În urma presiunilor românilor, guvernul otoman va aproba, cu toată opoziţia grecilor, libera practicare a învăţământului în limba română. Marele vizir Savfet Paşa a emis în septembrie 1878 Ordinul viziral nr. 303 prin care cerea autorităţilor locale (valiului Salonicului şi Ianinei, valiul, în epocă, era guvernatorul unui vilaiet) să nu împiedice funcţionarea şcolilor române[1]. La elaborarea şi emiterea acestui act o contribuţie esenţială a avut profesorul Apostol Mărgărit. Consecinţele au fost deosebit de importante pentru învăţământul românesc, numărul şcolilor a crescut cu câteva zeci în numai câţiva ani. Situaţia şcolilor române din Turcia a fost încredinţată de către guvernul român unui Inspector General al Şcolilor Române din Balcani, funcţie ce va fi deţinută din 1878 şi până în 1902 de profesorul Apostol Mărgărit. Sediul Inspectoratului General se afla la Bitolia. După aceea, ministrul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, a decis desfiinţarea Inspectoratului şi înlocuirea acestuia cu Administraţia Şcolilor şi Bisericilor Române din Turcia, care îşi avea sediul tot la Bitolia. Conducerea acestei Administraţii a fost încredinţată lui G.C. Ionescu. În 1906 Administraţia a fost iarăşi transformată în Inspectorat, condus de N. Tacit care era ajutat de cinci revizori şcolari.

Reacţia grecilor la constituirea atâtor şcoli (şi biserici) ale românilor nu a întârziat să apară. Ei au denunţat permanent autorităţilor otomane pe institutorii români drept un pericol la adresa statului otoman; apoi au împiedicat prin orice mijloace - cum ar fi ruperea cărţilor, scoaterea preoţilor de la slujba religioasă - introducerea limbii române în şcoli şi biserici[2]. Guvernul grec a avut o politică specială vis-à-vis de autorităţile otomane modificându-şi-o în funcţie de succesele obţinute de bulgari, sârbi, albanezi. Politica lor s-a concretizat în acţiuni care au mers de la susţinerea financiară a şcolilor greceşti până la organizarea de bande teroriste(antarţi)[3] în Grecia, care treceau în Macedonia[4], sau în Epir şi în Tesalia şi unde prin teroare, şi uneori chiar prin crime, impuneau locuitorilor să se declare greci. După felul în care au răspuns prigonirilor la care au fost supuşi, românii din Balcani s-au împărţit în două categorii:
a) românii naţionalişti, aceia care au îndurat toate prigonirile: turceşti, bulgăreşti, greceşti, sârbeşti, păstrându-şi limba, religia, obiceiurile şi conştiinţa naţională românească. Ei şi-au trimis copiii la şcolile româneşti şi au frecventat bisericile româneşti. În regiunile unde nu existau şcoli, biserici sau preoţi români, românii naţionalişti preferau să-şi lase copiii nebotezaţi, decât să accepte să li se dea nume greceşti sau bulgăreşti, sau sârbeşti, de pe listele oficiale date de Patriarhia de Constantinopol[5].
b) „grecomanii" sau „renegaţii" care se împotriveau curentului naţional, situându-se de partea grecilor şi s-ar părea că adesea aceştia urmăreau succes economic, social şi politic. Numărul acestora era mult mai mare decât cel al românilor naţionalişti.

În anul 1879 a luat fiinţă la Bucureşti Societatea de Cultură Macedoromână. Scopul ei era acela ca, în limitele legilor şi obiceiurilor din Imperiul Otoman, să contribuie la răspândirea prin şcoli a limbii române, să ,,stăruie pentru buna stare a bisericilor şi comunităţilor româneşti de-a dreapta Dunării şi de peste Balcani, să supravegheze mersul şcolilor deja existente şi să înfiinţeze altele noi". De asemenea, şcolile urmau să fie dotate „cu cărţi, biblioteci, aparate" şi să se „îndemne la editarea de cărţi pentru românii din acele părţi"[6]. Înfiinţarea acestei Societăţi a determinat din nou revolta Patriarhului Constantinopolului, Ioachim al III-lea care, în 8 decembrie 1879 adresa o Enciclică Patriarhală Mitropolitului Pelagovici îndemnându-i: „să lucraţi (...) de acord cu autorităţile locale şi să vegheaţi aşa încât Biserica să fie la adăpost de cele mai mici lucrări ale propagandei române"[7].

Confruntările cu ostilitatea grecilor au continuat. Grecii au mers până acolo încât au susţinut că nu există români în Macedonia, Epir, Tesalia, Grecia continentală, Albania, ci numai ,,elinovalahi, adică greci care vorbesc româneşte". Într-un document din martie 1886 emis de consulul grec Panurias din Bitolia, şi adresat lui Pikion, institutor şi agent panelenist din Kastoria (Macedonia) se afirma că: ,,Sub raport etnologic, elementul românesc este aproape necunoscut în Europa. De aceea să ne ferim de a pronunţa sau de a aminti cuvântul român (subl. ns.). Astfel în toate numirile care arată originea sau existenţa românilor, de exemplu Vlaho-Clisura, Vlaho-Livada, trebuie scos cuvântul Vlaho şi să nu se scrie decât Clisura, Livada. Cuvântul român nu trebuie să figureze nicăieri"[8]. Aceleaşi idei au fost susţinute şi în presa grecească din Peninsula Balcanică şi din România[9]. Totuşi, până în anul 1880 s-au deschis 24 de şcoli româneşti, dintre care 7 pentru fete şi un gimnaziu la Monastir; 5 pentru băieţi la Molovişte, Megarova, Băiasa, Grebena, Samarina; clase secundare la Cruşova şi o şcoală mixtă la Constantinopol[10]. O nouă statistică făcută pe anul 1893, indica existenţa a 75 de şcoli primare româneşti, dintre care 55 de băieţi şi 20 de fete, un liceu de băieţi la Bitolia (1880), un gimnaziu şi o şcoală normală de fete la Bitolia (1888). Populaţia şcolară era de 3.500-4000 de elevi şi eleve[11].

În anul 1900 existau în Imperiul Otoman (partea europeană) 113 şcoli primare de fete (25), de băieţi (54), mixte (34), 5 şcoli secundare româneşti şi peste 30 de biserici în care slujba se oficia în limba română. Autorităţile otomane au intervenit pe lângă Patriarhul de la Constantinopol să permită preoţilor şi comunităţilor aromâne să oficieze în limba română, însă nu au permis înfiinţarea unei mitropolii româneşti sau a unui episcopat aşa cum aveau bulgarii şi sârbii din imperiu[12]. Apoi, în anul 1902-1903 situaţia şcolară era următoarea: circumscripţia Albania - 10 şcoli; circumscripţia Bitolia - 27 şcoli; circumscripţia Epir - 23 şcoli. Statul român a continuat, în toată această perioadă, subvenţionarea şcolilor şi bisericilor române şi îmbunătăţirea modului lor de administrare. De altfel de la sfârşitul secolului al XIX-lea, opinia publică românească, numeroşi oameni politici români au fost preocupaţi de soarta românilor balcanici, fiind socotită cu predilecţie o „chestiune de stat"[13].

În anul 1903, cu ocazia dezbaterilor din Adunarea Deputaţilor, Ioan I. C. Brătianu, în calitate de ministru de externe, declara: „Noi dorim să întreţinem relaţiunile cele mai cordiale cu statele vecine, să punem de acord interesele respective, întrucât vom şti, apărând pe ale noastre, să respectăm legitimele drepturi ale amicilor noştri. Voim să ajutăm dezvoltarea culturală a unui neam cu care ne găsim în legături de simţăminte şi de origine, dorim ca întreaga populaţie din Imperiul Otoman să aibă condiţiile civilizate de viaţă şi relaţii paşnice cu întregul Orient al Europei"[14]. Această susţinere culturală avea temeiuri puternice în istoria relaţiilor româno-balcanice. România a susţinut mişcarea naţională a românilor balcanici prin ajutoare de natură materială şi pe cale diplomatică. După stingerea conflictului dintre inspectorul Apostol Mărgărit şi o parte a personalului didactic, administraţia şcolilor şi bisericilor a fost pusă sub conducerea Legaţiei de la Constantinopol şi a consulatelor de la Salonic, Monastir şi Ianina. Au fost numiţi noi revizori şcolari care controlau activitatea şcolilor române din imperiu şi interveneau la autorităţile locale pentru obţinerea autorizaţiilor de funcţionare.

În anul şcolar 1903-1904 au funcţionat în Imperiul Otoman 84 de şcoli primare române repartizate astfel în cele 4 circumscripţii: 10 în Albania, 26 în Bitolia, 25 în Epir şi 23 în Salonic, cu un număr total de 3.500 de elevi pregătiţi de 110 institutori şi institutoare. Situaţia şcolilor secundare române era următoarea: liceul român din Bitolia, condus de Adam Coe, avea 100 de elevi bursieri, pregătiţi de 16 profesori, Şcoala normală-profesională de fete din Bitolia avea 40 de eleve bursiere şi 9 profesoare, Şcoala comercială din Salonic avea 47 de elevi, dintre care 40 bursieri, pregătiţi de 8 profesori şi 2 maeştri, iar Şcoala comercială din Ianina avea 55 de elevi, dintre care 40 bursieri şi 9 profesori. Bisericile în care se oficia în limba română erau: Pleasa, Nicea, Şipca, Elbasan şi Moscopole în circumscripţia Albania, deservite de 5 preoţi; Cruşova, Gopeşi, Hrupiştea, Ohrida, Vlaho-Clisura în circumscripţia Bitolia, deservite de 11 preoţi; Abela-Grebena, Perivole-Grebena şi Turia în circumscripţia Epir, deservite de 5 preoţi; Doliani, Lumniţa, Huma, Lunguţa, Oşani, Murihova, Livezi, Cupa şi Fetiţa în circumscripţia Epir, deservite de 22 preoţi. Pentru şcolile primare şi secundare române, pentru preoţi şi bursierii români din ţară şi de la Constantinopol, statul român a alocat, în anul şcolar 1903-1904, 335.000 de lei[15]. Puternica răscoală din Macedonia din vara anului 1903 şi noua organizare a provinciei condusă de Hilmi paşa, asistat de doi delegaţi, unul din partea Rusiei şi unul din partea Austro-Ungariei, cu o jandarmerie reorganizată de un general italian şi încadrată cu ofiţeri străini, a dus la schimbarea atitudinii autorităţilor otomane şi la oprirea parţială a abuzurilor[16]. Sultanul îi promitea în 1905 ministrului român la Constantinopol, Alexandru Lahovari, că va recunoaşte toate doleanţele aromânilor, dar îi este greu să semneze o iradea definitivă. Alexandru Lahovari i-a sugerat ministrului de externe român să ceară intervenţia ambasadei germane[17] pentru a-l convinge pe sultan.

În februarie 1905 se deschidea Consulatul român de la Ianina, iar în martie acelaşi an s-au petrecut crimele de la Negovan, cărora le-au căzut victime preoţi şi membri ai comunităţii aromâne. Profesorii N. Tacit şi Andrei Balamace, revizori ai şcolilor române, aflaţi în inspecţie în vilaietul Ianina În această conjunctură Imperiul Otoman îşi dezvolta relaţiile politice cu România, iar, au fost arestaţi de valiul Osman Paşa la instigaţia grecilor. Ministrul Alexandru Lahovari a adresat guvernului otoman un ultimatum şi a cerut eliberarea profesorilor arestaţi şi promulgarea grabnică a unei iradele în care să se recunoască formal naţionalitatea aromână, bucurându-se de toate drepturile celorlalte naţionalităţi din imperiu. Sultanul, constrâns de ameninţarea ministrului român că va părăsi postul în termen de 10 zile, dădea la 9/22 mai 1905 Iradeaua imperială prin care se recunoştea şi se permitea libera folosire a limbii române în şcoli şi biserici şi se acorda şi o teşcherea Ministerului de Justiţie şi Culte[18]. Succesul obţinut prin acest act otoman, Iradeaua, deşi parţial, întrucât nu prevedea înfiinţarea unei mitropolii române, a format baza legală a organizării şi întăririi comunităţii aromâne, care, sprijinite material de statul şi diplomaţia română, va dezvolta în continuare şcolile şi bisericile române în Imperiu. Astfel se înfiinţa la Constantinopol o şcoală primară română cu 70 de elevi şi eleve, condusă de I. D. Hondrosom şi un internat universitar român condus de N. Papahagi, care avea, în 1908, 20 de studenţi bursieri.

În anul şcolar 1908-1909 funcţionau în Imperiul Otoman 99 de şcoli primare române repartizate astfel: 25 în circumscripţia Bitolia, 15 în circumscripţia Coriţa-Elbasan, 15 în circumscripţia Grebena-Elasona, 9 în circumscripţia Ianina, 17 în circumscripţia Salonic, 9 în circumscripţia Veria şi 9 în circumscripţia Kosovo. De asemenea în 43 de localităţi slujba religioasă se oficia în limba română[19]. În ceea ce priveşte salariile preoţilor, datorită luptei dintre propaganda religioasă greacă şi română, enoriaşii se obişnuiseră să nu mai plătească nimic preoţilor pentru slujbe, aceştia întreţinându-se numai din subvenţia primită de la statul român[20]. Evenimentele din Turcia au făcut ca după 1910 să fie adoptată o nouă formă de conducere a şcolilor prin intermediul Eforiilor şcolare. Cu toate greutăţile întâmpinate din partea autorităţilor otomane care amânau acordarea autorizaţiilor de funcţionare pentru şcolile române, sub presiunea şi influenţa grecilor, cu toate prigonirile religioase, precum şi din cauza divergenţelor ce existau între membrii comunităţilor aromâneşti, provocate îndeosebi de grecomani, şcolile şi bisericile românilor au continuat să existe şi să funcţioneze şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea. În total, în ajunul războaielor balcanice (1912-1913) au funcţionat în Turcia europeană 92 de şcoli primare, 6 secundare, cu un număr de 3850 de elevi.

Tratatul de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 a stabilit o nouă realitate politică în Peninsula Balcanică. Cele trei state balcanice Bulgaria, Grecia şi Serbia se obligau, printr-un schimb de scrisori realizat cu primul ministru al României Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care să poată să fie subvenţionate de statul român sub supravegherea guvernelor ţărilor respective şi să recunoască pentru români un episcopat distinct. Toate statele balcanice au admis după 1913 existenţa şcolilor macedo-române, cu excepţia Serbiei care considera tratatul de la Bucureşti caduc pentru ea, respingând recunoaşterea autonomiei şcolilor şi bisericilor din Macedonia sârbească unde s-au închis toate şcolile primare de băieţi şi fete, un liceu, o şcoală normală, 10 biserici. În Grecia, în schimb, situaţia a fost mai bună, mai ales sub guvernele democratice de după 1913. Acordul cultural bilateral încheiat cu statul grec relativ la autonomia şcolilor primare şi secundare româneşti şi dreptul guvernului român de a le subvenţiona s-a încheiat în iulie/august 1913 şi era una din anexele tratatului de la Bucureşti din 1913. Acesta prevedea autonomia şcolilor şi bisericilor aromânilor şi crearea unui episcopat român, finanţat de statul român dar sub supravegherea guvernului elen. Manualele de religie erau întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare după programele Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1914 în Macedonia funcţionau 91 de şcoli primare, cu 111 institutori, 76 de institutoare, 53 preoţi, 1 liceu, 2 şcoli comerciale şi 1 şcoală normală de fete[21].

Declanşarea Primului Război Mondial, la mai puţin de un an de la semnarea tratatului de la Bucureşti, aducea importante modificări şi în spaţiul sud-est european. În toate statele balcanice, mii de români au fost mobilizaţi şi trimişi pe diverse fronturi, iar şcolile şi bisericile lor au fost din nou închise. În august 1916 populaţia bărbătească din Macedonia ocupată, rămasă în urma mobilizării anterioare, a fost trimisă în lagăre de concentrare sau la minele de cărbuni de la Svistov, de unde mulţi români nu s-au mai întors.[22] În urma operaţiunilor militare care s-au desfăşurat în Macedonia multe sate româneşti au fost prădate sau distruse. Turmele de oi au fost rechiziţionate pentru În ceea ce priveşte salariile preoţilor, datorită luptei dintre propaganda religioasă greacă şi română, enoriaşii se obişnuiseră să nu mai plătească nimic preoţilor pentru slujbe, aceştia întreţinându-se numai din subvenţia primită de la statul român[23]. Evenimentele din Turcia au făcut ca după 1910 să fie adoptată o nouă formă de conducere a şcolilor prin intermediul Eforiilor şcolare.
------------------------------------------------------------------------
[1] Theodor Burada, op. cit., p. 53.
[2] M. V. Cordescu, op.cit., p. 1 şi p. 5.
[3] antarţi – bande de greci înarmaţi puşi în slujba oficialităţilor ortodoxe greceşti şi care persecutau şi chiar omorau pe românii care nu erau de partea grecilor.
[4] A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 224 (1867-1893), nepaginat – Raportul consulului român din Salonic din 9 ianuarie 1890.
[5] A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 180, nepaginat – într-un raport întocmit de Inspectorul Şcoalelor – Nicolae Tacit, care datează din 30 iulie 1905, se consemnează că fruntaşii comunităţii române din Grebena au fost interogaţi de o bandă de greci, cu privire la scopul cauzei româneşti. La întrebarea de ce este român şi de ce susţine cauza românilor, Sterie Popa, fruntaşul comunităţii româneşti din localitate a răspuns: ,,Sunt român, nu vlah, deoarece între noi ne zicem români, că vlahi ne ziceţi voi şi alţi străini. Iubesc neamul românesc din care fac parte, şcoala română şi biserica şi tot ceea ce este românesc,... bătrânul meu tată a sădit în mine sentimente şi conştiinţa adevărată naţională, pentru care mă condamnaţi astăzi la moarte".
[6] Theodor Burada, op. cit., p. 18-19; Vasile Diamandi Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p. 122-123.
[7] A.M.A.E., fond Problema 15, vol. 91, nepaginat.
[8] Th. Burada, op. cit., p. 113-114.
[9] Ibidem, p. 142.
[10] A.M.A.E., fond Constantinopol, vol. 224 (1867-1893), passim.
[11] Ibidem.
[12] Maria Petre, „Aromânii şi relaţiile culturale româno-otomane la începutul secolului al XX-lea", în Revista Istorică, t. VIII, nr. 11-12, 1997, p. 739-740; N. Ciachir, „Contribuţii la istoricul relaţiilor româno-turce (1878-1914)", în ADIRI, 1970, nr. 5, p. 17.
[13] Pericle Papahagi, Aromânii din punct de vedere istoric-cultural, Bucureşti, 1912, passim.
[14] Dezbaterile Adunării deputaţilor, 1903-1904, şedinţa din 9 decembrie 1903, p. 144.
[15] A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 349/1903, vol.I, f. 50-75.
[16] Constantin Velichi, Imperiul Otoman şi statele balcanice între 1878-1912, în „Studii şi articole de Istorie", XVI, 1970, p. 173.
[17] Nicolae Ciachir, op. cit., p. 19.
[18] A.N.I.C., fond Kretzulescu, dosar 831, f. 62 – iradeaua recunoştea naţiunea română din Turcia: ,,Majestatea Sa Imperială Sultanul (...) luând în seamă rugile înălţate spre Tronul Imperial de supuşii săi aromâni, s-a îndurat să ordone ca, pe temeiul drepturilor civile de care ei se bucură ca şi ceilalţi supuşi musulmani, comunităţile lor să-şi poată alege muhtari (primari n.ns) (...); membrii aromâni să fie primiţi în consiliile administrative; autorităţile imperiale să înlesnească profesorilor numiţi de aceste comunităţi inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului pentru deschiderea de noi aşezăminte şcolare". Învăţământul aromânesc avea din acest moment acelaşi statut cu învăţământul celorlalte naţionalităţi. De asemenea, bisericii ortodoxe româneşti i se permitea să se dezvolte liber. Iradeaua imperială atrăgea atenţia că aromânii nu mai puteau fi împiedicaţi să oficieze slujba religioasă în limba lor.
[19] A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 2944/1908, f. 73-106.
[20] Ibidem, f. 34.
[21] Cristea Sandu Timoc, op. cit., p. 30.
[22] Gheorghe, Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII-XX, Bucureşti, 1999, p.181.
[23] Ibidem, f. 34.