Demersurile demolatoare ale actualei persoane aflate la şefia vremelnică a Ministerului (NE)Educţiei din România de a reduce până la eliminare orele de Limbă Română şi Istorie a Românilor din curricula şcolară preuniversitară vor avea efecte dezastruoase asupra generaţiei tinere. Firmanul „Înaltei Porţi" de la Bruxelles dat „Guvernului meu" este pus în aplicare, „Pas cu pas" de către prea plecatele slugi, mercenari plătiţi cu arginţii Iudei să deznaţionalizeze România şi să-l desfiinţeze ca stat. Se impune să revedem opiniile unuia dintre ultimii mari istorici ai României, regretatul academician Florin Constantiniu, preluarea acestora, date publicităţii cu peste un deceniu în urmă, dar la fel de actuale şi astăzi. (Ion Măldărescu)
„În anii '80 capitalismul a triumfat asupra comunismului. În anii '90 capitalismul a triumfat asupra democraţiei şi economiei de piaţă. Pentru aceea dintre noi care au crescut în ideea că fundamentul democraţiei şi libertăţii pieţei este capitalismul, realizarea faptului că sub capitalism democraţia este vândută celui care plăteşte mai mult de pe piaţă şi că piaţă este planificată de către megacorporatii mai mari decât cele mai multe dintre state, a reprezentat o crudă trezire la realitate... Scăpat de sub controlul opiniei publice, capitalismul este boală democraţiei şi a economiei de piaţă." (David C. Korten, „Lumea post-corporatistă").
În tipologia războiului, conflictul asimetric e ste un concept formulat şi discutat în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În anii postbelici, războaiele din Algeria, Vietnam, Afghanistan etc. au impus, prin considerabilă disproporţie dintre forţele angajate în confruntare, forjarea noului concept: pe de o parte, o mare (Franţa) sau chiar o supraputere (S.U.A., U.R.S.S.), dispunând de o tehnică de lupta sofisticată, de cealaltă, mişcări de rezistenţă, recruntandu-şi combatanţii din societăţi cu structuri premoderne (arabii din Algeria, afghanii) sau ţări cu capacităţi militare mult în urmă adversarului lor (Republica Democrată Vietman, care a conlucrat permanent cu Vietcongul din Vietnamul de Sud). În chip paradoxal, victoria a rămas de partea celor mai slabi . Secretul izbânzii a stat în războiul de guerilă, care a pus în imposibilitate partea „tare" să-şi valorifice copleşitoarea superioritate tehnică. În ţări democratice precum Franţa şi S.U.A., costul uman al războiului a declanşat controverse politice, care au scindat opinia publică în partizani şi adversari ai continuării intervenţiei militare. Chiar în Uniunea Sovietică, nemulţumirea generată de pierderile umane ale războiului din Afghanistan a ţâşnit la suprafaţă pe măsură politicii gorbacioviste de glasnost (transparenţă), care a atenuat rigorile statului poliţist. Această nemulţumire a exercitat o presiune de neignorat asupra Kremlinului în vederea retragerii Armatei Roşii din Afghanistan. O condiţie ca partea slabă să poată prelungi conflictul până la istovirea politică şi morală a adversarului este că ea - această parte - să fie permanent aprovizionată din afară cu armament. Frontul de Eliberare Naţională din Algeria a primit sprijinul lumii arabe, Vietcongul şi Republica Democrată Viteman au fost înarmate de U.R.S.S. şi Republica Populară Chineză, talibanii de Pakistan, Arabia Saudită şi S.U.A. După opinia noastră, conceptul de conflict asimetric poate fi extrapolat şi în alte perioade istorice decât în cea postbelică.
Credem că un exemplu îl oferă îndelungată confruntare dintre ţările române şi Imperiul otoman, disproporţia de forţe (oameni şi tehnică de lupta) îndreptăţind caracterizarea de conflict asimetric, datade noi acestei confruntări. Evident, societatea medievală a imprimat anumite aspecte specifice. Mai întâi, în condiţiile logistice ale timpului, campaniile erau de durata limitată (imaginea unui Război de 100 de ani - care de fapt a fost mai lung de un secol: 1337-1453 - cu lupte în fiecare zi este total falsă! Au existat lungi perioade fără ciocniri militare între francezi şi englezi). În al doilea rând, în absenţa unei opinii publice care să-şi facă simţită opoziţia faţă de război, suveranul trebuia să ţină seama de acordul clasei militare pentru continuare operaţiilor. Dacă un Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare au rămas, primul în 1462 şi cel de-al doilea în 1476, biruitori, în final, în faţa lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, perfomanţa se explică prin capacitatea celor doi voievozi români de a împiedică pe sultan să-şi valorifice superioritatea în efective şi armament. Şi unul, şi celălalt s-au retras din faţă invadatorului otoman şi au creat, prin evacuarea populaţiei şi distrugerea resurselor de aprovizionare, un gol demo-economic. În Evul Mediu, o armata se hrănea pe seama teritoriului cucerit; ea nu putea fi aprovizionată - ca astăzi - prin poduri aeriene. Izvoarele istorice arată că Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au incendiat satele abandonate, au ars recoltele, au otrăvit puţurile cu apă, punând astfel pe adversar într-o situaţie critică, în ceea ce priveşte aprovizionarea. Aparent cuceritoare, pe măsură înaintării în teritoriul românesc, oastea otomană era slăbită ca urmare a greutăţilor întâmpinate în procurarea hranei şi a atacurilor de hărţuire date de mici corpuri de oaste ale românilor (a rămas vestit atacul de noapte dat de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane).
În imposibilitate de a obţine o victorie clară şi sub presiunea dificultăţilor logistice, sultanul Mehmed al II-lea a fost constrâns (deşi, în cazul Moldovei, câştigase bătălia de la Războieni-Valea Albă) să se retragă din Ţară Românească (1462) şi din Moldova (1476). Michael Bocignoli, un raguzan, înfăţişează sugestiv motivul retragerii otomane: „De aceea, Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armata şi cum nu voia să-şi primejduiască ostaşii [...], a fost silit să se întoarcă pe unde venise, fără pradă, fără izbândă şi după ce a pierdut pe mulţi dintre ai săi". La fel, Giovanni Maria Angiolello, vistiernicul sultanului, participant la campania din 1476: „Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare [...] deoarece pâine nu se putea avea, nici nutreţ pentru cai,câmpul fiind ars peste tot [...] s-a ridicat tabăra şi am plecat peste Dunăre". Această replică a românilor în conflictul asimetric ce i-a opus Porţii otomane explică de ce spre deosebire de greci, bulgari , sârbi, albanezi şi, inparte, unguri, ei şi-au asigurat unstatut de autonomie când au recunoscut suzeranitatea otomană. Au menţinut astfel statul că armătură politico-administrativă şi militară şi, pe această cale, şi-au păstrat identitatea politică".
Ultimele două conflicte asimetrice (raportate la anul scrierii textului, 2004 - s.r.) au fost acţiunile S.U.A. şi aliaţilor lor împotriva regimului talibanilor din Afghanistan şi a Irakului lui Saddam Hussein. Analistul Pierre Conesa a rezumat perfect cele două acţiuni în formulă: „Victorie sigură, pace imposibilă". Rapidă biruinţă militară nu a adus şi controlul deplin asupra teritoriului deţinut de adversar. În Irak, piederile americane de după încheierea oficială a operaţiilor militare, sunt mai mari (şi cresc zilnic!) decât în timpul campaniei propriu-zise: „Perioada de după război - scrie Pierre Conesa - a devenit mai primejdioasă decât războiul însuşi". Intervenţia militară dacă nu este însoţită şi de o soluţie politică a problemei,riscă să rămână o victorie pierdută. O astfel de situaţie se conturează acum atât în Afghanistan cât şi în Irak. Erorile săvârşite de administraţia Bush nu au însă un caracter conjunctural, ci structural dacă este să dăm crezare lui Emmanuel Todd. În finalul cărţii sale Apres l'empire el scrie: „Să lăsăm America de azi - dacă asta doreşte - să-şi epuizeze energiile - câte i-au mai rămas -, în „lupta împotriva terorismului", un erzaţ de luptă întru menţinerea un hegemonii care... nu mai există. Dacă ea va dori cu obstinaţie să-şi demonstreze omnipotenţa, nu va reuşi altceva decât să-şi dezvăluie neputinţă"[1].
Grafica - Ion Măldărescu
--------------------------------------------
[1] vezi http://www.cadranpolitic.ro/?p=671