Sold. Istrate Tudor - 30 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;Sold. Ion Andronache - 41 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Savu Badea - 40 ani, plugar, căsătorit, 6 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Neacşu Tudor - 32 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Lich Iulius - 27 ani, plugar, căsătorit, 1 copil, dispărut la Turtucaia;
Sold. Tucserer Wendel – 27 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Ramazan Eip - 26 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Saledin Amefi - 37 ani, plugar, căsătorit, 5copii , dispărut la Turtucaia;
Sold. Ali Amet - 32ani, plugar, căsătorit, 5 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Abdul Cair Avamil - 36 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia.
Acestea date, aparţinând unor militari mobilizaţi din localităţile Constanţa, Albeşti, Mihail Kogălnceanu, Deleni şi Independenţa, au fost extrase din foile matricole ale acestora existente la Arhivele Naţionale Constanţa.[1] În acest fond mai există alte 9câteva sute de dosare ale unor militari care în foile matricole au consemnată dureroasa menţiune „Dispărut la Turtucaia”. Aceşti militari vor fi ţinuţi în evidenţele unităţilor până în anul 1920, când au fost şterşi şi trecuţi în registrul special înfiinţat pentru dispăruţi. Toţi aceşti plugari au răspuns cu entuziasm Proclamaţiei lui Ferdinand I, din 15/28 august1916:
„V-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotare unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare , ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţe ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au invins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna.
Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit.
O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă deci demni de Gloria strămoşescă. De- a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi”[2]
Ei s-au prezentat la unităţi, au primit echipamentul militar, au primit arme, s-au integrat în subunităţile organice, fiind în măsură să acţioneze pentru îndeplinirea misiunilor stabilite de eşaloanele superioare. În unităţi entuziasmul era maxim. Sublocotenentul Ioan N. Dinu, din Regimentul 39 Infanterie, referitor la aceste moment îşi amiteşete următoarele: „La ora 11 noaptea este veselie mare în bivuac. Ne servim de lanterne pentru luminarea lui. Uralele sunt nesfârşite. Se desfăşoară drapelul, iar în jurul lui s-a încins o horă mare în care s-a prins toată lumea”[3]
Plugarii, deveniţi ostaşi, nu ştiau câteva lucruri, care le-ar fi temperat entuziasmul. Nu ştiau că aliaţii noştrii nu-şi vor respecta angajamentele, nu vor declanşa o puternică ofensivă la Salonic, nu vor furniza materialele de război promise (trei sute de tone zilnic), iar trupele ruse trimise să lupte în Dobrogea erau de mâna a doua, find predispuse mai mult la jafuri decât la înfruntarea inamicului. Nu ştiau că importanţi oameni politici şi militari din vârful ierarhiei militare s-au pus în slujba Grmaniei şi Austro-Ungariei. Printre aceştia se afla şi generalul Vasile Zottu, şeful Marelui Stat Major, care se va sinucide, atunci când va afla că lista trădătorilor, a fost sustrasă de ofiţerii de contrainformaţii români de la ambasadorul german Von de Bussche. [4]
Nu ştiau că secretarul general al Ministerului de Război, generalul Dumitru Iliescu, eminenţa cenuşie a acestui organism de conducere al armatei, ocupa această funcţie datorită prieteniei cu I.I.C. Brătianu şi în loc să se ocupe de organizarea, înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război, se ramarcă prin faptul că a transformat „noaptea în zi, în zaiafeturi pe la grădinile de plăceri din jurul Bucureştiului, mâncând mititei şi bând şampanie şapte nopţi pe săptămână”.[5]
Nu ştiau de „gheşefturile de la Ministerul de Război” pentru care acelaşi general şi clica din jurul său sunt acuzaţi de lipsă de prevedere în asigurarea materială a armatei, dar în mod deosebit că în schimbul comisioanelor se acceptau materiale „de orice calitate, oricât de degradate ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor”.[6]
Nu cunoşteau că guvernanţii români „în numirea comandanţilor marilor unităţi, în timp de pace, se inspirau uneori din cel mai sălbatic politicianism”.[7] Mai grav era faptul că la data începerii acţiunilor militare numirile în funcţii nu erau finalizate, fiind în plină desfăşurare “o sarabandă a numirilor în funcţii”.[8]
Plugarii constănţeni vor suporta consecinţele acestor grave defecţiuni existente la nivelul conducerii politice şi militare a ţării, pe timpul desfăşurării luptelor de la Turtucaia. Sistemul de apărare conceput de specialiştii militari români, aşa numitul „cap de pod” de La Turtucaia, era operativ, fiind realizat în perioada 1915-1916 şi ar fi trebuit să asigure o îndelungată rezistenţă . Plugarii constănţeni, destinaţi să apere Turtucaia, cu o pregătire militară sumară, fără mitraliere, cu puşti multe din ele model 1879, fără suficiente proiectile şi cartuşe, fără sprijinul artilerie grele, au avut „frumoasa menire să înfrunte cu piepturile goale”[9] trupele bulgare şi germane înzestrate cu cele mai moderne mijloace de luptă . Aceasta nu era însă o problemă de noutate pentru ostaşii români. 
Dezastrul de la Turtucaia va fi consecinţa în primul rând a diferenţei enorme în ceea ce priveşte capacitatea de a conduce trupele în luptă a celor două comandamente care s-au confruntat. Mareşalul August von Mackensen, comandantul trupelor germano-bulgare, generalul Ştefan Toşev, comandantul Armatei a 3-a bulgare şi generalul Pantelei Kiselov, comandantul Diviziei 4 Preslav, erau comandanţi cu o bogată experienţă la comanda marilor unităţi şi unităţilor, inclusiv pe timp de război. Pe timpul luptelor s-au aflat permanent în mijlocul trupelor, luând măsurile cerute de evoluţia evenimentelor. Comandanţii români, din păcate, nu au corespuns misiuni încredinţate. Generalul Mihail Aslan, fost şef al structurii de personal a armatei în perioada 1910-1912, la declararea mobilizării îndeplinea funcţia de comandant al Armatei a 3-a. Află despre atacarea capului de pod, pe când se afla la o partidă de bridge la Jokey Club şi intră în istorie cu declaraţia: „C’ est notre Verdun!”[10]
Generalul Constantin Teodorescu, comandantul Diviziei 17 Infanterie, care apăra capul de pod Turtucaia, era un foarte bun teoretician militar, fost profesor de geografie militară la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. El „era cu totul sub nivelul cerinţelor, cum arată chiar fizicul său. El avea să pomenească de predare încă din ziua de 20 august/2 septembrie, deşi abia începuse atacul.”[11] Va rămâne în istorie prin ruşinoasa fugă de pe câmpul de luptă, fără a lăsa măcar pe cineva înlocuitor la comandă, în momentul cel mai greu al zilei de 24august/6 septembrie .
Cu asemenea comandanţi, plugari constănţeni au încercat să reziste până la utimul om, cum suna ordinul Marelui Cartier General,[12] dar urmare a panicii care cuprinsese întreaga garnizoană militară se vor preda. În cifre dezastru de la Turtucaia se prezintă astfel:
- 3.500 de militari au reuşit să se salveze, refugiindu-se la Olteniţa sau Silistra
- 7.000 morţi şi răniţi au fost îngropaţi în cele două imense gropi comune din Cimitirul de Onoare Şumentsi(Daidâr)/Bulgaria
- 28.500 au fost luaţi prizonieri
Toţi cei care au scăpat cu viaţă de la Turtucaia, ca şi ceilaţi supravieţuitori ai campaniei 1916, erau convinşi că „Nu ne-a învins puterea duşmanului, ci păcatele conducătorilor noştri. Ne-au ucis, ne-au dus la moarte sigură cei mari şi nepricepuţi”.[13] Toţi erau convinşi că cei vinovaţi de dezastru de la Turtuicaia vor fi traşi la răspundre şi sancţionaţi exemplar. Din păcate nu s-a întâmplat aşa ceva.
Binecuvântarea de către întreg Neamul Românesc a celor care au luptat în Primul Război Mondial se va dovedi în timp doar o promisiune deşartă. Promisiunea Regelui Ferdinand I că toţi cei care se luptă pentru ţară vor fi împropietăriţi cu pământul pe care l-au apărat cu preţul vieţii şi al sângelui lor, nu va fi respectată. Vă prezint un memoriu adresat Regelui Carol al II-lea, la 4 aprilie 1933, de către doi fraţi, Stoian Stoian şi Ion Stoian, din Techirghiol, ambii invalizi în urma luptelor de la Turtucaia. Primul a rămas în urma luptelor fără un braţ, iar al doilea a rămas cu infirmitatea braţului stâng. „Vă rugăm a da ordin organelor în drept a ne împropietări cu câte 5 ha pământ, deoarece de la războiul pentru reîntregirea neamului nu am căpătat câte un lot de 5 ha. Plugăria fiind singura ocupaţie pe care o cunoaştem, vă rugăm prin mila dumneavoastră să ne daţi posibilitatea să o practicăm spre agonisirea mijloacelor de trai.” Plugarii supravieţuitori luptelor de la Turtucaia, nu sunt slăviţi, nu au primit recunoştinţa binemeritată, find puşi în situaţia de a solicită mila majestăţii sale, pentru a supravieţui!
[1][1] Arhivele Naţionale Constanţa, fond IOVR, inventar 458
[2][2]xxx, Enciclopedia Armatei Române, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, pag.27
[3][3] Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea(1829 - 1919) vol I, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2008, pag.89
[4][4] Ion Bulei, Arcul aşteptării - 1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pag.216
[5][5] Vasile Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României – jurnal zilnic – 13 august 1916 – 31 decembrie 1918, vol. I, Atelierele Societăţii Universul, Bucureşti, 1921 pag. 86.
[6][6]xxx, Ziarul Epoca nr. 252 din 13 septembrie 1915, pag. 3
[7][7] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 19196, pag. 41
[8][8]xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 51
[9][9]Ştefan Zeletin, Retragerea, Editura Revistei Pagini Agrare şi Sociale, Bucureşti, 1926, pag.76
[10][10] Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea Românie, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag.323
[11][11]General Radu Rosetti, Mărturisiri, 1914 -1919, Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pag.110
[12][12]xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 795
Ibidem, pag. 795
[13][13]V. Cancicov, op. citate, pag. 65