rosetti, istoricul, la 1803 erau în Moldova 12.000 de evrei, la 1827 6.078 capi de familie (cam 24.000 deci de toţi), la 1831, 30.720, fără cei din sate şi fără sudiţi (cam 1500). De atunci d-sa fixează creşterea de 64,5 la sută. La 1859 erau aproape 120.000 în Moldova, la 1831 nu erau nici o mie de familii.
[268] Studii şi documente, XII, p. 97; şi în Uricariul, XVII, p. 413-5. (Cf. Declaraţia lui Iancu Strat, ibid., p. 411-3.
[269] Ibid.
[270] Dar în profesia de credinţă din 14 fevruarie 1857 orice aluzie la această „reformă" lipseşte; ibid., VIII, p. 225-8.
[271] Sturdza, 1.c., VII, p. 265; IX, p. 57, 322-3, 326, 333, 358-60.
[272] Uricariul , XIII, p. 109. Foaia a continuat, în editura lui Teodor Codrescu şi cu tiparul lui Moise din Roman, apoi al lui Hirsch Goldner, până în 1871, cu întreruperi în 1860-7, 1867-71. V. Nerva Hodoş şi Sadi Ionescu, Publicaţiunile periodice româneşti, Bucureşti, 1913, p. 363. Urmă „Gazeta română-evreiaskă" din Iaşi (1859), a lui M. Feldman, şi „Timpul de vorbit" (N. Poper şi Kahane) (şi în dialect, ibid., la aceste titluri).
[273] Mesagii şi proclamaţii, Vălenii de Munte, 1910, p. 27-8 şi aiurea.
[274] Cf. Xenopol, La question israélite en Roumanie (din „La Renaissance latine").
[275] Dr. Crăiniceanu, Literatura medicală românească, Bucureşti, 1907, p. 25. Finkelstein, Friedmann, Lebowitz, promovează la 1870 şi Moscovits după această dată. Dr. Lippe, politician fanatic, cu legături în Galiţia, e licenţiat din 1864; ibid., p. [282] Între medicii moldoveni de la 1842, Emanoil Fränkel pare a fi evreu (Uricariul, XIX, p. 439). El şi alţii promovaseră în străinătate, fiind străini ei înşişi: Ioan (?) Finkelstein, Moritz Finkelstein, Bernhard Landau, Isac Skrob, Bernhard Kalmann, Isidor Bernfeld, Joseph Max, Adolf Blaunstein, Abraham Manzel, Joseph Lefler, David Meţis. Între profesori, numai Samuil Botezatul, în Moldova lui Mihai Sturza, pentru limba germană.
[276] Uricariul, XI, p. 392-3.
[277] Şi ibid., XIII, p. 238.
[278] Reprodus în Uricariul, XII, p. 186-7, după n-1 din 2 april.
]279] Gh. Misail, Constantin Negri, p. 315; Uricariul, XIV, p. 144-8.
[280] Notăm foile cu acest titlu apărute în Bucureşti, „Antisemitul" (director V. Constantinescu) în 1899-901, Craiova, 1898-902, 1904-6 (director C.K. Zamphirol) şi Brăila, 1906, „Societatea antisemitică (sic) română, făcea să apară la Bucureşti în 1887 o foiţă „Anti-semitul". Şi „Jos jidanii" (1897), „Strigătul" (1892). Amănunte în Hodoş şi Sadi Ionescu, 1.c., p. 38-9. „Apărarea Naţională" din Bucureşti (1900-1903), „organ al societăţii cu acelaşi nume", nu trebuie cofundată cu aceste publicaţii. – 1) O „Alianţă antiisraelită" scotea la Bucureşti în 1887, „Arhivă anti-israelită", de scurtă durată (ibid., p. 50).
[281] La Londra apare, de la 1902 la 1903, The Romanian Bulletin, menit să arate cum „România îşi persecută supuşii pentru credinţa lor religioasă".