Mihai Viteazul„De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică." (Nicolae Iorga)

Orice român ar trebui să ştie pe dinafară începutul operei „Românii supt Mihai Vodă Viteazul" scrisă de Nicolae Bălcescu, fiindcă reprezintă un model de limbă şi de frumoase simţăminte româneşti: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor încheiară veacul al XVI. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire pentru patrie". Sunt anii domniei lui Mihai Viteazul, domnul ce a aprins în sufletul românilor flacăra unităţii naţionale. La sfârşitul sec. XVI, Mihai, intrat în istorie ca „Viteazul" sau „Unificatorul", a reuşit pentru scurtă vreme să reconstituie ceea ce în antichitate se numea Dacia. Puternica personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române. Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind raporturile cu Imperiul Otoman, el a dovedit resursele puterii de care dispunea în acea vreme Ţara Românească. Sporind prestigiul acesteia, prin unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus deopotrivă sub semnul întrebării atât stăpânirea otomană cât şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Iar domnia sa, mai ales stăpânirea în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un semn al prăbuşirii ei în viitor. La 27 mai 1600 Mihai se intitula „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei." Şi-a confecţionat o pecete pe care apăreau toate cele trei steme ale Ţărilor Române şi a mutat capitala la Iaşi. În cei opt ani de domnie a sa, Mihai Viteazul a încercat să înfăptuiască un program politic pentru care a luptat tot ce a fost mai înaintat atunci în societatea românească.

Faptul că în ciuda duratei foarte scurte, opera marelui domnitor - Unirea Ţărilor Române – s-a impus ca simbol al luptei pentru unitate, este dovada cea mai sigură că ea a exprimat o aspiraţie fundamentală a poporului român. Faptele lui Mihai, transmise oral sau prin scris, din generaţie în generaţie, au căpătat cu vremea valoarea unui mesaj de continuitate. Ele au fost dătătoare de învăţături şi au întărit voinţa poporului nostru de a trăi liber şi unit într-o singură ţară. Unirea realizată de Mihai la 1600, întocmai ca un far luminos, a orientat luptele românilor pentru împlinirea idealului naţional. În anii de grea încercare pentru poporul nostru, Mihai Viteazul a fost o călăuză, un imbold la rezistenţă, un îndemn la luptă. Iar cuvintele sale, un testament pentru generaţiile ce aveau să vină: „În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage... Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam."
Încrederea în forţa exemplului său, respectul pentru rămăşiţele sale pământeşti, au fost atât de mari încât atunci când, în 1916, în faţa ofensivei germane, Statul român era în primejdie, din îndemnul lui Nicolae Iorga, capul lui Mihai Viteazul, pentru a nu fi pradă şi eventual distrus de invadatori, a fost transportat la Iaşi şi depus la Mitropolia Moldovei. Însă, la 1 decembrie 1918 visul de unire al marelui domnitor - înfăptuirea României Mari - avea să se împlinească. Un vis frumos realizat după atâtea jertfe.

Triumful împlinirii marelui ideal naţional, de unire a tuturor românilor într-un Stat liber şi independent, avea să readucă, în 1920, cu o impresionantă procesiune, cu popasuri la locuri cu rezonanţă istorică: Ruginoasa, Mirceşti, Mărăşeşti, e. t. c., capul lui Mihai Viteazul la locul de odihnă veşnică de la Mânăstirea Dealu.
Strateg genial, om politic şi diplomat de avengură, magnet de strădanii româneşti, marcând un punct culminant în cadrul luptei poporului român de a ieşi la lumină din vitregia vremurilor şi de a-şi ocupa locul ce i se cuvine în istoria universală, Mihai Viteazul a intrat puternic în conştiinţa românească, personificând ideea de independenţă şi unitate statală.
În lupta lor pentru existenţă, popoarele au mare nevoie să-şi creeze idoli. Iar chiar dacă vremurile s-au schimbat, până într-acolo încât astăzi marii eroi sunt uitaţi ori amintiţi în trecere, Mihai Viteazul înfruntă timpul şi rămâne o mare personalitate. Demitizată sau nu, istoria românilor va păstra în paginile sale domnia lui MIHAI, ca fiind „anii [...] cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire pentru patrie." Şi nici nu poate fi altfel, deoarece, o societate care nu-şi poate păstra valorile înseamnă că nu poate să se ridice la nivelul lor.

Gabriela Vasilescu
- Licenţiat în istorie, Facultatea de Istorie - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti;
- Studii postuniversitare de specializare in domeniul istoriei:
Istoria Antică a României şi Istorie Antică Universală;
Istoria Medie a României şi Istorie Medie Universală;
Istoria Modernă a României şi Istorie Modernă Universală;
Istoria Contemporană a României şi Istorie Contemporană Universală;
Psihopedagogie;
- Redactor la Societatea Română de Radiodifuziune.