La 25 ianuarie/7 februarie 1917, redacţia Cuvântului moldovenesc a lansat apelul Jertfiţi pentru bejenarii români, în care, iniţial, publicului cititor i s-a explicat că „stăpânirea românească şi cea rusească iau măsuri pentru îndulcirea sorţii amare a bejenarilor români. Dar, după cum se ştie, ajutorul stăpânirilor nu-i îndestulător. Se cere şi ajutorul obştesc, al fiecăruia din noi". Iar în încheiere redacţia a rugat: „Jertfiţi, oameni buni, pentru fraţii noştri de un neam şi de un sânge şi Dumnezeu Sfântul vă va răsplăti pentru mâna de ajutor pe care veţi întinde-o voi în ceasul acesta de grea cumpănă pentru neamul românesc"[1]. Un apel similar a adresat şi Uniunea Tovărăşiilor de Credit din Basarabia, care a rugat administraţiile tovărăşiilor asociate să propună adunărilor generale ale membrilor săi „să dezbată întrebarea despre jertfirea unui ajutor pentru nevoile fraţilor noştri români-bejenari"[2]. Dintre ştirile de ultimă oră, inserate în numărul din 30 ianuarie/12 februarie 1917 al Vieţii Basarabiei, selectăm şi următoarea ştire privitoare la refugiaţii români: „Ispravnicul judeţului Bălţi a comunicat Direcţiei Căilor Ferate de Sud-Vest că zilele acestea va începe deplasarea boy scout-iştilor români, care vor pleca din Bălţi mai departe pe calea ferată. Întrucât în oraşul Bălţi nu sunt case potrivite nici pentru instalarea temporară a boy scout-iştilor care urmează să mai sosească, ispravnicul judeţului Bălţi a rugat Direcţia Căilor Ferate de Sud-Vest să nu reţină plecarea trenurilor destinate boy scout-iştilor"[3]. Curând, ziarul a difuzat ştirea că afluenţa refugiaţilor din România în Chişinău s-a oprit. Către data de 2/15 februarie 1917, la punctul de alimentare şi la azilul de noapte pentru refugiaţi din acest oraş erau două familii de refugiaţi. „Restul refugiaţilor români, sosiţi în Chişinău, parţial au fost evacuaţi în oraşul Cerkas, iar o altă parte dintre ei au fost lăsaţi în Chişinău, cu permisiunea administraţiei guberniale, la munci private"[4]. După cum transmitea Viaţa Basarabiei din 3/16 februarie 1917, „Comitetul Uniunii Oraşelor al Frontului Român a hotărât să deschidă în grabă 10 ceainării în Ovidiopol, Akkerman, Monşe, Bairamcea, Sărata, Corcmaz, Faraonovca, Cantomir şi Kleistitz, să organizeze două detaşamente de îmbăiere, să înceapă amenajarea în Ovidiopol a unei băi mari, cu dezinfectant şi distribuirea lenjeriei, şi să trimită un laborator bacteriologic pentru spitalul din Akkerman"[5]. Reproducând această informaţie, Cuvântul moldovenesc a specificat că „toate acestea se deschid pe drumul bejenarilor din România"[6].Din presa vremii devine cunoscut şi un alt indiciu statistic referitor la numărul refugiaţilor. În paginile Vieţii Basarabiei din 8/21 februarie 1917 s-a scris că Secţia Asistenţă Populaţiei a Uniunii Zemstvelor a deschis în zona Frontului Român 3 puncte medicale şi 21 de puncte de alimentare. Până la data publicării acestei informaţii, prin punctele respective au trecut 10 190 de refugiaţi români[7]. Desigur, cifra nu reflectă, nici pe departe, sub aspect numeric, tabloul refugierii populaţiei. Doar sarcina de a se îngriji de refugiaţi şi, respectiv, de a-i înregistra, până la intrarea lor pe teritoriul Basarabiei, o avea nu numai Uniunea Zemstvelor (Zemsoiuz-ul), dar şi Uniunea Oraşelor (Sogor-ul), responsabil de segmentul situat în partea de nord. Puncte de alimentare pentru refugiaţii români aflaţi în tranzit, se menţionează în Viaţa Basarabiei din 11/24 februarie 1917, au fost amenajate în localităţile Kremenciug, Poltava şi Romodan, situate de partea stângă a Niprului. În conformitate cu hotărârea adoptată în cadrul consfătuirii preşedinţilor comitetelor executive de zemstvă, refugiaţii români, cu destinaţia în gubernia Poltava, au fost repartizaţi în felul următor: în Potoki - 600, Galeşcin - 600, Ganovka - 700, Kobeleaki - 900, Leşcinovka - 1 700, Sepjarii Noi - 200, Poltava-Iujnaia - 2 000, Kremenciug - 1 100, Rubliovka - 600, Globino - 600, Horol - 3 500, Sencea - 500, Lojniţa - 900, Iuskovţa – 600, Romna – 500, Vonislavovka - 500, Gadici - 4 000, Zolotonoş - 4 500, Pereatin - 1 700, Priluki - 3 500, Borispol - 500, Berezani - 2 000, Barâşevka - 1 500, Iagotin - 800, Cernaki - 300, Konovka - 200, Lubna - 2 500, Merşcin - 1 500 şi Konstantinograd - 2500. Zemstva acestei gubernii trebuia anunţată cu câteva zile mai înainte despre sosirea refugiaţilor. Deoarece în oraşele guberniei cu totul lipseau locuinţe libere, conducerea acesteia a cerut ca persoanele avute şi intelectualii să fie îndreptaţi în alte gubernii. Zemstva primise 100 000 de ruble pentru a acorda refugiaţilor indemnizaţii de deplasare[8]. Prin urmare, Zemstva din gubernia Poltava era în stare să cazeze în limitele guberniei 41 000 de refugiaţi. Însă, din conţinutul aceste informaţii reiese că cei 41 000 de refugiaţi erau aşteptaţi şi aveau să fie repartizaţi în cazul sosirii lor. Redacţia Vieţii Basarabiei a ţinut să plaseze în paginile ziarului şi o astfel de informaţie: „Senatorul Jan Anastasiu, unul dintre primii care a plecat din România şi s-a aşezat în Herson, scrie că viaţa din acest oraş rusesc este mai bună decât în Iaşi. Atraşi de ştirea lui Anastasiu, în Herson s-a îndreptat un grup nou de reprezentanţi ai societăţii superioare româneşti: Nistor Cinu, P. Coandă, contele Zapolla cu familiile sale. Un alt grup de familii foarte avute se îndreaptă spre Petrograd. De la multe persoane evacuate în Kiev, Odesa, Poltava şi Herson se primesc veşti că ei au reuşit să se aranjeze bine şi că viaţa de acolo e mult mai ieftenă decât în România"[9].
La 24 februarie/9 martie 1917, Ebelov, comandantul Districtului Militar Odesa şi guvernator general al Odesei, şi Sterligov, împuternicitul principal pentru evacuarea refugiaţilor, i-au telegrafiat guvernatorului Basarabiei că, ţinând seama de lipsa forţelor de muncă, s-a permis ca refugiaţii români, în cazul trecerii lor prin Basarabia, să se stabilească aici cu familiile sale pentru a lua parte la muncile agricole[10]. Exodul populaţiei din România continua şi în luna martie 1917. Constatăm aceasta în baza telegramei din 9/22 martie, trimisă din Odesa preşedintelui Comitetului Executiv al Zemstvei Guberniale a Basarabiei, prin care Sterligov i-a comunicat că itinerarul de deplasare a refugiaţilor rămâne cel de mai înainte: Nemţeni, Zberoaia, Nisporeni, Străşeni[11]. Din numărul Cuvântului moldovenesc din 2/15 aprilie aflăm că „pentru bejenarii români din Odesa a început să se tipărească o foaie românească cu numele Depeşa, care iese în toată ziua"[12]. Cuvânt moldovenesc din 12/25 aprilie 1917 înştiinţa cititorii că „marele cântăreţ al durerilor şi nădejdilor neamului românesc din Transilvania, poetul Octavian Goga a plecat zilele trecute la Petrograd. În drumul său s-a oprit în Chişinău pentru a se vedea cu sora sa, care trăieşte aici ca bejenară"[13]. Ca urmare a apelului lansat de a-i ajuta pe românii pribegi, redacţia Cuvântului moldovenesc a primit numeroase ajutoare băneşti destinate refugiaţilor, listele celor care au contribuit cu bani fiind publicate în paginile gazetei. Reproducem în continuare lista inclusă în numărul din 12/25 aprilie al Cuvântului moldovenesc, din care se constată prezenţa românilor în diverse zone geografice ale imensei Rusii: „La redacţia noastră s-au mai primit pentru bejenarii români următoarele sume: de la 16 plenici[14] transilvăneni din satul Murzali-Bitak, gubernia Taurida - 50 de ruble; de la 17 plenici transilvăneni dintr-un alt sat din gubernia Taurida - 37 de ruble, de la Gavril Barză din gubernia Tobolsk - 7 ruble; de la 10 plenici transilvăneni din satul Uglovka, gubernia Novgorod - 11 ruble; de la plenicii transilvăneni din satul Enkievo, gubernia Ekaterinoslav - 33 de ruble; de la 5 plenici transilvăneni din gubernia Voronej - 5 ruble; de la preotul Andrei Murafa din Costiujeni - 5 ruble, de la plenicii români din satul Almaznaia, gubernia Ekaterinoslav - 20 de ruble; de la marinarii români de pe crucişătorul Dacia – 155 de ruble; de la plenicii bucovineni, ardeleni şi bănăţeni din satul Gruzino, gubernia Novgorod - 100 de ruble, de la marinarii români de pe vasul Principesa Maria - 125 de ruble"[15].
Se cuvine să-i enumerăm şi pe alţi donatori, nominalizaţi în paginile Cuvântului moldovenesc. Astfel, „adunarea anuală a membrilor tovărăşiei din satul Olişcani, ţinutul Orhei, a hotărât ca tot câştigul din anul trecut al tovărăşiei să fie întrebuinţat pentru ajutorarea bejenarilor români. Banii de acu sunt daţi pentru acest scop: Uniunii cooperative - 400 de ruble şi Cuvântului moldovenesc - 125 de ruble"[16] . Cuvânt moldovenesc din 30 aprilie/13 mai 1917: „S-au mai primit pentru bejenarii români următoarele sume: de la oierii transilvăneni din Crimeea - Daniil Mihu - 50 de ruble, Gheorghe Mihu - 15 ruble, Ioan Pleşca şi Vasile David - câte 5 ruble, şi de la Ioan Bogdan - 3 ruble; de la plenici transilvăneni din oraşul Petropavlovsk - 82 de ruble, de la marinarii români de pe crucişătorul Regele Carol I - 113 ruble; de la ofiţerul Popovici - 20 de ruble; de la părintele Teodosie din mănăstirea Condriţa - 5 ruble, şi de la plenicii transilvăneni de la Krasnosiolka (gubernia Podolia) - 15 ruble 50 copeici. Cu sumele de mai înainte - 1 213 ruble 50 copeici"[17]. O bună parte dintre refugiaţi, reuşind să obţină servicii, s-au încadrat în viaţa publică a Basarabiei, unii din rândul lor participând activ la acţiunile politice ale românilor basarabeni. Bunăoară, Romulus Cioflec, care a venit în Chişinău la 10/23 martie 1917, după cum menţionează el însuşi în cartea sa Pe urmele Basarabiei..., s-a angajat chiar din prima zi la redacţia Cuvântului moldovenesc[18]. Peste două zile se aşează la Chişinău o altă personalitate notorie a Transilvaniei - Onisifor Ghibu, care, pe tot parcursul aflării sale aici (până în decembrie 1918[19]), a desfăşurat o activitate multilaterală şi prodigioasă în vederea revenirii Basarabiei în albia românismului. Vasile Fednic, anterior învăţător în satul Măriţei din părţile Sucevei, refugiat împreună cu alţi bucovineni, a fost funcţionar la Uniunea Cooperativelor de Credit şi Păstrare din Chişinău[20].
Doi transilvăneni, Romulus Cioflec şi Onisifor Ghibu, s-au numărat printre cei 21 de membri fondatori ai Partidului Naţional Moldovenesc, constituit în perioada 13/26 martie-20 martie/2 aprilie 1917 de intelectualii grupaţi în jurul redacţiei gazetei Cuvânt moldovenesc, partid care a condus mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni. Ambii au elaborat câte un proiect de program al viitorului partid, au participat la discutarea şi adoptarea proiectului de program redactat de comisia creată în acest scop[21]. În prima decadă a lunii mai 1917, comisarul gubernial al Basarabiei le-a solicitat comisarilor judeţeni să verifice în ce măsură corespunde realităţii declaraţia ministrului de Interne al României despre faptul că refugiaţii români, care erau stabiliţi în Basarabia şi participau la muncile agricole, sunt supuşi diferitor constrângeri din partea organelor locale ale puterii de stat, mai cu seamă, în privinţa libertăţii de a se deplasa. În cazul dacă asemenea constrângeri s-au produs, comisarul gubernial a cerut ca acestea să fie eliminate[22]. Peste câteva zile, Comitetul Executiv Gubernial al Basarabiei a primit o telegramă de la Şişko, comisarul judeţului Bălţi, în care, printre altele, se menţiona: „Este de dorit să ni se dea indicaţii cum să procedăm în privinţa refugiaţilor români. Aici e o mare abundenţă de refugiaţii, printre care sunt mulţi supuşi bulgari"[23]. Fruntaşii culturii româneşti refugiaţi de dincolo de Prut şi de dincolo de Carpaţi au contribuit enorm la ridicarea nivelului de cultură al basarabenilor, care nu au dispus de şcoli în limba maternă, fiind obligaţi de regimul ţarist să înveţe în ruseşte. Sprijinul lor intelectual s-a concretizat prin următoarele activităţi în domeniul învăţământului din Basarabia. Deoarece în cadrul diferitor întruniri s-a insistat, pe lângă alte revendicări sociale, introducerea limbii române în învăţământ, s-a considerat necesar de a organiza cursuri pentru cadrele didactice din şcolile primare existente în localităţile populate de moldoveni. Cu scopul de a transpune în viaţă acest deziderat stringent al zilei, a fost înfiinţată o comisie, avându-i ca membri pe Ioan Scodigor, Em. Hammer, Onisifor Ghibu, Romulus Cioflec şi Ştefan Ciobanu, care a elaborat programul de organizare a cursurilor[24]. Acestea au fost deschise pe data de 17 iunie 1917, în Chişinău, pe o durată de două luni, pe parcursul cărora învăţătorii basarabeni au studiat limba română în baza alfabetului latin, istoria românilor, literatura şi muzica naţională. În calitate de lectori au fost următorii profesori basarabeni: Iustin Frăţiman (istoria românilor şi limba română), preotul Alexe Mataeevici (istoria literaturii române), Ştefan Ciobanu (limba română), Nicolae Popovschi (activitatea extraşcolară), preoţii Mihail Berezovschi şi Chicerescu (muzica). Bucovineni: George Tofan (istoria românilor, limba română şi lecţii practice), Liviu Marian (limba română) şi O. Ţopa (limba română). Transilvăneni: Onisifor Ghibu (metodica, istoria literaturii, limba română şi lecţii practice) şi Romulus Cioflec (limba română şi lecţii practice). Din regat: G. Aslan (limba română)[25].
„Aceste cursuri, consemna bucovineanul George Tofan, au contribuit la trezirea şi întărirea conştiinţei naţionale şi au deschis calea pentru progresul viitor. Concertul de încheiere ce s-a dat a fost o manifestaţie naţională de seamă, care a lăsat în acele vremuri, sărace de orice mişcare naţională, o impresie adâncă numerosului auditoriu"[26]. Elocventă este şi o altă apreciere de epocă: „Sporul ce s-a făcut în două luni arată câtă sete de cultură era în sufletele învăţătorilor moldoveni şi cu ce dornică aviditate au prins ei cunoştinţele noi, care pentru prima oară le auzeau. Ei au învăţat să citească şi să scrie româneşte cu litere latine, au făcut cunoştinţă cu gramatica românească. Din istoria naţională au aflat că ne tragem de la marele popor roman, că suntem fraţi cu francezii, italienii şi celelalte popoare civilizate neolatine, că avem un trecut plin de fapte mari. Din geografie au cunoscut întreg pământul românesc, iar la cursul de istorie a literaturii li s-a arătat ceea ce nici nu visaseră ei, că în limba română este o literatură frumoasă şi bogată"[27]. Redacţia Cuvântului Moldovenesc continua să primească ajutoare pentru refugiaţi. În numărul din 2/15 iulie 1917 al gazetei sunt menţionaţi următorii donatori: M.P. Buliga din Petrozavodsk - 30 de ruble, de la 65 de prizonieri din Transilvania şi Banat, care munceau în mina de la Suhaia Balka, - 69 de ruble, de la N. Rotaru din Alekseevo-Leonovo - 44 de ruble, de la G. Hedea, prizonier român, - o rublă[28]. Cuvânt moldovenesc din 18/31 iulie 1917: Lagărul prizonierilor români de la mina Doljanskoe - 141 de ruble. Cu sumele anterioare - 2 510 ruble[29]. Pe vasta întindere a Imperiului Rus se aflau români din Bucovina, refugiaţi cu mult mai înainte. Suportând greutăţi, unii dintre ei reuşeau să plece din locurile îndepărtate şi să vină în Basarabia. Despre un asemenea caz a relatat Cuvânt moldovenesc din 12/25 august 1917: „Dăunăzi, în Chişinău au sosit 200 de bejenari moldoveni din oraşul Poiana din Bucovina. Cu un an şi jumătate mai înainte, aceşti bejenari au fost evacuaţi din Poiana în oblastia[30] Astrahan. Acolo, mulţi dintre ei au murit de foame, fiindcă pământul e rău şi ei nu aveau la ce să muncească. Cu pescuitul, care este îndeletnicirea oamenilor de acolo, ei nu puteau să se deprindă. Cu două săptămâni în urmă, aceşti moldoveni s-au gândit să se întoarcă acasă, dar venind în Chişinău au aflat că Poiana iarăşi e luată de nemţi. Cheltuindu-şi banii cei din urmă pe drum, ei se află într-o stare foarte grea. Singura nădejde mai este ca Uprava[31] Gubernială a Zemstvei să se îngrijească ca bejenarii să fie trimişi la lucru prin sate, unde vor putea câştiga ceva bani"[32].
Fiind în căutarea unui loc de muncă, refugiaţii publicau anunţuri în Cuvânt moldovenesc, singurul organ de presă chişinăuean în limba română la acea oră. În unul dintre anunţuri se menţiona: „Bejenarii români din Bucovina – unul predă limbile latină, greacă, română şi germană din toate clasele liceale, altul - jurist, secretar de tribunal, al treilea – limba franceză. Adresa la redacţia Cuvântului moldovenesc"[33].
La 17/30 septembrie 1917, Basarabia liberă, ziar editat la Chişinău în limba rusă, aducea la cunoştinţă că guvernul român l-a trimis în delegaţie la Chişinău pe prefectul Mumuianu, cu misiunea de a acorda sprijin refugiaţilor şi de a fi mediator între refugiaţi şi autorităţile ruse. Oficialul român locuia în casa cu nr. 19 de pe strada Jukovski[34]. În acest context, comisarul gubernial a rugat să fie luate măsurile posibile în vederea stabilirii unei atitudini binevoitoare din partea administraţiilor locale şi populaţie faţă de refugiaţii români[35]. În luna octombrie 1917 a demarat a doua serie de cursuri pentru cadrele didactice din şcolile primare ale Basarabiei, organizate în trei oraşe basarabene: Chişinău, Bălţi şi Soroca. Majoritatea lectorilor desemnaţi pentru a preda la aceste cursuri „au fost selecţionaţi dintre refugiaţii români"[36]. Astfel, la cursurile din Chişinău limba română au predat-o: Romulus Cioflec, transilvănean, profesor la liceul din Pomârla, A. Banciu, transilvănean, profesor la gimnaziul din Braşov, George Tofan, bucovinean, directorul gimnaziului din Bazargic, şi O. Ţopa, bucovinean, profesor la şcoala reală din Cernăuţi; istoria neamului: George Tofan; istoria literaturii şi metodica: Onisifor Ghibu, inspector al şcolilor române din Transilvania, care, în timpul aflării sale la Soroca, unde a avut misiunea să organizeze cursurile, a fost înlocuit de I. Mateiu, inspector şcolar din Transilvania; cântarea şcolară: N. Oancea, transilvănean, învăţător la şcoala primară din Braşov; lecţiile practice: G. Codrea, transilvănean, directorul şcolii primare de stat din Făgăraş, C. Muşlea, transilvănean, diacon şi învăţător în Braşov, înlocuit ulterior de Eug. Botezatu, bucovinean, directorul şcolii primare române din Suceava. Lecţiile practice le-a condus la început O. Ghibu, apoi R. Cioflec şi G. Tofan. Cursurile din Bălţi au fost organizate de George Tofan, în calitate de lectori fiind angajaţi bucovinenii Liviu Florea Marian (directorul cursurilor), Nicolae Palamar, Dumitru Moldovanu, Ion Moldovanu şi Gheorghe Paranici. Responsabil de organizarea cursurilor din Soroca a fost O. Ghibu, iar ca lectori au fost desemnaţi Dumitru Lupan, profesor la gimnaziul din Braşov, Mihail Baciu, profesor la gimnaziul din Câmpulung, Andrei Oţetea, transilvănean, Candid Muşlea, învăţător din Braşov, şi soţii Olimpia şi George Boeriu, învăţători din comitatul Făgăraş[37].
Din două acte de arhivă, datate cu 15 şi 20 octombrie 1917, aflăm că trei refugiaţi, George Tofan, Romulus Cioflec şi Ovid Ţopa, erau membri ai Comisiei Culturale Moldoveneşti de pe lângă Zemstva Gubernială a Basarabiei, cu vot consultativ, din care mai făceau parte basarabenii arhimandritul Gurie Grosu, Nicolae Alexandri, Constantin Popescu, Pavel Arventiev, Ioan Scodigor, G. Ciubuc şi Antonina Gavriliţă[38]. Din toamna anului 1917, limba română a fost introdusă ca obiect de studiu şi în instituţiile de învăţământ mediu din Basarabia. Deoarece în provincie lipseau specialişti în domeniu, predarea acestui obiect a fost oferită refugiaţilor români. Bunăoară, prin adresa din 2/15 decembrie 1917, Secţia Învăţământului Public din cadrul Consiliului Zemstvei Guberniale a Basarabiei înştiinţa direcţia Liceului nr. 2 de Băieţi din Chişinău că Comisia Şcolară a Zemstvei Guberniale a Basarabiei, în şedinţa sa din 23 noiembrie 1917, a decis să-l recomande pe Petre Haneş, regăţean, în funcţia de profesor de limbă română la acest liceu[39]. Examinând, la 3 decembrie 1917, situaţia cu privire la predarea limbii române în instituţiile de învăţământ mediu, Comisia Şcolară a Zemstvei Guberniale a Basarabiei a întocmit o listă de candidaţi pentru a fi profesori de limbă română în instituţiile respective. Lista cuprindea numele doar a două persoane supuse Rusiei, care erau basarabeni, acestea fiind I. Frăţiman, absolvent al Academiei Teologice din Sankt Petersburg, şi Pantelimon Halippa, absolvent al Universităţii din Iaşi. Restul persoanelor enumerate făceau parte din rândul refugiaţilor ardeleni, bucovineni şi regăţeni, şi anume: R. Cioflec, dr. O. Ghibu, A. Banciu, dr. I. Mateiu, dr. O. Ţopa, G. Tofan, L. Marian, doamna Vasiliu, M. Baciu, N. Palamar, D. Logigan, D. Lupan, dr. Bunea, dr. Mardan, P. Haneş, P. Ştefănescu, G.D. Constantinescu, E.D. Constantinescu, dr. Bornemisa şi I. Agârbiceanu, toţi cu studii universitare, cu excepţia doamnei Vasiliu, care urmase trei ani de universitate[40]. Din paginile revistei Şcoala moldovenească, apărută la începutul anului 1918, aflăm că majoritatea dintre refugiaţii enumeraţi mai sus au fost numiţi în calitate de profesori de limbă română şi istorie a românilor în diferite instituţii de învăţământ atât din Chişinău, cât şi din alte localităţi ale Basarabiei. Astfel, bucovineanul George Tofan, încă de la întâi octombrie 1917, preda limba română la Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău. La Institutul de Învăţători din Chişinău – Romului Cioflec (limba română) şi George Tofan (istoria). La Seminarul Teologic din Chişinău (închis la 1 decembrie, pentru o anumită perioadă de timp) fusese desemnaţi Liviu Marian (limba română) şi George Tofan (istoria românilor şi istoria bisericească). La Şcoala Duhovnicească din Chişinău - Ovid Ţopa (limba română) şi N. Oancea (cântarea vocală). La Seminarul Pedagogic de Fete - Onisifor Ghibu (metodica predării a limbii române), demisionat ulterior, fiind înlocuit de Dimitrie Munteanu-Râmnic, profesor din Ploieşti. La Liceul nr. 1 de Băieţi din Chişinău - Romulus Cioflec (limba română). La Liceul nr. 2 de Băieţi din Chişinău - Petre V. Haneş (limba română), profesor din Bucureşti. La Liceul nr. 3 de Băieţi din Chişinău - arhimandritul Gurie Grosu (limba română) şi O. Ţopa (istoria). La Liceul nr. 4 de Băieţi din Chişinău – D. Logigan (limba română). La Şcoala Reală din Chişinău - G. Tofan (limba română), înlocuit apoi de Emanuil Iliuţ din Suceava. La Liceul de Fete de Zemstvă - O. Ţopa (limba română), O. Ghibu (limba, literatura, istoria şi metodica predării limbii române), demisionat de la 25 ianuarie 1918 şi înlocuit prin S. Bornemisa. La Liceul nr. 1 de Fete din Chişinău - Maria Botezatu din Suceava şi George Tofan, ambii profesori de limbă română. La Liceul nr. 2 de Fete din Chişinău - D. Munteanu-Râmnic (limba română). La Liceul nr. 3 de Fete din Chişinău - preotul Nicolae Vlad (limba română) şi George Tofan (limba română), ambii bucovineni. La Liceul nr. 4 de Fete din Chişinău - Axente Banciu şi Maria Botezatu. La Şcoala de 2 clase de la Malina (suburbie a Chişinăului) - D. Logigan. La şcolile secundare din oraşul Bălţi (de la 11 decembrie 1917) - L. Marian şi N. Palamar, ambii în calitate de profesori de limbă română. La şcolile secundare din oraşul Soroca (de la 24-25 octombrie 1917) - A. Oţetea (limba română), temporar, Mihail Baciu (limba română, istoria şi metodica) şi Dumitru Lupan (limba română). La gimnaziul din Rezina - Pintea Teleagă, absolvent al Facultăţii de Litere din Cernăuţi. La gimnaziul din Orhei – Eusebie Cozmiuc, profesor din Suceava[41]. De menţionat că refugiaţii români aveau ore şi în cadrul cursurilor particulare de studiere a limbii române, frecventate de profesori, preoţi, militari, funcţionari, judecători. În calitate de lectori erau angajaţi George Tofan, Ovid Ţopa, Romulus Cioflec, D. Logigan[42].
La înmugurirea sentimentului patriotic românesc a contribuit, de asemenea, şi Ardealul, „gazetă săptămânală pentru românii transilvăneni aflători în Rusia", sub redacţia lui Onisifor Ghibu, care a început să apară la Chişinău de la 1 octombrie 1917, fiind imprimată la Tipografia Societăţii Culturale a Românilor din Basarabia. La 24 ianuarie 1918, acest săptămânal este transformat în ziarul cotidian România Nouă, „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor", cu sediul redacţiei în Chişinău (str. Gogol, 39). Ziarul era condus de un comitet de redacţie alcătuit din: dr. Onisifor Ghibu şi dr. Ioan Mateiu (din Transilvania), Vasile Harea şi Vlad Cazacliu (din Basarabia), George Tofan (din Bucovina), Dimitrie Munteanu-Râmnic (din România), Constantin Noie (din Macedonia), dr. Atanasie Popovici (din Serbia)[43]. Un şir de persoane refugiate s-au numărat printre fondatorii Universităţii Populare din Chişinău, inaugurată la 18 februarie 1918, care a propagat cultura românească în mediul basarabean. Între timp s-a ameliorat situaţia politico-militară a României şi, drept consecinţă, refugiaţii români din Rusia au început să revină în ţară. Basarabia liberă din 11/24 noiembrie 1917 informa cititorii că Direcţiei Căilor Ferate i-a fost înaintată cererea de a pune la dispoziţie trei vagoane pentru plecarea în Iaşi a deputaţilor şi senatorilor români care locuiau în Odesa. În cerere a fost exprimată rugămintea ca aceste vagoane să fie ataşate la trenul Odesa-Chişinău[44]. În scurt timp, aceeaşi publicaţie periodică făcea cunoscut că are loc în continuare plecarea românilor din Odesa. „Pleacă, mai cu seamă, românii care ocupă în patria sa înalte posturi politice şi administrative. Plecarea lor poartă un caracter grabnic"[45]. În curând, autorităţile ruse au exclus de la ordinea zilei chestiunea referitoare la refugiaţii români. După cum e consemnat în Viaţa Basarabiei din 12/25 decembrie 1917, Comitetul Executiv al Basarabiei a primit de la comisarul Rusiei pentru problemele refugiaţilor o telegramă, prin care s-a anunţat despre sistarea tuturor activităţilor şi operaţiilor de către Comitetul de Împrumut pentru Refugiaţi din Basarabia[45]. De remarcat că au revenit la casele sale persoanele refugiate din Regat, pe când refugiaţii bucovineni şi transilvăneni au continuat să stea la adăpost în Basarabia până în toamna anului 1918. Aşadar, prevăzând exodul populaţiei României în urma insucceselor militare ale armatei române din toamna anului 1916, oficialităţile ruse au elaborat un plan de acţiuni în vederea dirijării iminentului val de refugiaţi.
În baza informaţiilor expuse mai sus se poate constata că emigrarea în masă a populaţiei României peste frontiera Rusiei s-a produs, preponderent, în lunile ianuarie-februarie 1917. Este dificil, însă, să ne pronunţăm asupra numărului total al refugiaţilor, întrucât dispunem în acest sens doar de cifre parţiale: până la 20 000 de boy scout-işti şi 10 190 de refugiaţi înregistraţi până la data de 8/21 februarie 1917 de către Secţia Asistenţă Populaţiei a Uniunii Zemstvelor. Luând în consideraţie aceşti indici statistici, putem afirma cu siguranţă că în Rusia s-au refugiat peste 30 000 de români. Nu numai regăţeni, dar şi foarte mulţi transilvăneni şi bucovineni, inclusiv aromâni. O parte dintre refugiaţii români s-au aşezat în Basarabia, unde, ulterior, în special, după agravarea situaţiei social-politice în Rusia, ca urmare a puciului bolşevic din noiembrie 1917, s-a retras unii dintre cei plecaţi în alte zone geografice ale Imperiului Rus. Prin sprijinul intelectual, cărturarii ardeleni, bucovineni şi regăţeni, veniţi în Basarabia din cauza războiului, au contribuit în mare măsură la accelerarea procesului de renaştere şi afirmare naţională a românilor basarabeni, care s-a produs după un secol şi ceva de dominaţie a regimului imperial rusesc. După cum s-a exprimat Onisifor Ghibu, refugiaţii au trăit împreună cu basarabenii „epoca de redeşteptare a Basarabiei"[47]. Având rolul de mesageri ai spiritualităţii româneşti, ei şi-au adus obolul într-o fază crucială pentru Basarabia, care s-a încheiat cu actul reunirii acestei provincii româneşti cu România.
----------------------------------------------------------------------
[1] Cuvânt moldovenesc, nr. 8 din 25 ianuarie 1917, p. 1.
[2] Cuvânt moldovenesc, nr. 10 din 1 februarie 1917, p. 4.
[3] Румынские бойскауты, în „Бессарабская жизнь", nr. 28 din 30 ianuarie 1917, p. 4.
[4] Бессарабская жизнь, nr. 31 din 2 februarie 1917, p. 4.
[5] Бессарабская жизнь, nr. 32 din 3 februarie 1917, p. 4.
[6] Cuvânt moldovenesc, nr. 12 din 8 februarie 1917, p. 4.
[7] Бессарабская жизнь, nr. 37 din 8 februarie 1917, p. 4.
[8] Распределение румын-беженцев, în „Бессарабская жизнь", nr. 40 din 11 februarie 1917, p. 4.
[9] Бессарабская жизнь, nr. 40 din 11 februarie 1917, p. 2.
[10] ANRM, F. 70, inv. 1, d. 313, f. 23-25.
[11] Ibidem, f. 32.
[12] Cuvânt moldovenesc, nr. 27 din 2 aprilie 1917, p. 5.
[13] Cuvânt moldovenesc, 12 aprilie 1917, p. 4.
[14]Plenici (rusism) – prizonieri.
[15] Cuvânt moldovenesc, 12 aprilie 1917, p. 4.
[16] Cuvânt moldovenesc, 23 aprilie 1917, p. 4.
[17] Cuvânt moldovenesc, 30 aprilie 1917, p. 4.
[18] L. Donici, Revoluţia rusă. R. Cioflec, Pe urmele Basarabiei..., Chişinău, Editura Universitas, 1992, p. 199-207.
[19] O. Ghibu, Călătorind prin Basarabia. Impresiile unui român ard., Chişinău, 1923, p. 2.
[20] Şcoala Basarabiei, decembrie 1918, nr. 2, p. 55. Revista anunţa despre moartea lui V. Fednic, reîntors de curând în Bucovina.
[21] O. Ghibu, În vâltoarea revoluţiei ruseşti, Bucureşti, 1993, p. 17-23; V. Harea, Basarabia pe drumul unirii. Amintiri şi comentarii, Galaţi, Editura Eminescu, 1995, p. 39-42.
[22] Свободная Бессарабия, nr. 27 din 9/22 mai 1917, p. 4.
[23] Свободная Бессарабия, nr. 31 din 14 mai 1917, p. 4.
[24] O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării (1917-1918).Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia imaginilor de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Chişinău, Editura Prut-Internaţional, 2004, p. 92.
[25] Şcoala Basarabiei, noiembrie 1918, nr. 1, p. 5.
[26] Ibidem, p. 5-6.
[27] O pagină din istoria Basarabiei, p. 93.
[28] Cuvânt moldovenesc, nr. 52 din 2 iulie 1917, p. 4. Este necesar să precizăm că în listele celor care au oferit ajutoare, prezente într-un şir de numere ale Cuvântului moldovenesc, figurează un număr impunător de persoane, printre care erau mulţi basarabeni. Din listele respective au fost selectate persoanele care, în această fază agitată a istoriei, se aflau în diferite locuri ale Imperiului Rus, cuprins de revoluţie, cu scopul de a înfăţişa aria de răspândire a românilor, duşi de valul războiului.
[29] Cuvânt moldovenesc, nr. 58 din 18 iulie 1917, p. 4.
[30] Oblastia (rusism) – regiune.
[31] Uprava – comitet executiv.
[32] Jertfele războiului, în „Cuvânt moldovenesc", 12 august 1917, p. 4.
[33] Cuvânt moldovenesc, 12 august 1917, p. 4.
[34] Actualmente, strada N. Iorga.
[35] Свободная Бессарабия, nr. 127 din 17 septembrie 1917, p. 6.
[36] O pagină din istoria Basarabiei, p. 95.
[37] Şcoala moldovenească, 1918, nr. 5-6, p. 192-201; Şcoala Basarabiei, noembrie 1918, nr. 1, p. 6; Ibidem, decembrie 1918, nr. 2, p. 10.
[38] ANRM, F. 65, inv. 1, d. 2204, f. 2-3.
[39] ANRM, F. 1772, inv. 8, d. 4, f. 196.
[40] ANRM, F. 1862, inv. 22, d. 572, f. 55.
[41] Şcoala moldovenească, 1918, nr. 5-6, p. 220-224.
[42] Ibidem, p. 224-225.
[43] Ibidem, p. 233-234, 242.
[44] Свободная Бессарабия, nr. 162 din 11 noiembrie 1917, p. 3.
[45] Свободная Бессарабия, nr. 166 din 16 noiembrie 1917, p. 4.
[46] К возвращению беженцев, în „Бессарабская жизнь", nr. 182 din 12 dec. 1917, p. 3.
[47] O. Ghibu, Călătorind prin Basarabia. Impresiile unui român ardelean, p. 2.