Revenind la opera de bazileu şi voievod-ctitor a lui Neagoe Basarab, se cuvine să afirmăm cu toată convingerea că el a promovat sinergia Ţării Româneşti, a Dunării şi Mediteranei într-un proiect vast şi statornic de construire şi susţinere a bisericilor ortodoxe şi a sfintelor mânăstiri. O demonstrează însăşi antrenarea de meşteri mari, calfe şi zidari, atât din Ţara Românească, dar şi din Transilvania, Veneţia, Elada, Armenia, Serbia şi Constantinopol, pentru construirea, în timp record, de numai cinci ani, a Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş – apreciată, la momentul târnosirii sale, 15 august 1517, o minune a ortodoxiei Orientale. Într-unul dintre primele sale eseuri publicate imediat după încheierea studiilor superioare, actualul Preafericit Părinte Patriarh Daniel o descria astfel: „capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă resursele fără de sfârşit ale poporului nostru, eleganţa şi armonia, măiestria şi priceperea".

Pornind de la modelul bizantin al Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc" din Curtea de Argeş, ctitorie a strămoşilor săi Basarabi, Voievodul Neagoe purcede la zidirea unei alte capodopere în piatră: Catedrala din Târgovişte, a Mitropoliei Ungrovlahiei. Din nefericire, aceasta nu mai există în forma sa originară, din cauza nesăbuinţei arhitectului francez André Lecomte de Nöuy, care a culcat-o la pământ şi a înălţat alta, din temelii, din care spiritul epocii lui Neagoe Basarab a dispărut. Este doar una dintre crimele pe care acest francez, din ignoranţă crasă şi fără simţul valorilor reale ale trecutului, le-a comis împotriva patrimoniului eclezial românesc. Ctitorii în Ţara Românească ale lui Neagoe Basarab sunt şi: Mănăstirea Snagov (înălţată aproape concomitent cu aceea de la Curtea de Argeş, între 1517-1521), Biserica „Sfântul Gheorghe Suseni" din Târgovişte, Schitul din Ostrovul Călimăneştilor, la care se adaugă acoperirea cu plumb a Bisericii de la Tismana, susţinerea financiară consecventă a sfintelor aşezăminte de cult de la: Corbii de Piatră, Gura Motrului, Bistriţa, Govora, Dealu, Cornet, Bolintin, Glavacioc, Cotmeana, Butoiu – Dâmboviţa, Vişina, Bălteni – Ilfov, Dobruşa, Cricov. La anul 1515, a zidit, dincolo de Carpaţii Meridionali, în Transilvania, Biserica din Zărneşti şi a susţinut substanţial înălţarea Bisericii „Sfântul Nicolae" din Şcheii Braşovului.

Din scrierile lui Gavriil Protul reţinem un veritabil pomelnic al bisericilor miluite de Neagoe Basarab – în 31 de zone: „Să zicem denpreună toate (s. n.) câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tertuliia, în Sermie, în Lugodnie, în Petlangoniia, în Dalmaţiia şi în toate (s. n.) laturile de la Răserit pănă la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate (s. n.) sfintele biserici le hrănia şi multă milă pretutindenea da". În studiul Un mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Alexandru Briciu consemnează că, din cele 95 de acte emise în timpul domniei lui Neagoe Basarab (adică 10-11 pe an), 50, adică mai mult de jumătate, se referă la biserici. Iar dintre acestea, 34 – deci peste o treime – sunt acte de danie, care privesc fie întărirea unor danii mai vechi, fie repararea unor biserici.Trei biserici ortodoxe de la sudul Dunării, acolo unde şi atunci, şi acum trăiau/ trăiesc viguroase comunităţi româneşti, au primit daniile voievodului-bazileu. E vorba de Tescaviţa, Cuşniţa şi Cuteasca. În Siria, fortul din Ascalon îl întăreşte cu o culă bine înarmată. Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, fosta capitală a Bizanţului, îi dăruieşte, pe propria-i cheltuială, un nou acoperiş din plumb. Meteorele de pe Stânca Tesaliei, aşezămintele de pe Muntele Sinai şi din Ierusalim se bucură de acelaşi tratament generos. Protosul athonit Gavriil se întreabă aproape retoric: „Ce vom mai înmulţi cuvintele, spuind toate mănăstirile pe rând ? Că toate (s. n.) mănăstirile den sfânt muntele Athosului le-au îmbogăţit cu bani, cu sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora". Stârnesc şi acum uimire daniile anuale în aspri (de argint) – 29.200 şi taleri de aur – 600 asigurate mânăstirilor de la Muntele Athos: Cutlumus, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron, Hilandar, Marea Lavră ş. a.

Autorul primei capodopere a literaturii române

Analiza literară cea mai nuanţată a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie o datorăm regretatului Ion Rotaru, riguros critic şi istoric literar cu accentuat profil universitar, care consideră această carte de căpătâi drept „prima mare capodoperă a literaturii române, redactată iniţial în slavoneşte", scrisă la Curtea de Argeş între anii 1512-1521. Capitolul – de 13 pagini şi un sfert, pp. 77-90, format B4 – dedicat de Ion Rotaru acestui cap de pod al literaturii noastre, în primul volum din seria O istorie a literaturii române. De la origini până la Epoca Luminilor, serie reunită apoi într-o monumentală carte pe formatul celebrei Istorii... a lui G. Călinescu, pe care o şi depăşeşte din anumite puncte de vedere, este atât de convingător încât ne permitem să-l ilustrăm printr-o sintetizare extremă. De reţinut că Ion Rotaru respectă, în documentare şi în structurarea materiei, toate criteriile impuse de G. Călinescu, extinse ulterior de discipolul acestuia, Al. Piru. Prima remarcă este aceea că Învăţăturile... constituie o operă de uz didactic – ad usum Delphini -, care, deşi este foarte diferită, se aseamănă până la un punct cu Principele lui Nicollo Machiavelli, scris în aceeaşi perioadă. Amândouă pornesc de la modele bizantine foarte vechi, din secolele IX-XIV, toate având caracterul de enciclopedii de epocă.

Ion Rotaru precizează că părţi întinse ale capodopei lui Neagoe Basarab, destul de singulară, misterioasă chiar până la un punct, „dezvoltă un misticism tipic medieval, rugăciuni nesfârşite, debitate parcă într-un fel de transă barocă". Judecata de valoare a istoricului literar este exprimată fără echivoc: „Învăţăturile sunt tipice pentru mentalitatea evului de mijloc, într-un anume chip şi pentru spiritul românesc al timpului". Anticipând o anume direcţie a poeziei moderne din secolul al XX-lea, textul Învăţăturilor... „intră în cadenţe poematice, în frazări fastuoase, superioare mult altor scrieri vechi similare". Din nou, judecata de valoare a lui Ion Rotaru este categorică : „Româneasca de aici este aproape perfectă, cu începuturi de întrepătrunderi dialectale, de sinteză a graiurilor din provincii". Faptul denotă o profundă gândire şi rafinată simţire, semn al unei civilizaţii şi culturi remarcabile. Fiorul liric, cuvintele-cheie, retorica subtilă, volutele incantatorii, cadenţele expresive „ne pot da o idee clară despre ceea ce s-a numit poezia-rugăciune, concept pur, contemplat în desfăşurări de propoziţii solemne".

În rafinata sa analiză, Ion Rotaru include comparaţii cu generaţii de scriitori din veacurile următoare celui în care Neagoe Basarb a scris Învăţăturile..., punând în relief capacitatea de anticipare, din partea lui Neagoe Basarab, a mersului literaturii noastre naţionale şi rolul voievodului muntean de model şi deschizător de drumuri: „Fiorul liric, mult mai adânc aici decât în cazul chiar al unor Varlaam sau Antim (...), trimite insistent spre marea enigmă a sensului existenţei umane. Motivul antic al lui ubi sunt, filtrat de Ioan Hrisostomul, îl redescoperim exprimat în româneşte în forme cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în paginile lui Miron Costin şi Dimitrie Cantemir".Remarcând şi destulele pasaje epice – din apologuri, pilde-parabole -, istoricul literar reţine „un soi de epic descriptiv (...) pe care îl vom întâlni practicat sistematic, până la saţietate, de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, în alte scopuri însă, fără încrâncenările abisale de aici".Minuţia, acurateţea şi forţa imagistică a artistului cuvântului din Învăţăturile lui Neagoe... nu sunt atinse nici de Gavriil Protul, nici de zugravii de biserici care au exprimat, printr-o parabolă, o idee inspirată de Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf.

Ion Rotaru consideră că maximumul de expresivitate în Învăţături îl constituie paginile conţinând elegiile-bocete când au îngropat a doua oară, în mănăstire la Argeş, oasele mume-sei, Doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod, şi Doamnei Anghelinii... Istoricul literar evidenţiază că: „Este prima şi una dintre cele mai frumoase pagini de poezie în care se exprimă iubirea filială în arta cuvântului românesc. Puterea de sugestie şi cuprindere a imaginilor, directitatea şi omenescul lor (...), foarte personale, asemănătoare mult cu cele din O, mamă..., elegia funebră a lui Eminescu, sunt totul."

,,Rafinament aristocratic şi de curte''

Este dincolo de orice îndoială că o ştiinţă de carte cu totul aparte pentru acea vreme, dincolo de cea pur folclorică şi autohtonă, a influenţat şi a făcut să rodească pasaje de cea mai înaltă lirică, în autobocetul prin care Neagoe se adresează celor rămaşi în viaţă. Una dintre comparaţii, menţionează Ion Rotaru, cu totul surprinzătoare, imposibil de aflat în folclor, dovedeşte rafinament aristocratic şi de curte, peste marginile experienţei de obşte: „Că azi, feţii mei, vă despărţiţi de la inima mea ca o scântee când sae pre faţa apei mării în adâncurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite". Experimentatul comentator formulează iarăşi o judecată de valoare tranşantă, apreciind că aici „sugestia de trecere în neant capătă o forţă şi originalitate în expresie neîntâlnite nicăieri altundeva". Preluat din Eclesiastul biblic şi din multe alte izvoare de omiletică bizantină, motivul baroc al fortunei labilis este adus de Neagoe Basarab în premieră absolută în literatura română. El va fi ilustrat mai târziu de Miron Costin, în poemul filozofic Viiaţa lumii, de Dimitrie Cantemir în Divanul... şi în Istoria ieroglifică, de mulţi alţii, până la marele Eminescu, cel din Memento mori sau Glossă. Antim Ivireanul, de asemenea, este anticipat cu strălucire în această primă capodoperă românească, unde aflăm elogiul Fecioarei de o mare frumuseţe poetică, adevărat Ave Maria.

Precursor al lui Cantemir, Eminescu, Blaga, Rădulescu-Motru, D. D. Roşca

Analizând partea pur didactică, direct practică a Învăţăturilor..., istoricul literar glosează astfel: „Contrastul dintre partea lirico-teoretică, propovăduind deşertăciunea lumii şi chipul cum se poate câştiga împărăţia cerurilor prin viaţa ascetică, prin renunţarea la toate bunurile pământeşti, prin posturi şi rugăciuni necurmate, şi partea pur practică a scrierii, nu surprinde deloc pe cunoscătorul fenomenului cultural românesc, prin ceea ce ar putea numi filozofia teoretică şi filozofia practică, aşa cum o aflăm configurată în poezia noastră populară, începând cu balada Mioriţa (şi, istoriceşte, mai de devreme, poate, cu zamolxianismul dacic al dispreţului faţă de viaţa pământească şi al sfidării morţii, alături de tăria în lupta pentru apărarea ţării de invazii străine), cu operele unor Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, până la I. Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi mai cu seamă Eminescu; până, în fine, la filozofia unor Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru sau D. D. Roşca, cu necesara observare a tuturor nuanţelor şi împrejurărilor cu care, în diferite epoci, aceste manifestări ale spiritului naţional s-au produs de-a lungul istoriei". (Ibid., p. 87)De mare interes, în pagini memorabile, sunt trecute în revistă o multitudine de sfaturi, pentru fiul Theodosie, privind, spre exemplificare, comportamentul domnitorului, care trebuie să fie, în toate împrejurările exemplar, ritualul primirii solilor, organizarea armatei, tactica războaielor şi mijloacele prin care se poate obţine şi menţine pacea (capitol studiat de Nicolae Bălcescu înainte de a scrie Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul).

Despre unul dinre sfaturile date de Neagoe Basarab, care dispunea de experienţă militară şi războinică apreciabilă, Ion Rotaru apreciază că: „ar putea foarte bine să fie dat mai cu seamă de un general de armate cum fusese Ştefan cel Mare". Merită reţinută, evident, judecata de valoare exprimată de istoricul literar în finalul capitolului, conform căreia atât versiunea românească, dar şi cea slavonă originară, de neînlocuit, „participă la istoria culturii şi literaturii noastre naţionale şi mărturisesc despre o epocă de mare înflorire a lor, de la începutul secolului al XVI-lea până în vremea lui Constantin Brâncoveanu". Ceea ce şi explică interesul manifestat astăzi, ca şi la 1848, faţă de capodopera Învăţăturile lui Neagoe Basarab... „de istoricii, filologii şi mai toţi cărturarii interesaţi de evoluţia spiritului naţional de-a lungul veacurilor, cristalizat magistral în această capodoperă". La rândul său, Al. Piru reţine, în finalul capitolului său despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, că – faţă de turci - domnitorul recomandă atitudinea şoimului, care, netemându-se de vultur, îi lasă, spre a evita lupta, o parte din vânatul său, dar, dacă duşmanii vor cu tot dinadinsul război, numărul lor oricât de mare nu trebuie să ne înspăimânte. Istoricul literar apreciază la Neagoe Basarab ,,îndemânarea elocvenţei, cadenţa de mare vibraţie retorică, mai ales când vorbeşte (după Ioan Zlataust) despre fragilitatea vieţii întreruptă de moarte'', pentru a puncta apoi: ,,Patetică este plângerea morţii fiului Petre, cea mai mişcătoare pagină elegiacă din literatura română în limba slavonă'' (s. n.) Ca niciodată la Al. Piru, ultimul paragraf lasă să se întrezărească, dincolo de sinteza exemplară, o undă de vibraţie umană aparte, poate chiar o anume înduioşare faţă de destinul în postumitate al operei marelui voievod-ctitor: ,,Neagoe Basarab a murit în ziua de 15 septembrie 1521. Theodosie, care i-a urmat la tron, a domnit mai puţin de patru luni şi a murit la Constantinopol. Alţi doi fraţi, Petru şi Ion, şi o fată, Anghelina, muriseră înainte, iar Stana şi Ruxandra au devenit soţiile lui Ştefăniţă al Moldovei şi respectiv Radu de la Afumaţi. Ca în legenda meşterului Manole, pierit după zidirea bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi-au nimicit autorul, ajungând a fi socotite (pe nedrept) o scriere pseudo-epigrafă, anonimă''. (Op. cit., pp.35-36)

Punte între Europa postbizantină şi Europa occidentală

Referindu-se la rolul neamului nostru în Europa bizantină şi post-bizantină, reputatul istoric literar Dan Zamfirescu punctează decisiv: „Românii au sporit această avere, creând în limba de cultură a întregului Răsărit, deci pe terenul însuşi al celor cu multe sute de ani în avans, o capodoperă istoriografică – Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei, una hagiografică – Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Suceava – şi cea mai voluminoasă operă unitară scrisă vreodată în limba de cultură a lui Chiril şi Metodie: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie". (Locul şi rolul culturii române în Europa şi în lume, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2006, pp. 31-32) Continuându-şi cu fervoare cuceritoarea demonstraţie, avizatul editor al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (împreună cu Florica Moisil) şi al unei fundamentale antologii de literatură română veche (în colaborare cu G. Mihăilă) susţine, cu autoritatea-i recunoscută, că, privit din avion, peisajul cultural european rezervă culturii române un loc cu totul special: „...ea ne apare ca singura cultură ce respiră, încă de la început, cu ambii plămâni. Este o cultură pe care mi-am permis să o definesc în 1973 drept „sinteză europeană", dând astfel cu anticipaţie răspunsul cerut recent de un confrate occidental scriitorului Nicolae Breban: Să-mi defineşti cultura română numai în două cuvinte".Cu deplin temei, Dan Zamfirescu afirmă că, aici, la noi, Europa bizantină şi Europa occidentală de tradiţie catolică şi limbă latină „nu numai că s-au întâlnit pe un fel de punte între Orient şi Occident, într-un loc de răscruce de civilizaţii, ci au conlucrat necontenit spre a configura identitatea unei civilizaţii şi unui spirit ce ocupă un loc inconfundabil în ansamblul civilizaţiei europene". (Ibid., p. 33) Într-un paragraf memorabil, redutabilul cercetător – care are o licenţă în teologie cu teza Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice (scrisă în 1956 şi publicată abia în 1992) şi un doctorat în filologie, susţinut cu Dan Simonescu, cu teza Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate (Ed. Minerva, 1973) – conturează un original portret al domnitorului muntean: „Neagoe Basarab, acest împărat postbizantin, ocrotitor al întregii Ortodoxii, nu se sfieşte să trimită soli cu scrisori la Papa Leon al X-lea, protectorul lui Rafael. El se interesează de raţiunile urii dintre grecii ortodocşi şi catolicii apuseni, primind răspuns de la Manuil din Corint, dar nu se lasă impresionat şi în Târgoviştea sa adăposteşte o mănăstire franciscană, de unde află despre cultul rănilor Domnului. Cu această pietate franciscană ne întâlnim în Învăţături, altfel cea mai isihastă carte a culturii române".

Efigii în bronz

În final, reiterăm, preluând din Scrisoarea... Î. P. S. Calinic, doar câteva dintre sintagmele – adevărate efigii în bronz – cu care Neagoe Basarab a fost pus în lumina eternităţii: „Divinul" îl numea poetul grec Maximos Trivalis, plasându-l la poalele Olimpului; „Domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul" îl proslăveşte Nicolae Iorga; „unul din cei mai culţi domni ai noştri din vechime" – îl descrie Ion Bogdan; „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof" – îl consideră enciclopedistul de talie mondială Bogdan Petriceicu Hasdeu. Pentru ca, mai aproape de noi, în 1981, Mitropolitul Antonie Plămădeală să-i creioneze un cuprinzător portret, din care spicuim: „Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat, în Învăţături..., ca şi în catedrală, o sinteză românească originală între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat". Respectând structurile canonice, asceza şi toate rigorile isihasmului, Neagoe Basarab a cucerit armonia – cu Dumnezeu şi cu neamul său, cu obârşiile daco-romane, cu spiritul românesc al înaintaşilor săi, de la Basarab I până la Vlad Ţepeş şi Radu cel Mare, înrâurind vocaţia unor magnifici urmaşi vestiţi în Europa, în lume: Mihai Viteazul – Restitutor Daciae; Constantin Brâncoveanu – Martirul Ortodoxiei, făurarul primului stil arhitectonic naţional, care-i şi poartă numele; Mihai Eminescu – Românul Absolut; Constantin Brâncuşi – Cioplitorul de lumină, de porţi româneşti şi de infinire în sculptura mondială, pe care a întors-o la Esenţe, la izvoarele primordiale, pe cât de româneşti, pe atât de universale; George Enescu – Chintesenţa melosului românesc ridicat la rangul suprem de Muzică-Bucurie, Muzică-Imn de slavă lui Dumnezeu înveşnicit în vibranta Biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş. Neagoe Basarab a anticipat, parcă, viziunea de peste veacuri a unui alt erudit, Timotei Cipariu (cleric greco-catolic, paşoptist, fondator al Academiei Române) conform căreia: „Acolo unde politicul dezbină, cultura uneşte". Prin numeroasele şi excepţionalele sale fapte culturale, Neagoe Basarab a unit destinul neamului românesc cu acela al Europei din epoca sa, dar şi cu acela al Europei din secolele ce i-au urmat.Tocmai de aceea, acum, în zorii mileniului al treilea, episcopul catolic Josef Hommayer, acreditat pe lângă Uniunea Europeană, mărturisea anii trecuţi, după o vizită în ţara noastră, cucerit de căldura şi evlavia românilor: „Inima Europei, acum am găsit-o, aici, la Bucureşti". Este o realitate care nu ar fi fost posibilă fără lucrarea plină de har a Voievodului Neagoe Basarab, de acum 500 de ani. Doamne, ocroteşte-i pe români ! Doamne, ajută-ne !

P. S. : Vă propun un salt cuantic, pe deplin întemeiat: fără aprofundarea vastei opere a lui Neagoe Basarab -, Î. P. S. Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, nu l-ar fi destăinuit în profunzime pe Constantin Brâncuşi. Nu l-ar fi desghiocat din halourile de taine succesive în care este înveşmântat, precum ceapa miraculoasă în zeci de cămăşi mătăsoase. Şi, desigur, nu ar fi devenit un veritabil hermeneut al creaţiei de geniu a Titanului din Hobiţa - purtător, împreună cu Eminescu, Enescu, Eliade, Coandă, Babeş, Gogu Constantinescu, al praporilor spiritului românesc. Spirit european, prin excelenţă, fără de care bătrânul continent ar fi cu mult, mult mai sărac. În toate sărac şi, mai ales, cu Duhul.