Rezistența din România, după înfrângerea Germaniei

După capitularea Germaniei, grupurile legionare paraşutate în România, alături de alţi legionari locali şi de diverşi cetăţeni nemulţumiţi de regimul regal procomunist de la Bucureşti au continuat rezistenţa armată, sabotajele şi activitatea de mobilizare a populaţiei împotriva autorităților. În vara anului 1945 au aderat la Mişcarea Naţională de Rezistenţă mai mulţi generali importanţi[1] şi, implicit, au aderat şi susţinători ai lor, grupurile de sprijin devenind mai multe şi mai numeroase. Şeful Mişcării Naţionale de Rezistenţă, generalul Aurel Aldea, a organizat centre de rezistenţă pe întregul cuprins al ţării, până în decembrie 1945. Caracterul politic al mişcării de rezistenţă a căpătat astfel importante conotaţii militare. Din iunie 1945, Mişcarea Naţională de Rezistenţă a intrat în contacte permanente cu Misiunea S.U.A. la Bucureşti. Dintr-o Notă informativă a organelor sovietice privitoare la rezistenţa din România, se arăta că în februarie 1946, mişcarea avea aprox. 10.000 de membri bine organizaţi şi înarmaţi şi alţi 40.000 de membri, aceştia din urmă foşti combatanţi, ofiţeri epuraţi din armata regală şi ofiţeri activi. Nota informativă sovietică menţionează că grupări întregi de legionari au fost incluse în organizaţiile „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”, „Partidul naţional-democrat al foştilor combatanţi”, „Asociaţia foştilor luptători Avântul Ţării”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Asociaţia foştilor voluntari ardeleni”, „Asociaţia cavalerilor ordinului Mihai Viteazul”, „Asociaţia ofiţerilor de rezervă Bărbăţie şi Credinţă” şi altele[2]. Credem că cifrele sovietice sunt reale, organele informative sovietice fiind recunoscute pentru acurateţea informaţiilor pe care le transmiteau eşaloanelor superioare. Din rapoartele organelor române care au anchetat diverşi paraşutişti care au fost capturaţi, reiese că Mişcarea Naţională de Rezistenţă a fost creată în noiembrie 1944 şi ea s-a separat de Mişcarea Legionară, cu care s-a menţinut în contacte permanente. Această separare s-a datorat şi faptului că liderii Mişcării Naţionale de Rezistenţă doreau să fie autonomi. Pe de altă parte, Mişcarea Naţională de Rezistenţă cuprindea mulţi militari care erau fie antonescieni, fie monarhişti, care nu agreau Legiunea şi perspectiva revenirii ei la conducere, după 23 august 1944. Apoi, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, începută de paraşutiştii trimişi de germani, s-a dezvoltat în România, într-o a doua etapă şi datorită sprijinului serviciilor speciale britanice, a Intelligence Service-ului, sub coordonarea colonelului Guy Doleman (nume profesional Ross), specialist recunoscut al activităţilor de diversiune în adâncime. Avioane britanice au paraşutat mari rezerve de armament de ultimă generaţie, în regiunile Sibiu şi Braşov[3].

În toamna anului 1944 şi în primele luni ale lui 1945, legionarii aflaţi în lagărele din Germania aveau puţine speranţe că Germania va mai câştiga războiul. Doar himera inventării unei arme colosale mai ţinea trează speranţa unora în victoria lui Hitler. Ei simţeau pericolul apropierii Armatei Roşii şi legionarii ştiau că nu vor fi menajaţi de bolşevici, chiar dacă fuseseră adversarii lui Antonescu şi prizonierii lui Hitler. Unii dintre legionari s-au înscris voluntari pentru cursurile de pregătire de la Viena, dorind să fie trimişi în misiune şi pentru a ajunge în ţară, la familii, după mai bine de trei ani şi jumătate de detenţie în diverse lagăre germane. În starea de spirit a legionarilor îşi făcuse loc şi îndoiala, lipsa de speranţă. Totuşi, trăsătura psihologică dominată era voinţa de a lupta împotriva bolşevismului, a ocupaţiei militare sovietice şi a guvernării de la Bucureşti, rezultată din alianţa regelui Mihai I cu comuniştii.

Mişcarea de rezistenţă din România a fost afectată de numeroase trădări şi neglijenţe în protecţia informativă. Imediat după 23 august 1944, sovieticii au găsit în sediul Ambasadei Germaniei din Bucureşti lista agenţilor Abwehr din România şi a conturilor bancare pe care aceştia le foloseau. Astfel, ei au reuşit să-l „întoarcă” pe radiotelegrafistul dr. Alexandru Ţăranu, fost agent al Abwehr şi au controlat comunicaţiile grupului condus de Andreas Schmidt şi de Nicolae Petraşcu. La 9 februarie 1945, prin doctorul Alexandru Ţăranu, sovieticii au aflat de zborul unui avion de la Braşov la Viena în care se găseau Andreas Schmidt şi Constantin Stoicănescu, care pregăteau acţiunea de anvergură de răsturnare a frontului în Transilvania şi în Ungaria[4]. Aviaţia sovietică a somat avionul să aterizeze la Debreţin. Avionul nu s-a supus somaţiilor şi cele două avioane româneşti de vânătoare care-l urmăreau au deschis focul, doborându-l. Ambii importanţi pasageri, au fost grav răniţi. Ei au fost duşi în Uniunea Sovietică, anchetaţi şi şi-au găsit sfârşitul acolo. După capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, diplomaţii germani acreditaţi pe lângă guvernul român constituit în exil la Viena s-au desprins de români şi au predat autorităţilor militare americane lista românilor care activau în jurul guvernului român de la Viena şi care se aflau internaţi într-un hotel din Bad Gastein[5].

Mişcarea de rezistenţă din România a cuprins şi cetăţeni germani rămaşi şi ascunşi în România, după 23 august 1944, care se temeau să se întoarcă în Germania, unde ar fi fost arestaţi şi deportaţi în Rusia. Majoritatea luptătorilor din mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România, ca şi a foarte numeroaselor grupuri de sprijin al luptătorilor, a fost constituită din etnici români, majoritatea legionari. Implicarea Mişcării Legionare în lupta anticomunistă din România a fost agreată de învingătorii occidentali din al doilea război mondial, astfel încât la procesul de la Nürnberg, ea nu a fost incriminată ca fiind organizaţie criminală, aşa cum s-a întâmplat cu alte organizaţii politice de dreapta care au susţinut lupta Germaniei, în general lupta împotriva Aliaţilor învingători în al doilea război mondial. În acest context, acuzațiile ulterioare, inclusiv din perioada post-comunistă a României, inspirate cu deosebire de cercuri evreiești, în baza cărora Mișcarea Legionară a fost asimilată regimului de tip fascist/nazist, sunt neîntemeiate din punct de vedere legal, dar și din punct de vedere al statutului Mășcării Legionare.

După încheierea războiului, mişcarea de rezistenţă a slăbit datorită lipsei sprijinului german şi a lipsei de resurse a guvernului român din exil, de la Viena. Slăbirea rezistenţei s-a datorat şi faptului că la 6 august 1945 Nicolae Petraşcu a emis o Circulară pentru întreaga Mişcare Legionară prin care anunţa hotărârea de retragere „imperială” a legionarilor din viaţa politică şi cantonarea Mişcării în efortul de reconstrucţie a ţării pe linie morală. În Circulară, Nicolae Petraşcu îi sfătuia pe „legionarii dinăuntru şi din afara închisorilor”, „să păstreze o poziţie de respect şi de libertate faţă de autoritatea de stat, iar faţă de organizaţiile politice româneşti să respecte în ele ce au şi făcut bun şi folositor pentru viitorul ţării”. Această Circulară a fost emisă după ce Nicolae Petraşcu fusese anunţat (subversiv şi descurajator) de prim-ministrul Petru Groza, prin intermediul legionarului dr. Vasile Noveanu, că membrii Legiunii urmau să fie deportaţi cu toţii în Siberia, din ordinul Kremlinului[6].

Cu sabia lui Damocles deasupra capului, având şi o condamnare la închisoare pe viaţă dată în contumacie de regimul Antonescu pentru participare la rebeliune, Nicolae Petrașcu a căutat soluții de salvare a Mișcării Legionare şi a sa personală. Pe Horia Sima și pe capii legionarilor din exil nu putea să conteze. Ca semn de clemenţă, în 30 septembrie 1945, comuniştii au desfiinţat lagărele în care erau internaţi legionarii. La începutul lui decembrie 1945, au fost capturaţi şi întemniţaţi de către poliţiştii români capii legionarilor, Nicolae Petraşcu şi Nistor Chioreanu. Autorităţile comuniste, respectiv ministrul de Interne, Teohari Georgescu, a găsit de cuviinţă că cel mai înţelept este să încheie un acord de non-combat şi de colaborare cu legionarii. La începutul lunii decembrie 1945, din închisoare, cu câteva zile înainte de a fi eliberat, Nicolae Petraşcu a emis o Circulară către Mişcarea Legionară prin care îi indemna pe toţi membrii la linişte, îi sfătuia să recunoască guvernul şi să se reintegreze în societate. În 10 decembrie 1945 s-a încheiat o înţelegere scrisă între Mişcarea Legionară şi Partidul Comunist, între secretarul general al Mişcării Legionare, Nicolae Petraşcu şi ministrul de Interne, Teohari Georgescu, care a condus la ieşirea majorităţii legionarilor din ascunzători, dar şi din luptă. Prin acordul între legionari și comuniști, Nicolae Petraşcu spera să obţină eliberarea multor legionari din închisori, unde fuseseră închişi de Antonescu, după rebeliune, ca şi condiţii mai favorabile pentru cei care nu vor fi eliberaţi. De asemenea, Petraşcu urmărea să-şi infiltreze oamenii în rândul comuniştilor şi să continue activitatea în slujba cauzei legionare. Desigur, nu putem exclude nici speranţa lui Nicolae Petraşcu în uşurarea propriei situaţii, chiar speranţa de a fi eliberat. Comuniştii sperau ca prin acest acord să poată supraveghea mai bine Mişcarea Legionară, cea mai numeroasă şi influentă forţă politică din ţară. Mulţi dintre legionari au intrat în rândurile Partidului Comunist. Partidul Comunist a beneficiat astfel de un plus de capacitate organizatorică şi de spirit de disciplină, care erau necesare pentru conducerea întregii societăţi. După încheierea acordului şi răspândirea lui în rândul opiniei publice, un număr de 700-800 de legionari au ieşit din clandestinitate şi au predat autorităţilor române cantităţi mari de armament, muniţie şi explozibili.

În urma acordului, un număr de aprox. 1.900 de legionari care figurau ca dispăruţi în evidenţele Siguranţei au reapărut. Această retragere a legionarilor din lupta de gherilă s-a datorat dorinţei lor de a intra legal în viaţa publică. Acordul a slăbit mult rezistenţa clandestină anticomunistă. Ca garanţie a sincerităţii lui Nicolae Petraşcu, Teohari Georgescu i-a cerut listele cu toţi legionarii din România care nu erau cunoscuţi de Siguranţă. Nicolae Petraşcu a cerut listele de la toţi şefii de organizaţii legionare din ţară şi le-a predat. Gestul său a fost şi este încă apreciat de unii legionari, de urmaşi ai lor şi de unii simpatizanţi de astăzi ai fostei Mişcări Legionare drept o trădare.

- Va urma -