Cu aceste cuvinte începea Mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul Țării și Comandant de căpetenie al Armatei, la 1 decembrie 1943, în discursul omagial prilejuit de aniversarea a 25 de ani de la desăvârșirea unității național statale și făurirea României Mari. Obiectiv de suflet al Mareșalului, pentru care personal participase nemijlocit pe front în două rânduri. Odată la primul război mondial, în calitate de ofițer de stat major și mâna dreaptă a marelui strateg - generalul Constantin Prezan, pentru întregirea națională și apoi după circa 20 de ani, la cel de al doilea război mondial, de data aceasta în calitate de comandant al Grupului de Armate Ion Antonescu, pentru reîntregirea hotarelor țării, triplu mutilate în fatidicul an 1940. În ambele situații, ocupând funcții de cea mai mare răspundere, căpitanul, maiorul și locotenent-colonelul Ion Antonescu, în primul război, generalul și mareșalul Ion Antonescu, în cel de al doilea, a fost la înălțimea răspunderii asumate privind salvgardarea de către armata română cu mâna pe armă a interesului național. Și în primul, și în cel de-al doilea caz Ion Antonescu, neprecupețindu-și viața s-a aflat tot timpul pe front, participând nemijlocit, atât la elaborarea documentelor operative pentru marile unități din subordine, cât și la unele acțiuni de luptă, îmbărbătându-și subordonații și constituindu-se într-un neprețuit exempu de jertfă și sacrificiu pentru realizarea obiectivelor de unitate și libertate ale neamului românesc.

Unul din cele mai tragice și, totodată, înălțătoare momente la care maiorul Ion Antonescu a fost parte, în calitatea de șef Secție Operații în cadrul Marelui Cartier General, comandat de generalul Constantin Prezan, l-a constituit închiderea triunghiului morții din Moldova în fața trufașelor armate germano-austro-ungare, care după victoria obținută în fața armatei române în toamna anului 1916, erau hotărâte să dezlănțuie o puternică ofensivă pentru scoaterea definitivă a României din război. Evenimentele cu adevărat eroice se petreceau în urmă cu 100 de ani, având drept teatru de desfășurare Sudul Moldovei și Munții Vrancei, în perimetrul Mărăști, Mărășești, Oituz. Și poporul român nu a murit la Mărășești, pentru că în acea vară fierbinte a anului 1917, armata sa înscria în cronica vitejiei naționale, cea mai glorioasă faptă de arme din istoria sa și, totodată, cea mai glorioasă pagină din istoria războiului de întregire națională[1].

După catastrofa armatei române (în fața unui inamic net superior în efective, experiență de război și tehnică de luptă) - decembrie 1916, la începutul lui ianuarie 1917, frontul româno-rus se stabilizase în sudul Moldovei, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sfântu Gheorghe. Înfrângerea armatei române era categorică și odată cu ea, Capitala țării, Muntenia, întreaga Oltenie și o parte din Dobrogea, erau pierdute. Pentru România, situația politico-militară era precară. A început marea retragere a armatei și instituțiilor fundamentale ale statului (rege, parlament, guvern) în spațiul restrâns al Moldovei, singura provincie românească rămasă neocupată de inamic. Ca prin minune, în decurs de numai 6 luni (decembrie 1916 - iulie 1917), o armată nouă renăscută precum pasărea Phoenix, era gata să reia lupta alături de aliați pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate de vrăjmaș.

Odată cu retragerea în Moldova, se produc schimbări de fond și în Înaltul Comandament. Calvarului retragerii și al refugiului unei importante părți a populației și a armatei în spațiul restrâns al Moldovei, i s-a adăugat criza de comandament aliată. Atât unii ofițeri, membri ai misiunii militare franceze, cât și aliatul rus, blamau armata și pe ofițerii români pentru înfrângerea suferită în decembrie 1916, cerând nici mai mult, nici mai puțin, decât chiar preluarea comenzii armatei naționale. Astfel, la 27 noiembrie / 11 decembrie 1916, generalul rus Beleaev a cerut regelui Ferdinand să aprobe ca Marele Cartier General Român (M.C.G.) să se integreze Cartierului General Rus de pe frontul românesc, comandat de generalul Vladimir Zaharov.

Cu toate atenționările adresate de generalul Iliescu (șef al M.C.G. - n.n.), generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, a fost de acord cu ideea lui Beleaev. Regele Ferdinand, în consens cu Marele Cartier General Român și cu Ion I.C.Brătianu, a înțeles că ceea ce solicita aliatul militar rus, era o gravă încălcare a suveranității, în acest sens înștiințându-l pe țarul Nicolae al II-lea. În plus, regele a dispus tocmai pentru a putea contracara pretențiile Stavkăi rusești, să se numească grabnic un șef cu răspunderi depline la Marele Cartier General. Măsura se impunea mai mult cu cât generalul D.Iliescu era doar împuternicit la conducerea M.C.G. și, în plus, gravele înfrângeri ale armatei române în cele trei luni precedente de campanie, făceau ca generalul Dumitru Iliescu să nu mai poată rămâne în fruntea Marelui Cartier General, nici măcar în poziția de subșef, în care se găsea.

Deznodământul campaniei anului 1916 era elocvent în ceea ce privește competența corpului nostru superior de cadre de comandă. Doar două nume se impuneau în iarna 1917/1917: generalii Alexandru Averescu și Constantin Prezan. O serioasă aplecare asupra acestor două nume din partea Regelui, a lui Brătianu și a lui Berthelot a adus câștig de cauză generalului Constantin Prezan, mult mai implicat în problemele militare ale țării și nu în cele politice, precum Alexandru Averescu. Cuplul Prezan-Antonescu se reface imediat și la acest înalt eșalon, generalul Prezan numindu-l pe maiorul de acum Ion Antonescu în funcția de șef al Operațiilor la Marele Cartier General al Armatei, girând și postul șefului de Stat Major. În acest post, rolul și atribuțiile maiorului Ion Antonescu se extind la întreaga armată, cu cele mai consistente rezultate. A revenit acestui cuplu de comandă și stat major, misiunea excepțională de a reorganiza în Moldova armata română în iarna anului 1916/1917, completându-i dotarea cu material de război și desăvârșindu-i instrucția cu ajutorul de neprețuit primit din partea Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henri Berthelot.

Cu o asemenea armată alcătuită din bravii ostași țărani cărora regele Ferdinand le promisese pământ și libertate, generalul Constantin Prezan și mâna sa dreaptă maior Ion Antonescu aveau să pregătească și să declanșeze în vara anului 1917, marea campanie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de trufașa armată germano-austro-ungară. Durând aproape 50 de zile, începând cu bombardamentele năprasnice de la Nămoloasa și Mărăști din 22 iulie, campania armatei române din 1917 a avut drept principal imbold, telegrama regelui Ferdinand către armată, prin care Comandantul Suprem, îmbărbătându-și luptătorii, spunea: „Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere iarăși puteți arăta dușmanului vitejia strămoșească. Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul biruinței, purtați drapelele înainte. Alungați dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, plini de toate virtuțile ostășești".

Despre felul cum a debușat ofensiva românească de la Mărăști, unde generalul Al. Averescu și trupa sa (Armata a II-a) s-au acoperit de glorie și entuziasmul ce cuprindea întreaga masă de soldați, Mihail Sadoveanu, participant la evenimente, scria: „Nu-i mai putea opri nimic. De mult așteptaseră ei ora aceasta. Făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor și se duseseră senin la jertfă. Veneau amenințător ca valurile neoprite". Așa s-a deschis scris celor trei mari bătălii: Mărăști - ofensiva trupelor române; Mărășești și Oituz - operații de apărare la fel de victorioase ca și ofensiva de la Mărăști. În prima etapă, cea de la Mărăști, armata română a oprit ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război. Marea victorie a ostașilor noștri s-a materializat prin pătrunderea în dispozitivul inamic, pe o adâncime de 20 km și un front de 30 km lungime. Au fost eliberate 30 de localități, au fost făcuți prizonieri: 23 ofițeri, 2746 soldați și au fost capturate 40 tunuri, 30 mortiere și 22 mitraliere. Și pierderile armatei române au fost semnificative: 1466 militari români, din care 37 ofițeri morți, 1052 răniți și 267 dispăruți.

Cele două faze defensive ale armatei române din vara anului 1917, Mărășești și Oituz au fost la fel de victorioase. Toate luptele desfășurate timp de o lună, de la 24 iulie până la sfârșitul lunii august, cu denumirile lor statornicite, în general după locul de desfășurare, sunt, în realitate, episoadele unei singure și mai bătălii date de germani împotriva frontului românesc din sud-vestul Moldovei, între Carpații de Curbură și Siret. În concepția germană, scopul acestei bătălii era distrugerea Armatelor a IV-a rusă și a II-a română. Rezultatul nu a fost însă cel preconizat de inamic. Armata a IV-a rusă a fost salvată de Armata 1 Română, care după criza rusească i-a și luat locul în dispozitivul de apărare a frontului româno-rus. Armata română s-a apărat viguros. Armatele 1 și 2 au contracarat toate încercările armatei germane de a străpunge în orice punct și în cele din urmă au rămas stăpâne pe situație, dușmanul fiind nevoit să se plece în fața bravilor ofițeri și ostași români.

Mărășești a fost cea mai mare victorie a războiului României, obținută în cea mai mare bătălie care s-a dat pe teatrul sud-oriental al războiului european. Prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, Moldova a fost scăpată de invazia dușmanului imperial. Ca rezultat al bravurii armatei române, la porțile Moldovei s-a păstrat ființa statului român și a tuturor puterilor sale sufletești și materiale, iar bravilor, care de la soldat la general și-au dat viața pentru neam și țară în acea vară fierbinte a anului 1917, țara le rămâne veșnic recunoscătoare. În acest sens, în cunoscutele sale memorii, regina Maria, ea însăși o mare eroină a războiului de întregire, scria: „Nu vărsați lacrimi pe mormintele eroilor. Ci mai curând slăviți-i în cântece, așa ca faima numelui lor să rămână ca un ecou prin legenda veacurilor".

---------------------------------------------
[1] Despre toate aceste fapte și eroismul ostașului român se consemnează în detaliu în comunicarea noastră cu prilejul Zilei naţionale a României - 1 Dercembrie..