„- Cine sunt stăpânii aici, măi băiete?
- Românii, mă rog frumos, Dom'le."

În sprijinul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, Aeronautica română a executat mai multe misiuni de mare importanţă:
- Echipajul pilot Lt. av. Niculescu Vasile, însoţitor Cpt. Precup Victor (transilvănean), a executat o misiune de legătură cu Comitetul Naţional Român de la Blaj în ziua de 10/23 noiembrie 1918, cu un avion Farman 40 pe itinerariul: Bacău-Blaj-Bacău. La destinaţie au aruncat manifeste şi predat o geantă militară sigilată ce conţinea mesajul guvernului român pentru Adunarea de la Alba Iulia.
- Echipajul pilot Slt.av. Tănase Nicolae, observator aerian Lt. Gabrielescu Ramiro, a executat o misiune specială în ziua de 10/23 noiembrie 1918 cu un avion Farman 40 pe itinerariul: Tecuci-Focşani- R. Sărat-Buzău-Mizil-Ploieşti-Giurgiu, pentru a arunca manifeste peste oraşele survolate ca în final să predea Cartierului armatei franceze debarcate la Giurgiu o geantă militară sigilată cu documente importante, cu punct final aterizare la Bucureşti Cotroceni.
- Echipajul pilot Lt.av. Mincu Constantin, observator aerian Lt. Creţeanu Gheorghe a executat o misiune în ziua de 10/23 noiembrie 1918 cu un avion Farman 40 pe itinerariul: Tecuci-Ciulniţa-Călăraşi-Olteniţa-Gurgiu, pentru a arunca manifeste peste oraşele survolate ca în final să se pună la dispoziţia Cartierului armatei franceze debarcate la Giurgiu, cu punct final aterizare la Bucureşti Cotroceni.
- Pilotul Slt.av. Magâlea Paul cun avion Nieuport 15, a executat o misune specială în ziua de 10/23 noiembrie 1918 pentru a arunca manifeste pe itinerariul: Focşanu-R. Sărat-Buzău-Ploieşti-Bucureşti-Giurgiu, apoi cu celelalte avioane la Bucureşti Cotroceni.
Evenimentele ce au urmat, în special cele de la Alba Iulia, au marcat profund memoria poporului român. Vom prezenta în continuare memoriul Lt.av. Niculescu Vasile în care descrie evenimentele, încărcate de emoţie, trăite cu ocazia misiunii din 10/23 noiembrie 1918:

„Eram cu Grupul 1 la Bacău... Să fi fost 5/18 Noiembrie 1918. Rămăsesem mai târziu ca de obiceiu la serviciu, ca să mai deretic prin cele hârtii. Nici bunul meu prieten Gheorghiţă nu plecase acasă. El îşi găsea totdeauna de lucru. Înserase de mult. Îl văd intrând în biroul meu, zâmbind, cu o telegramă întinsă spre mine. Secretă, urgentă cu precădere, de la Marele Cartier General: „Pregătiţi un avion care să aterizeze la Blaj. Pasagerul sosind va da lămuriri". Te duci tu? Mă întreabă Gheorghiţă. La tine mă gândeam. Am rămas ţintuit locului câteva clipe. Cum se putea să-mi cadă aşa din senin atâta bucurie? Din acel moment, nimic altceva nu mai exista pentru mine. O singură îndoială mă mai stăpânea: fie-voiu eu acela căruia i se va încredinţa misiunea, cea mai sublimă misiune, prima legătură cu Transilvania? Am cerut şi mi s-a aprobat fără cea mai mică ezitare. Alesei un avion cu motorul mai bun, după recomandaţiile mecanicilor, găsirăm un mic rezervor ce era tocmai bun de montat deasupra celui al avionului, făcurăm planul cum ar fi mai bine de fixat ca să nu sară în elice tocmai când mi-o fi lumea mai dragă. Şi pe dată la lucru.

Carpaţii se încăpăţânau să rămână ascunşi în dosul norilor, ce din când în când se scuturau de zăpadă. Trecu o zi, două, trei... 9/22 noiembrie, Vineri... De dimineaţă, norii începură să se deslipească de pe munţi, să se împrăştie câte puţin. Am avut şi puţin soare. Cu căderea nopţii, cerul se limpezise, stelele luceau iarăşi vederii noastre, zăpada scârţâia ascuţit sub paşii drumeţilor. Mi se risipise şi mie, o dată cu norii, toată grija. Avionul era gata, calea prin aer deschisă, întreaga-mi făptură era cuprinsă de o nerăbdare fără margini. Mă îndreptam spre oraş. Se întunecase bine. Nu-mi venea să cred că munţii se văd. Mă întorceam ades să le văd silueta neagră pe care se sprijinea bolta albastru închis a cerului înstelat. Aproape de comandament aflai că mi-a sosit „pasagerul" mult aşteptat. În câteva clipe vorbeam cu Căpitanul Precup, transilvănean, fost în armata austriacă.

No, merem? Las'că cunosc eu bine drumul. Ce mai somn frământat avui noaptea ceea! Mă vedeam zburând peste culmile Carpaţilor, lăsând în urmă Bacăul ce se vedea tot mai mic, dispărând apoi în vălul uşor de ceaţă al dimineţii. A doua zi era neînchipuit de frumos. Dar se lăsase un puiu de ger de crăpau pietrele. Ajunserăm la aerodrom încărunţiţi de suflul ce îngheţase pe hainele noastre. Harta era studiată, cerul limpede cum nu mai fusese de multă vreme, noi bine îmbrăcaţi. Avionul, încărcat cu manifeste, cu motorul în mişcare, de ar fi avut glas ne-ar fi mărturisit şi el nerăbdarea lui. Şi am plecat, luând uşor înălţimea în viraje largi, lin străbătând atmosfera cu desăvârşire liniştită. Se sleise parcă şi ea de ger. Lungul Siretului era acoperit pe alocuri de o perdea subţire de ceaţă nemişcată, câmpiile, dealurile, munţii se îmbrăcaseră într-o mantie orbitor de albă. Era atâta lumină peste tot! Şi nici sufletul meu n'avea vren colţ întunecat! Mă uitam din când în când la altimetru 4-5-600 m. Orizontul se lărgea din ce în ce, albul pământului mi se părea tot mai nesfârşit, soarele parcă-şi pusese toată puterea să lumineze, văzând că nu poate răzbi frigul.

O întinserăm la drum, tot spre munţi, spre nişte culmi înalte ce abia se desemnau pe zarea îndepărtată. Lăsarăm Moineştii la dreapta, ţintind spre Asău. Culmile înalte se arătau tot mai lămurit, noi luam mereu înălţime. Colo în sus spre dreapta, Ceahlăul măreţ supraveghea ameninţător imensele sale domenii. Înaintea noastră, alte culmi încercau zadarnic să-l ajungă. Altimetrul ne asigura că suntem mereu mai sus. Munţii deveneau din ce în ce mai râpoşi, văile mai adânci şi cu umbra mai pronunţată. Cu 2600 metri, trecurăm Carpaţii. Spre stânga, în vale, se deschise deodată larg şi surâzător basinul Bârsei, îmbrăţişat de două părţi de Carpaţi, mărginit spre Nord de pământul frământat de munţi al Transilvaniei, pe când spre apus, luând-o razna în lungul munţilor înalţi, se pierdea în zarea îndepărtată. Trecurăm peste Madefalva, lăsând în stânga, la câţiva chilometri, Cicsereda. Sburăm acum peste ungurime. Dacă m-ar fi lăsat motorul? Trebuia să aterizez. Dacă mă prindeau ungurii, ce mi-ar fi făcut? Dar numai câteva clipe, clipe liniştite şi acelea, mi-au trecut prin minte asemenea umbre şi am continuat să sorb cu lăcomie priveliştea sublimă.

Intrarăm între Târnave şi'ntr'o uşoară pantă treceam peste dealuri şi văi. Pasagerul, cam înfrigurat, urmărea mereu harta, arătându-mi pe rând Odorheiul, Sighişoara, Mediaş. Târnavele mergeau drumul lor în tovărăşie, se tot apropiau câte puţin, ocolind înălţimile ce le stau în cale.
- Blajul! Auzii magicul cuvânt din gura căpitanului Precup, ce tremura binişor. Uite colo, între linia ferată şi Târnava Mare, Câmpul Libertăţii. Iată şi Crucea lui Avram Iancu pe culmea ce străjuieşte Blajul!
Trecurăm aproape de ea, cu ochii ţintă spre piaţa din mijlocul orăşelului. Doar câţiva trecători pe străzi şi prin piaţă.
- Manifestele, Domnule Căpitan.
Şi aruncă peste carlingă, drept în mijlocul pieţei, câteva pachete cu manifeste date în acest scop de Marele Cartier General. Piaţa se însufleţi pe dată. Unii alergau să prindă manifeste, alţii, când citeau foaia capturată, când întorceau faţa spre noi. Apariţia neaşteptată a avionului cu tricolorul românesc, acolo, în mijlocul Transilvaniei, îi surprinsese.

După câteva viraje deasupra orăşelului, ne scoborârăm spre Câmpul Libertăţii, jos, între două dealuri apropiate. Unde să aterizez? Câmpul era alb, mi se părea că stratul de zăpadă lăsa încă să se vadă gropi. Eram nehotărât. Dar am aterizat. După câteva salturi uşoare peste mici valuri de pământ, nu departe de un şir de pomi ce însoţeau calea ferată, avionul se opri. Ne uitarăm de jur împrejurul nostru, încă nici o fiinţă omenească nu se ivise prin apropiere. Cine avea să ne întâmpine şi cu ce vorbe? De bine aţi venit sau ce căutaţi aici?. Iată, unul vine alergând dinspre orăşel, încă unul, mai mulţi, din toate părţile, de peste râul aburos de ger, dintre pomii de la drumul de fier, de pe câmp ca din pământ răsăriţi, vin când la pas, când alergând. Soseşte primul, un băieţandru, neîndrăznind să se apropie de noi, uitându-se ţintă spre pasărea noastră nemişcată.
- Cine sunt stăpânii aici, măi băete?
- Românii, mă rog frumos, Dom'le!

Şi norodul se înmulţea mereu, care pe jos, care în trăsuri, îngrămădindu-se spre noi să le spunem ce se petrece în tară, ce fac fraţii, ce face armata română, că a venit timpul să treacă munţii, că e aşteptată de toată suflarea românească. Domnii profesori Precup şi Macavei, prin cuvinte întrerupte de emoţie şi strigătele mulţimii de „Să trăiască!", ne-au urat bun sosit, asigurându-ne că suntem la adăpost de orice întâmplare rea din partea vechilor asupritori. De vreo două-trei zile, jandarmii unguri erau dezarmaţi, garda naţională română se constituise, studenţi şi profesori, laolaltă cu feciorii abia întorşi de pe front, cu arma în mână, păstrau liniştea ameninţată de revoluţie. Ce se petrecea dincolo, peste graniţă, în Ţară? Nimeni nu ştia nimic.

Vestea că Armata Română e mobilizată de zece zile, că se pregăteşte să treacă munţii, că ţara e curăţită de duşmani, că dintr'un capăt la celălalt al ţării e un lung freamăt de mulţumire după chinuitoarea amorţeală şi suferinţi pe care poporul le îndura de ani, a scos lacrimi din ochii multora şi strigăte de bucurie: „Să trăiască, să trăiască!"...
- Să ducem avionul mai încolo, aproape de drum şi de târg.
- Lângă Piatra lui Avam Iancu...
Şi toate mâinile erau pe avion, gata să-l ridice pe sus. Explicam cum se ţine, de unde se ridică, de unde se trage, ca să nu strice ceva la gingaşa maşină. Abia mă ţineam de avionul ce părea că fuse tras de motor. Oameni ce se ţineau de mâini formând lanţuri, trăgeau de montanţi, unii ţineau pe umeri coada avionului, alţii mergând pe lângă aceştia aşteptau să le ia locul, de osteneau. O adevăată cale triumfală. Greaua maşină n'a fost lăsată nici o clipă jos până la locul unde trebuia să se odihnească peste noapte şi nici ceva nu s-a smintit la ea.

Piatra lui Avram Iancu! Aşadar aici, pe locul unde mă scoborâsem, a fost impunătoarea adunare de la 1848. Aci, poporul român a cerut energic dreptul la libertate şi la stăpânirea pământului propriu, moştenit din moşi strămoşi. Şi ca amintire, ca un veşnic ecou al strigătului pentru libertate, au ridicat o cruce pe acelaşi loc. Acum însă crucea nu mai exista Stăpânitorilor le-a sunat neplăcut în urechi acest veşnic glas şi l-au nimicit cu dinamită. Bucăţile risipite însă, întocmai ca nişte sfinte moaşte, au fost adunate cu evlavie şi înmormântate într'un bloc de ciment, botezat "Piatra lui Avram Iancu". Pe aceeaşi câmpie, mai târziu, Vlaicu s'a coborât cu minunata lui pasăre, în jurul căreia s-au strâns mii de suflete asuprite...
- Cum rămâne avionul?
- N-aveţi nici o grijă. Gardă puternică avem, o întărin şi c'o mitralieră, Dumneavoastră mergeţi şi vă încălziţi, vă odihniţi, îmi răspunse şeful gărzii oraşului. Într'adevăr că într'o clipă se pregătise totul, după ce au aflat că rămânem peste noapte acolo. Intrarăm în orăşel, într-o trăsură cu doi cai suri, însoţiţi de mulţime de curioşi. Nici un blăjean nu mai era străin de noua ştire. În ciuda gerului, ferestrele se deschideau la trecerea noastră, batistele se agitau, din toate părţile auzeam strigăte de „Trăiască!".

Nu-mi dădeam seama aproape de ce se păetrece. Un vis neclar, ca un vis îmi părea totul, numai aevea nu-mi venea să cred că este. Furăm conduşi la reşedinţa mitropolitană. Peste tot inimi calde, bine voitoare. Şi zidurile groase, bătrâne, bolţile scunde ne urau parcă bun sosit. Abia în singurătatea camerei ce mi se pregătise avui timp să gândesc mai liniştit. Eram în Blaj, deci! În Blajul de unde au pornit atâţia luminători ai poporului robit, de unde au pornit o sumă de promotori ai mişcărilor culturale naţionale, eram în Blajul cu sumedenie de şcoli ce susţineau caracterul naţional ameninţat al poporului românesc, în Blajul pe care-l visam necontenit de vreo patru zile... Am aterizat bine... am fost primit şi îmbrăţişat de fraţii ce purtau liber acum tricolorul... avionul era păzit de 18 profesori şi studenţi... numai minuni se petreceau în faţa ochilor mei, minuni pe
care le trăiam.

În sala de şedinţe, alături de camera unde stăteam, comitetul naţional presidat de Părintele Vasile Suciu, ulterior mitropolit al Blajului, discuta cu o linişte cerească, desigur lucruri mari. Nici o voce mai ridicată n'am auzit, deşi se punea la cale soarta unui popor întreg. Când mai târziu am ştiut precis ce s'a hotărât acolo, liniştea ceea s'a prefăcut în sufletul meu în închipuiri ce nu aveau nimic pământesc... Seara, după un ospăţ al înfrăţirii şi al libertăţii dobândite după secole de aşteptare, cu căpitanul Precup, pasagerul, făcurăm o vizită la rudele unui camarad. Nu s-a vorbit altceva decât despre evenimentul zilei, despre tricolorul ce străjuia de'a curmezişul mesei, despre fericirea contemporanilor de a trăi cel mai mare ceas al unui popor, cum e al nostru.

Un tânăr student, om de casă, intră grăbit. Am schimbat câteva vorbe şi se grăbi tot atât de mult să ne părăsească:
- Iertaţi, dar trebuie să mă duc că sunt de caraulă, am de făcut pază. Şi dispăru în cadrul negru al uşii.
Gânduri răzleţe nu mă lăsară să închid ochii multă vreme în noaptea aceea. Într-un târziu adormii, doborât de oboseala drumului şi a frământărilor celor patru-cinci zile. Toată noaptea aceea s'a lucrat. Comitetul discutase de cu seară ce trebuia de făcut faţă de vestea neaşteptată din Ţară, luase hotărârea şi acum fiecare trebuia să fixeze în scris, cum se cade, ca răspunsul să plece pe aceeaşi cale, calea vântului. Dimineaţa, totul era gata. Pe faţa câtorva se cunoşteau urmele nopţii nedormite: ochii cu luciri străine, părul în dezordine.

În aceeaşi noapte, cotidianul „Unirea" publica: „Prima solie din Ţara Românească ne-a sosit azi (Sâmbătă) la ora unu d.a. Locotenentul pilot Niculescu, din armata română, şi căpitanul Precup, originar din Transilvania, au sosit cu aeroplanul, cu culorile româneşti. După câteva virajuri peste oraş, aeroplanul a aterisat pe câmpul Libertăţii. Toată lumea a grăbit într'acolo, prin gheaţă, zăpadă şi tină, ca să strângă mâna fraţilor ce ne-au adus solia mântuirii. Ei ne-au spus că Armata Română a trecut Carpaţii - prin zăpadă de peste doi metri - şi că vin să ne îmbrăţişeze cu dragoste de fraţi şi să anunţe locuitorilor străini de pe aceste plaiuri româneşti că vin în numele păcii şi al libertăţii neamurilor. Dl. G. Precup şi Dr. Macavei i-au salutat de bine venire. Visul lui Vlaicu şi al milioanelor de români s'a isbândit. El a fost solia cea dintâiu, simbolul, visul împlinit de care pomenea poetul. Solia de azi e realitatea, biruinţa principiului naţional peste toate obstacolele de până acum.
Trăiască vestitorii acestei biruinţe!
Trăiască Românai Mare!
Urma apoi manifestul aruncat asupra Blajului.

Încă în zorii zilei, reşedinţa mitropolitană se reînsufleţise, după păruta linişte din timpul nopţii. Îmbrăcaţi de zbor, părăseam calda încăpere. Plicurile ce conţineau sublime rezultate ale dorinţei unui popor de milioane, exprimată prin comitetul naţional, erau gata a ne fi încredinţate spre a le duce peste munţi, la Iaşi. La poartă, trăsura aştepta să ne ducă pe câmpul Libertăţii. În aceeaşi noapte, la vestea că un aeroplan din Ţara Românească s'a scoborât la Blaj, câţiva entuziaşti români din Alba Iulia veniră să ne salute.

Păstrez cu cea mai adâncă evlavie amintirile ce mi s'au dat atunci, la luat de rămas bun: două arme capturate, din partea unor studenţi, o piatră cu pete de aur din Munţii Apuseni, pe care mi-a înmânat-o părintele Vicar Vasile Suciu, însoţită de cuvinte în care se amestecau blândeţe şi energie; un domn cam mic şi puţin gras (de ce nu-i ştiu numele?) mi-a dat o piatră de ametist. Dl Doctor Ionel Pop mi-a întins o bucată de piatră de var din crucea lui Avram Iancu , de care era legată o scrisoare cu următorul text: „Dragă Domnule Niculescu! Trecând Carpaţii în zbor, împreună cu Dl Victor Precup, ca prima solie a mândriei noastre, ai aterisat ieri, 23/XI n. pe Câmpul Libertăţii. Du, te rog, fraţilor noştri dragi, toată căldura sufletului nostru; du-le chemarea noastră. Dumneata ne vei fi pururi neuitat, şi, ca să-ţi aduci din când în când aminte de aceia pe care sosirea Dumitale i-a făcut fericiţi, primeşte de la noi o amintire: o bucată de piatră. E o întruchipare a luptelor noastre seculare şi a suferinţelor noastre. E o bucăţică de piatră din vechea „Piatră a Libertăţii" ridicată în 1948 pe câmpia de lângă Blaj, unde aţi aterisat Dumneavoastră. Ungurii, ca nici barem acest modest semn al dorinţei libertăţii să nu-l avem, au aruncat în aer cu dinamită vechea piatră. Din trupul ei e bucata care îţi va aminti de noi. Blaj la 24/XI n. – cu frăţească dragoste.
Dr. Ionel Pop".

Plecarăm înspre câmp. Gerul ne pişca vârful nasului, lipea o clipită geană de geană, roţile trăsurii scârţâiau ascuţit pe zăpada bătută a drumului. Trecători îmbrăcaţi gros se grăbeau pe acelaşi câmp. Soarele, ce abia răsărise de după dealul de peste Târnava Mare aburoasă, îşi rânjea dinţii tăioşi. Avionul se odihnise bine, garda a vegheat credincioasă. Lume multă, grupuri-grupuri în preajma avionului îngheţat. Unii jucau pe loc ca să nu lase picioarele să le îngheţe de tot. Sub braţele multor cucoane, flori, crizanteme smulse de la locul lor cald din casă, care tremurau şi ele parcă de frig. În haina groasă şi peste măsură de mare cu care eram îmbrăcat, în încălţămintea de blană ce-mi făcea picioarele ca de urs, străbătui o bucată în lungul câmpului ca să cercetez locul de pe care trebuia să-mi iau sborul, şi mă întorsei spre avion. Încercai să trag de elice. Abia se mişca. Am scurs ieri, la sosire, uleiul încă subţire din motor, într-o tinichea, ca să-l pun înapoi la plecare, fierbinte. Dar ce mai rămăsese era sleit de ger, înţepenind încheieturile motorului. Un foc bun, focul gărzii, pâlpâia ici, la câţiva paşi. Câţiva feciori încălzeau pe lângă el uleiul, mi-l treceau mie aşa fierbinte şi-l petreceam prin motorul pe care stăteam cocoţat. Mulţimea înfrigurată aştepta nerăbdătoare, unii jucau pe loc, alţii se plimbau de colo până colo.

La câţiva paşi de avion se formă un cor. Cântece naţionale se ridicau armonioase, vesele în văzduhul luminat, ca rugăciuni de mulţumire. Se cânta acum Unirea câştigată... şi motorul meu nu voia să pornească! Eu nu-mi simţeam degetele de frig. Câţiva se iscăleau pe pânza avionului. Să-i rog să n-o zgârie? Oh! Nu. Din contra, să-i invit să se iscălească mulţi, mulţi, toţi câţi erau acolo. Creioanele treceau din mână în mână...
- Trageţi acum!
Şi cei doi feciori pe care-i învăţasem cum să tragă de elice, se opintiră voiniceşte. Elicea le fugi din mâini, aruncându-i înapoi cu un val de aer rece. Mişcare peste tot la zgomotul motorului. Un moment, cântecul se opri, dar îndată porni cu mai multă însufleţire. Rămas bun, buchete de flori, urale... Fiecare găsea să ne spună câte ceva, strângându-ne mâna.
- Ei, acum vă rog, la o parte, într'acolo să nu mai fie nimeni, că e prea înălţător acest ceas ca să ne fie stricat de o întâmplare nenorocită, mă rugai eu, emoţionat... Un viraj spre stânga, ca să ne întoarcem deasupra câmpului Libertăţii, pentru un ultim salut şi încă un viraj deasupra blăjenilor, apoi în sus, printre Târnavele ce se depărtau, fiecare spre culmea ei, spre munţii înalţi. O jale cumplită mă cuprinsese. Parcă eu duceam acum avionul în spinare.

În Bacău, pe câmp, linişte. Doar câţiva soldaţi veniră să vâre avionul în hangar, să ne ajute la desbrăcat şi la descărcat bagajul nostru. În târg, lumea circula ca de obicei, nimeni nu se mai uita la noi cum se uita ieri, şi trei-patru ore mai înainte la Blaj şi pe câmpul de lângă el. Nu mai auzeam nici un cor, nici... „Trăiască!". Înspăimântător de repede această schimbare! Duminica ce venea era adunarea naţională de la Alba Iulia, dar n'a putut nici un avion ca să arunce manifeste, steguleţe, chipurile familiei regale, ce primisem de la Marele Cartier General. Mai multe săptămâni a fost tot vreme rea, ceaţă, ploaie. Ba, încercând să plec de la Bucureşti la Bacău, m-am înfundat în ceaţă, de era să mă isprăvesc într-un deal păduros. Am nimerit nu departe de Iaşi, pe valea Bahluiului...

Escadrila ardeleană se formase. Eu, nefiind ardelean, nu mai aveam dreptul să sbor în Transilvania... Făptuisem odată „crima", eu, din regat... Farmanul „Blaj" şi-a găsit sfârşitul peste vreo câteva zile la Sibiu, unde s'a făr'mat între nişte pomi. A fost odată...”
Lt. av. Niculescu Vasile