11-12 februarie 1942. Întâlniri la nivel înalt româno-germane.

Miercuri, 11 februarie 1942. A 235-a zi de război!

Într-o nouă rundă de convorbiri cu Adolf Hitler, Ion Antonescu reafirmă încrederea în victoria deplină a Wehrmacht-ului şi promite un masiv sprijin militar românesc. Se referă, apoi, la situaţia şi perspectivele României în cadrul Axei şi cere asigurări că Ungaria va fi determinată „să participe pe câmpul de luptă cu totalitatea forţelor ei” şi că „nu va deţine vreo poziţie favorizată nici în timpul şi nici după război”.

„Am cerut să dea ordin pentru respectarea legilor ţării, aşa cum ni s-ar cere să le respectăm noi dacă am fi la ei. Am subliniat din nou condiţiile în care particip la campania viitoare: Ungaria şi completarea lipsurilor, cu atât mai mult cu cât diferendul între noi şi unguri se va lichida pe calea armelor, după terminarea luptei cu ruşii. N-a venit timpul. Dacă suntem slăbiţi noi şi ungurii întăriţi nu am putea să ne luăm drepturile. Führer-ul a spus: Ungaria are posibilităţi de înarmare foarte reduse: dacă nu vine la luptă, nu primeşte nimic. Cât priveşte lichidarea diferendului cu armele, rămâne o chestiune deschisă în faţa viitorului. Am ţinut să fac afirmaţia aceasta: nu acceptăm definitiv arbitrajul de la Viena, în speranţa de a obţine de la el o afirmaţie de revedere a arbitrajului. Nici cu această ocazie nu am primit vreo speranţă de la Führer... Pentru a nu face germanilor o situaţie dificilă, nu am făcut caz de toastul d-lui Ribbentrop, care a spus la banchet că ridică paharul pentru România Mare; şi Führer-ul a zis că România Mare s-a realizat. Am spus că pentru noi România Mare nu înseamnă slavizare spre răsărit şi maghiarizare spre vest, ci restabilirea blocului etnic românesc existent înainte de arbitrajul de la Viena” – sintetiza Conducătorul Statului discuţia.

Intuind pericolul unui conflict româno-ungar, Hitler cere ca toate forţele să fie mobilizate împotriva Uniunii Sovietice.

După-amiază, Ion Antonescu discută cu feldmareşalul Wilhelm Keitel neregulile săvârşite de germani în ceea ce priveşte achiziţiile efectuate în România, apreciind că ,,o continuare a cumpărăturilor cu toptanul ar putea duce la o criză economică, care nu este în interesul nici al României nici al Germaniei” (cu puţin timp înainte spusese lui Hitler că „1.000 de vagoane de lână şi 20.000 vagoane de cereale ar fi fost scoase pe sub mână din România şi duse într-o direcţie necunoscută”). Cere şi reducerea numărului de militari germani din România, fapt admis imediat. Feldmareşalul german refuză să-şi ia vreun angajament în ceea ce priveşte ajutorul dat pentru o mai bună dotare a armatei române.

Cu acelaşi prilej, mareşalul român înaintează lui Hitler un Memorandum întocmit de Mihai Antonescu în care se releva contribuţia României la război şi se solicita ajutor pentru dezvoltarea economiei şi înzestrarea armatei, precum şi pentru soluţionarea raporturilor cu statele vecine, în special cu Ungaria.

În cifre, contribuţia românească la război era astfel cuantifictă:

- a participat cu 91,5% din efectivele sale la campania în contra U.R.S.S.;

- a făcut jertfe financiare de 200 miliarde lei pentru pregătirea şi susţinerea acestui război;

- a pus la dispoziţia Germaniei 2.672 000 tone de petrol, dându-şi ultimele rezerve de benzină ale propriei sale aviaţii şi impunând privaţiunile cele mai drastice populaţiei sale. Producţia întinsă până la epuizarea rezervelor şi păcura românească au avut un rol hotărâtor în susţinerea războiului şi acţiunea din Mediteran[;

- a dat 88,6% din întregul său comerţ exterior Germaniei, ajungând astfel la un adevărat monopol de export în favoarea Germaniei;

- a dat cereale, animale şi contingente de export care reprezintă 31,6 miliarde lei;

- a înlesnit aprovizionările militare germane, lăsând ca, în afară de contingentele oficiale destinate Gemaniei, să se adauge - indirect şi prin operaţiuni neregulate – zeci de mii de tone de cereale şi mărfuri, riscând să ne provoace inflaţia, ridicarea preţurilor şi o gravă criză economică datorită acestor operaţiuni... Armata română a angajat efectiv în luptă circa 387 000 oameni, cu 22 000 ofiţeri şi circa 18 000 subofiţeri. Aproape un sfert din efectivele angajate şi-au dat tributul de sânge (morţi, răniţi şi dispăruţi), adică 5 447 ofiţeri (25%), 2 331 subofiţeri (13%) şi 126 358 dispăruţi (22%), fără a socoti şi pierderile de la 1 ianuarie până azi.

O parte distinctă a Memorandumului se referea la problema teritoriului românesc ocupat de Ungaria în 1940: ,,Dar poporul român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au putut îndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat aci toate primejdiile şi aci va muri. Transilvania nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate pe Niebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din valea Rihnului, nicio forţă de pe lume nu ne va scoate din podişul Transilvaniei. Ceea ce n-au putut face slavii, turcii şi ruşii, nimeni nu va izbuti. Poporul român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii”.

Joi, 12 februarie 1942. A 236-a zi de război!

La Berlin, Joachim von Ribbentrop explică lui Ion Antonescu sensul declaraţiilor pe care le făcuse cu puţin timp înainte la Budapesta, referitoare la caracterul definitiv al ,,arbitrajului” de la Viena şi se referă la problema petrolului, arătându-se nemulţumit de cuantumul livrărilor româneşti. Dându-şi seama că mareşalul român era intransigent în această direcţie, încearcă să obţină cel puţin respectarea angajamentului de 40.000 tone lunar, după care abordează problema finanţării armatei germane din România, cerând lui Ion Antonescu să-şi dea aprobarea pentru plata a 10 miliarde lei cu titlul de ,,obligaţii restante”. Deoarece Conducătorul Statului român nu face promisiuni ferme, diplomatul german insistă pentru livrarea cerealelor promise, rugând ca la colectare să participe şi societăţile cerealiere germane. Ion Antonescu respinge categoric această pretenţie.