Între cercetătorii ruşi, interesaţi de istoria României, se numără şi Aleksandr S. Stîkalin, autor al unor contribuţii remarcabile privind relaţiile româno-sovietice, îndeosebi tensiunile apărute între Moscova şi Bucureşti, ca urmare a unor iniţiative ale liderilor români sau a tendinţei lor, de distanţare de Kremlin. Printre ultimele sale studii publicate se numără şi cel intitulat Probleme ale raporturilor sovieto-române şi ale formării modelului român de socialism în materialele Prezidiului C.C. al P.C.U.S. (1953-1964), inclus în culegerea de studii Diplomaţie şi destine diplomatice în lumea românească[1].

Aleksandr. S. Stîkalin a făcut parte din colectivul care a editat cele trei volume masive de materiale documentare ale Prezidiului C.C. al P.C.U.S., din anii 1953-1964, adică de la moartea lui Stalin la căderea lui N.S. Hruşciov. Reamintim că, la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. (1952), Biroul Politic al Comitetului Central şi-a schimbat denumirea în Prezidiu al C.C. al P.C.U.S., continuând să fie „sfânta sfintelor” a Partidului, deşi Stalin a operat însemnate modificări în componenţa lui asupra cărora s-a revenit după moartea sa. Ceea ce se desprinde din documentele Prezidiului C.C. al P.C.U.S. este că, pe măsură ce perioada hruşciovistă se apropia de sfârşit, relaţiile româno-sovietice se deteriorau progresiv. Este semnificativ, de altminteri, că în şedinţa Prezidului C.C. al P.C.U.S. din 13 octombrie 1964, cât şi în cea a Plenarei C.C. al P.C.U.S., din 14 octombrie 1964, în cadrul cărora s-a decis destituirea lui Hruşciov, a fost evocată şi criticată atitudinea jignitoare adoptată de acesta în relaţiile cu conducătorii români, în general, şi Gheorghiu-Dej, în special.

Esenţa conflictului a constituit-o încercarea lui Hruşciov de a impune în cadrul C.A.E.R. diviziunea socialistă a muncii, de a integra economiile ţărilor din blocul sovietic şi de a institui organe de planificare suprastatală, ceea ce ar fi subordonat economia României directivelor venite de la Moscova şi ar fi constrâns conducerea de la Bucureşti să renunţe la planurile sale, de industrializare a ţării, condamnată astfel să rămână cu o economie preponderent agrară. Intenţiile lui Hruşciov intrau în conflict cu aspiraţiile regimului de la Bucureşti. În celebra sa lucrare, Noua clasă, Milovan Djilas a subliniat că raţiunea de a fi a noii clase (numită, mai ales, după apariţia lucrării lui Mihail Vozlenski, Nomenklatura) este de a realiza industrializarea unor ţări, rămase în urmă în plan economic. În Europa de Est, regimurile comuniste, cu toate derapajele lor represive, au făcut parte din ceea ce se numeşte dictaturile de dezvoltare, adică şi-au propus ca ţel, în ţările în care sectorul agricol avea ponderea cea mai mare, să inverseze raportul în beneficiul industriei. La originea îndepărtării de „marele frate” de la Moscova a regimului de la Bucureşti s-a aflat refuzul echipei lui Gheorghiu-Dej de a renunţa la marele proiect de industrializare. Beneficiind de contextul intersocialist, creat de conflictul sovieto-chinez, conducerea de la Bucureşti s-a angajat într-o intensă activitate diplomatică atât în interiorul, cât şi în exteriorul „lagărului socialist” pentru a-şi marca individualitatea în cadrul Tratatului de la Varşovia, a-şi consolida puterea şi a găsi sprijin politic şi economic pentru efortul său de independenţă. Statele Unite au fost una din direcţiile principale ale deschiderilor diplomaţiei româneşti. Unul din emisarii cei mai eficaci în această direcţie s-a dovedit a fi Mircea Maliţa, care, graţie întinsei sale culturi istorice şi diplomatice, a tactului şi a farmecului său personal a câştigat încrederea interlocutorilor americani. Una dintre cele mai importante întrevederi, pe care el a avut-o în S.U.A., a fost cea din 8 august 1963 cu Averell Harriman, fostul ambasador al S.U.A. la Moscova, în anii celui de-al doilea război mondial, iar, la acea dată, asistent al secretarului de stat al S.U.A..

Mircea Maliţa fusese trimis de către Gheorghiu-Dej la Washington, în calitate de reprezentant al României, pentru a semna Tratatul de interzicere a experienţelor nucleare în atmosferă, spaţiul extraatmosferic şi sub apă. După semnarea tratatului, Harriman l-a invitat pe Mircea Maliţa să ia dejunul împreună (reprezentantul român a fost însoţit de alţi doi diplomaţi), cu acest prilej având loc o conversaţie privind relaţiile româno-americane. În cursul discuţiei, Harriman a făcut o declaraţie de însemnătate excepţională: „Spuneţi-i domnului Gheorghiu-Dej din partea mea, că americanii nu au consimţit niciodată [la] ceea ce se numeşte împărţirea de la Ialta. Eu am fost acolo. Pentru noi, procentele lui Churchill nu au fost valabile. În înţelesul americanilor, acordul trebuia să fie fifty-fifty. Niciodată nu ne-am schimbat părerea. Alţii s-au abătut de la înţelegere, aşa cum am văzut-o noi”[2].

Afirmaţia lui Harriman necesită anumite precizări. Mai întâi, este de făcut distincţia între două momente istorice: acordul de procentaj Churchill-Stalin (9 octombrie 1944, urmat de negocierile dintre Eden şi Molotov, desfăşurate în cursul aceleiaşi vizite, din 9-18 octombrie 1944) şi Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945). La Conferinţa de la Ialta, problema divizării Europei în sfere de influenţă nu a mai fost abordată. Este adevărat că Statele Unite îşi exprimaseră rezervele, încă din primăvara anului 1944, faţă de propunerea lui Churchill de a împărţi Europa de Sud-Est în zone de preponderenţă ale celor Trei Mari, dar, după impunerea guvernului Groza de către Stalin (6 martie 1945), Churchill şi Roosevelt au convenit că nu România, ci Polonia era ţara care trebuia să constituie testul pentru continuarea Marii Alianţe şi după înfrângerea Germaniei.

Cele spuse de Averell Harriman lui Mircea Maliţa aveau însă caracterul unui mesaj către conducerea de la Bucureşti: Washingtonul atrăgea atenţia că intenţiona să încurajeze orice încercare de distanţare a României de Moscova, întrucât S.U.A. nu se considerau legate de un acord, care consacra ponderea decisivă a U.R.S.S. în Europa de Sud-Est (cu excepţia Greciei).

Gheorghiu-Dej însuşi îi spusese lui Mircea Maliţa, înainte de plecarea la Washington, că el trebuia să sublinieze o idee de bază: „avem o politică externă independentă şi […] gândim cu capul nostru”[3]. Când s-a reîntors de la Washington, Mircea Maliţa a făcut o amănunţită expunere lui Gheorghiu-Dej asupra convorbirilor purtate în S.U.A.. După ce i-a reprodus cele spuse de Averell Harriman „s-a aşternut o tăcere, în timp ce Gheorghiu-Dej procesa în mintea lui acest mesaj”[4]. Din nefericire, aşa cum ne informează Mircea Maliţa, din stenograma discuţiei dintre el şi Gheorghiu-Dej lipseşte tocmai această parte „deliberat omisă sau ştearsă”[5]. Ar fi interesant ca, în cadrul unei cercetări sistematice a surselor privind perioada imediat premergătoare „Declaraţiei din aprilie 1964”, să fie cunoscute atât stenograma americană a convorbirii Harriman-Maliţa, cât şi reacţia lui Gheorghiu-Dej faţă de această declaraţie. Cât priveşte pe Mircea Maliţa, el este categoric în privinţa impresiei produse asupra sa de declaraţia lui Harriman: „Am fost uluit de acest mesaj neaşteptat, la care aveam să meditez timp îndelungat”[6].