Tratamentul va fi omenos, conform legilor internaționale și fără nicio exagerare... Să se aplice Convenția și nimic mai mult. Acte de servilism care dezonorează un popor nu trebuiesc făcute".ÂÂÂÂ (Mareşal Ion Antonescu).
Tratamentul aplicat în lagăre.
Prizonierii valizi (41), capturați în urma raidului american din 1 august 1943, au fost internați, inițial, în curtea Seminarului Central in București, iar cei răniți (69) la Sinaia, în Spitalul de Zonă Interioară nr. 415. La 24 septembrie 1943, prizonieri din București au fost transferați la Timișu de Jos, în apropierea Brașovului (lagărul nr. 14), unde au fost cazați în două clădiri (vila funcționarilor Primăriei municipiului Brașov 56 de locuri și vila Primăriei orașului Giurgiu 30 de locuri), situate la 250 de metri una de alta, unde li s-au asigurat, într o frumoasă zonă montană turistică, condițiile necesare unei conviețuiri civilizate. Referindu-se la tratamentul care trebuia să li se aplice în lagăr, la 6 august 1943 Mareşalul Ion Antonescu a ordonat :
„1. Toți vor fi grupați într-un singur lagăr - cei valizi - și într-un singur spital - cei răniți - pentru ca paza să se facă mai ușor și tratamentul să fie egal.
2. Nu se va permite contactul lor cu persoane străine de armată și chiar cu militari care nu au căderea a-i vedea sau a le vorbi.
3. Tratamentul va fi omenos, conform legilor internaționale și fără nicio exagerare.
4. Paza va fi astfel organizată ca nicio evadare să nu fie posibilă".
Spre a nu se exagera cu „bunul tratament", la 24 septembrie 1943 a mai precizat: „Să se aplice Convenția și nimic mai mult. Acte de servilism care dezonorează un popor nu trebuiesc făcute. Nimeni nu are dreptul să facă mai mult decât ceea ce trebuie".
În conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva și ale altor documente adoptate pe plan internațional pe care România le a aplicat în spiritul și litera lor, ofițerii prizonieri au primit solda corespunzătoare gradelor din armata română, au dispus de popotă (cantină) separată, costul mesei (în limita sumei de 200 lei) reținându se din soldă. Suma rămasă disponibilă era folosită de fiecare prizonier pentru cumpărături, inclusiv pentru alimente neraționalizate. Deoarece art. 11 al Convenției de la Geneva nu prevedea acordarea de soldă și pentru subofițeri și trupă, acestora li s au alocat sume pentru hrană, igienă, tutun etc., egale cu ale ostașilor români. Ulterior, guvernul român a hotărât să plătească soldă și subofițerilor și trupei și să înființeze și pentru ei o popotă, cheltuind pentru fiecare 120 lei zilnic. Cazarmamentul a constat din paturi individuale (cu somieră pentru ofițeri), saltele și perne (din lână pentru ofițeri și din paie pentru subofițeri și trupă), cearșafuri și fețe de pernă, pături etc. În ceea ce privește echipamentul, prizonierii au purtat, inițial, uniformele avute în momentul capturării, ulterior, Marele Stat Major hotărând echiparea lor cu efecte românești, tip aviație. „Cazarea - consemna un document al Marelui Stat Major - este asigurată în foarte bune condițiuni și pentru iarnă,toate camerele având sobe de teracotă, instalații de baie și closete în interior".
Condițiile bune de cazare a prizonierilor americani în lagărul de la Timișu de Jos au fost constatate și apreciate de delegații Crucii Roșii Internaționale și Crucii Roșii din România. Cu ocazia uneia din aceste vizite, maiorul american Jaeger a apreciat că „nu au a se plânge de nimic și sunt mulțumiți de modul cum sunt cazați și tratați". Cu acel prilej, a cerut să li se distribuie echipamet de iarnă. Subofițerii s-au arătat nemulțumiți de cazare și de hrană, care se făceau în limita sumei de 65 de lei, echivalentă pentru drepturile unui soldat român. În lagăr, programul era lejer, zilele și nopțile fiind petrecute, așa cum arăta și Donald R. Falls, „jucând bridge și citind diferite cărți puse la dispoziție de Crucea Roșie". Uneori făceau câte o partidă de volei pe terenul de joc amenajat de ei.
În primăvara anului 1944, în urma sporirii numărului de prizonieri americani și englezi, ca urmare a reluării bombardamentelor efectuate asupra României, în București a fost înființat și Lagărul nr. 13. Chiar dacă, așa cum releva și Donald R. Falls, grupul din București „nu s a bucurat de stilul de viață luxos al camarazilor lor de la Timișu de Jos" și aceștia au avut posibilitatea „să se întreacă în turnee de bridge, să monteze un spectacol de estradă și alte mijloace de amuzament". Cu toate acestea ei și-au manifestat nemulțumirea afirmând că erau expuși pericolului bombardamentelor aeriene ale conaționalilor. Au cerut să li se permită să-și construiască singuri un local din barăci, în afara orașului. În urma bombardamentelor efectuate de aviația germană asupra Capitalei, au cerut ministrului de Război (25 august) să fie scoși din București și să fie organizați într-o unitate militară, condusă de ofițeri români, spre a lupta împotriva germanilor. Ca urmare a cestui demers, generalul Mihail Racoviță a aprobat ca cei 896 de prizonieri internați în incinta Spitalului militar „Regina Elisabeta" și în localul Școlii Sfânta Ecaterina (lângă Patriarhie) să fie evacuați în cazarma Regimentului 4 vânători, pe șoseaua București-Alexandria.
Pe larg: Alesandru Duțu, Florica Dobre,Leonida Loghin, Armata română în război.1 941-1945. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2017.