1918 - „Voinţa unanimă a biruit!”

Marea Unire realizatǎ de români în 1918, s-a înscris în amplul proces de autodeterminare a popoarelor şi de constituire (sau reconstituire) a statelor naţionale care a cuprins Europa la sfârşitul Primului Război Mondial. Înfǎptuirea statului naţional unitar s-a realizat prin lupte şi jertfe, prin fermitate şi inteligenţă, cu o amplă participare a tuturor energiilor creatoare ale poporului român. Momentul prielnic s-a ivit la mijlocul celei de-a doua decade a secolului al XX-lea, când a izbucnit Primul Război Mondial. România urma să se alăture uneia dintre taberele aflate în conflict. O decizie era greu de luat, deoarece în gruparea Antantei, din care făcea parte Rusia, se afla Basarabia, iar în cea a Puterilor Centrale era Austro-Ungaria care stăpânea Transilvania şi Bucovina. Consiliul de Coroană, întrunit în iulie 1914, a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată.Au urmat mari manifestaţii publice, în cadrul cărora unii susţineau intrarea în luptă alături de Antantă, pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, alţii cereau alăturarea de Puterile Centrale, afirmând că drumul spre Alba Iulia trecea prin Chişinău.

După doi ani de neutralitate, Consiliul de Coroană, din iulie 1916, a decis intrarea României în război alături de Antantă. La 14 august 1916, România a început „războiul pentru întregirea neamului“. În Proclamaţia Regelui Ferdinand erau evocate faptele înaintaşilor, după care se conchidea: „Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. Dincolo de avatarurile confruntărilor militare, este cert că jertfa de sânge a ostaşilor români în Primul Război Mondial a stat la baza României Întregite.

O fericită coincidenţă istorică a făcut ca în 1917-1918 să se prăbuşească atât Imperiul Rusiei, cât şi cel Habsburgic, fapt ce a permis românilor să-şi realizeze integral idealul naţional. Incǎ din februarie 1917, Rusia a fost cuprinsǎ de febra revoluţiei. În martie, ţarul a abdicat, iar în octombrie puterea a fost preluatǎ de bolşevici, care la 2/15 noiembrie au proclanat dreptul popoarelor la autodeterninare pânǎ la despǎrţirea de statul existent. De acest drept au profitat popoarele din Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, precum şi românii din Basarabia. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, a votat Declaraţia prin care Basarabia, „în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului cǎ noroadele singure sǎ-şi hotǎrascǎ soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România”. In toamna anului 1918, Imperiul Habsburgic (Austro-Ungaria) a cǎzut şi el sub loviturile revoluţiei de eliberare a popoarelor oprimate. Revoluţia a izbucnit la Viena în ziua de 30 octombrie, dupǎ care a cuprins Budapesta, Praga, Bratislava, Cernǎuţi, Oradea, Zagreb şi alte mari oraşe. La începutul lunii noiembrie, Austria şi Ungaria s-au declarat republici independente, cehii s-au unit cu slovacii constituind statul Cehoslovacia, polonezii din ambele imperii (rus şi habsburgic) au constituit Polonia istoricǎ, croaţii, slovacii, slovenii şi muntenegrenii s-au unit cu sârbii creind un singur stat. La rândul lor, românii din Bucovina nu au mai recunoscut autoritatea Austriei, iar la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General întrunit la Cernǎuţi a votat Declaraţia prin care a proclamat „Unirea necondiţionatǎ şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pânǎ la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Incǎ de la 5/18 noiembrie 1918, românii din Transilvania au anunţat cǎ nu mai recunosc autoritatea guvernului de la Budapesta, iar la 18 noiembrie/1 decembrie s-a întrunit Adunarera Naţionalǎ la Alba Iulia. Discursul solemn şi festiv a fost rostit de Vasile Goldiş, care a făcut o amplă şi temeinică analiză a luptei românilor pentru apărarea fiinţei etnice, împotriva stăpânirii străine, pentru scuturarea asupririi naţionale şi unirea cu patria mamă. A concluzionat: „După drept şi dreptate românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu Regatul României”. În încheierea discursului său, Vasile Goldiş a dat citire Rezoluţiei, care începea cu aceste cuvinte: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.  Rezoluţia a fost susţinută de Iuliu Maniu din partea Partidului Naţional Român şi de Iosif Jumanca în numele social-democraţilor. Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Adunǎrii, a supus votului acest document, care a fost adoptat în unanimitate, prin vii aclamaţii.

Într-o atmosferă însufleţită, deputaţii s-au deplasat pe Câmpul lui Horia, aflat în preajma Cetăţii. De la cele patru tribune improvizate au vorbit Miron Cristea, Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Iosif Jumanca, Silviu Dragomir, Ştefan Cicio-Pop, Petru Groza şi alţi fruntaşi politici. Ei au explicat conţinutul Rezoluţiei, primit cu entuziasm de mulţime. Un martor ocular relata că vestea Unirii a fost primită cu urale care păreau „un tunet prelung izbucnit din o sută de mii de piepturi” şi care era „tunetul unanimităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate”. Prezent la faţa locului, Lucian Blaga avea să scrie că în ziua aceea de 1 decembrie 1918 a cunoscut „ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. Cei întorşi la casele lor au fost întâmpinaţi cu entuziasm de concetăţeni şi puşi să povestească de zeci şi zeci de ori „cum a fost la Alba Iulia”. Oamenii simţeau nevoia să mai audă o dată şi încă o dată „povestea adevărată” a înfăptuirii Marii Uniri. Pentru că, aşa cum scria un ziar care apărea la Bucureşti, „voinţa unanimă care a biruit la Alba Iulia a dărâmat ultimul hotar, ultima rămăşiţă din graniţele cu care lunga tiranie a istoriei a spintecat veacuri de-a rândul fiinţa neamului românesc”.

Printr-o fericită coincidenţă, în ziua de 1 decembrie 1918, oficialităţile României se întorceau de la Iaşi, unde se refugiaseră în noiembrie 1916, la Bucureşti. În acelaşi cortegiu se aflau şi delegaţia bucovinenilor, precum şi miniştrii Basarabiei care făceau parte din guvernul României. Vestea hotărârii de la Alba Iulia a fost adusă la cunoştinţa bucureştenilor prin manifeste aruncate din avion. Într-o atmosferă de mare însufleţire, populaţia Capitalei s-a adunat la statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii, exprimându-şi bucuria că Rezoluţia adoptată la Alba Iulia prevedea unirea Transilvaniei cu România, desǎvârşindu-se astfel crearea statului naţional unitar român.

Marea Unire din 1918 a reprezentat, ca să-l parafrazăm pe Mihail Kogălniceanu (care se referea la Unirea din anul 1859), „actul energic al naţiunii române”, pregătit de întreaga evoluţie istorică a poporului român, de îndelungata sa luptă pentru existenţă, pentru apărarea fiinţei proprii şi pentru dreptul de a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat. Poporul român a valorificat integral conjunctura internaţională creată prin prăbuşirea celor două mari imperii - ţarist şi habsburgic - care stăpâneau teritorii româneşti. Războiul pentru unitatea naţională a pus cu putere în relief hotărârea de nezdruncinat a naţiunii noastre de a nu precupeţi nici un efort, nici un sacrificiu pentru împlinirea marelui său ideal. Această luptă a mobilizat puternic toate conştiinţele româneşti, a creat acea stare de spirit care a dus la marea efervescenţă politică din anul 1918, materializată în făurirea statului naţional unitar.

Românii aflaţi sub stăpâniri străine au înfăptuit o adevărată revoluţie de unitate naţională. În virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, tot mai larg recunoscut pe plan internaţional, românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania au înlăturat vechile autorităţi asupritoare şi au preluat efectiv puterea politică, devenind stăpâni pe propria lor soartă. Au urmat adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, cele mai largi şi democratice organisme naţionale din Europa anului 1918, care într-o deplină libertate au decis unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Actele de unire au fost predate lui Ferdinand I, care prin decrete regale le-a ratificat, prilej cu care în guvernul României au fost numiţi reprezentanţi ai provinciilor istorice respective.

În noiembrie 1919 au avut loc alegeri generale, în urma cărora s-a constituit primul Parlament al României întregite, care la 29 decembrie a votat legile de ratificare a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă. Ca de atâtea ori în îndelungata şi zbuciumata sa evoluţie, şi în momentul fǎuririi statului naţional unitar în fruntea poporului nostru s-au aflat oameni cu o largă viziune istorică şi cu un ardent patriotism. O întreagă pleiadă de oameni politici, reprezentând în chip strălucit generaţia Unirii, a acţionat pentru îndeplinirea idealului naţional. Menţionăm pe regele Ferdinand şi regina Maria, pe Ion I.C. Brătianu, N. Iorga, Take Ionescu - din vechiul regat; pe Ion Inculeţ, C. Stere, şi Pan Halippa - din Basarabia; pe Iancu Flondor, Ion Nistor şi Dori Popovici - din Bucovina; pe Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş şi Iuliu Maniu - din Transilvania. Lor li se adaugă generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Presan şi mulţi alţii. Această generaţie şi-a făcut pe deplin datoria; unii pe front, cu arma în mână, alţii cu ascuţişul minţii prin munca de propagandă, de organizare şi de mobilizare, de elaborare a documentelor cu adevărată rezonanţă istorică, de susţinere fermă a drepturilor româneşti în cel mai mare areopag cunoscut până atunci în lume: Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920. Generaţia Unirii a transpus în realitate visurile celor mai luminate şi înţelepte minţi zămislite de poporul român de-a lungul vremii.

Cu excepţionala-i putere de sinteză, Nicolae Iorga aprecia că, „fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la marea faptă a Unirii, de la general şi de la fruntaş ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”.