După realizarea Marii Uniri din 1918 şi confirmarea acesteia prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920, politica externă a României a fost orientată spre Franţa şi Marea Britanie. Totodată, ţara noastră s-a bazat pe Societatea Naţiunilor şi pe alianţele regionale încheiate (Mica Inţelegere şi Inţelegerea Balcanică). De la mijlocul anilor '30, statele revizioniste europene - Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria -, precum şi Uniunea Sovietică au devenit tot mai active, urmărind anularea sistemului de la Versailles şi dobândirea unor noi teritorii. Sesizând acest pericol, ministrul de externe român Nicolae Titulescu a susţinut necesitatea unei politici de securitate colectivă, prin care să fie descurajată, din faşă, orice acţiune care contravenea Statutului Societăţii Naţiunilor. Din păcate, iniţiativele sale nu au dat rezultatele sperate, datorită, în principal, politicii conciliatoriste promovate de guvernele de la Londra şi Paris. În 1935, Italia a invadat Abisinia, iar în 1936 Germania a ocupat zona demilitarizată a Renaniei, fără a primi riposta cuvenită din partea Franţei şi Marii Britanii, acestea limitându-se doar la proteste formale. Deşi conciliatorismul marilor democraţii occidentale era evident, oficialităţile de la Bucureşti continuau să-şi lege toate speranţele de acestea şi erau foarte reticiente în privinţa apropierii de Germania, care era privită ca un fel de „duşman natural" al ţării noastre. Semnificativ este momentul 16 noiembrie 1936, când fruntaşul liberal Gheorghe Brătianu a avut o discuţie cu Adolf Hitler la Berlin.

Cu acel prilej, Führer-ul a afirmat că, dacă România „ar avea cu Germania relaţii economice bune", atunci interesul Reich-ului „ar dori să vadă în acest colţ al Europei o Românie independentă şi puternică". La întrebarea lui Gh. Brătianu: dacă, dezvoltând relaţii economice cu Germania, aceasta ar sprijini România „împotriva revendicărilor revizioniste ungureşti", Hitler a răspuns: „Aş merge în cazul acesta foarte departe şi aş spune-o în mod public şi oficial, la Roma şi la Budapesta, şi mai cu seamă la Budapesta". La discuţie a participat şi un secretar de stat, căruia Hitler i-a cerut „să noteze cuvintele sale pentru încheierea unui eventual protocol care să rămână în Cancelaria Reich-ului". Totodată, el l-a rugat pe Brătianu „să comunice regelui Carol al II-lea că nu are nici cea mai mică intenţie să susţină Ungaria în acţiunea ei revizionistă. Tot ce vă cerem este să nu adoptaţi o atitudine şi o politică ostilă Germaniei". Întors în ţară, Gh. Brătianu a informat factorii politici - rege, premier, şefii partidelor parlamentare - asupra discuţiei avute cu Hitler. După consultări cu guvernele de la Paris şi Londra, ministrul de externe Victor Antonescu a declarat public că România rămâne credincioasă alianţelor ei, ceea ce însemna respingerea ofertei cancelarului german. Nu ştim dacă această ofertă era reală sau doar un balon de încercare, dar este cert că respingerea ei a avut un impact extrem de negativ la Berlin. Hitler a considerat că cei care i-au adus acest afront trebuiau pedepsiţi, iar consecinţele aveau să fie extrem de grave pentru soarta României.

Oficialii români promovau o politică unidirecţională, deşi se vedea limpede că Franţa şi Anglia făceau concesii tot mai grave pentru pacea şi liniştea Europei. In martie 1938, Germania a anexat Austria, desfiinţând-o ca stat, iar în septembrie 1938, prin acordul de la Munchen, guvernele englez şi francez au satisfăcut pretenţia lui Hitler de a ocupa o parte a Cehoslovaciei (regiunea Sudeţilor). Alertat, regele Carol al II-lea a efectuat o vizită la Londra (15-18 noiembrie) şi Paris (19-21 noiembrie), solicitând garanţii de securitate pentru România. Rezultatele au fost descurajatoare, prim-ministrul britanic declarând deschis că ţara sa consideră sud-estul Europei ca o zonă economică a Germaniei. În ziua de 24 noiembrie, Carol al II-lea a avut o discuţie cu Hitler, propunându-i extinderea relaţiilor economice româno-germane. De această dată, Führerul s-a arătat rezervat. La stăruinţa regelui de a cunoaşte „poziţia Germaniei faţă de aspiraţiile revizioniste ale Ungariei faţă de România", Hitler a răspuns că „un conflict româno-ungar nu priveşte direct Germania şi în consecinţă, ea nu are de ce să ia poziţie în acest caz". Cu alte cuvinte, Germania nu mai era dispusă să dea României garanţii privind menţinerea graniţelor sale. Ca o consolare, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Paris şi Londra au dat asigurări României şi Greciei că în cazul unei acţiuni care „ar ameninţa clar" independenţa lor, iar guvernele respective ar decide să reziste, Franţa şi Marea Britanie se socoteau angajate să le dea „întreaga asistenţă". Aceste declaraţii nu au fost urmate de un acord tehnic, de ordin militar, astfel că nu aveau nici o eficienţă practică. In schimb au iritat Germania, care se simţea vizată şi ca urmare şi-a sporit ostilitatea faţă de România şi Grecia.

La 23 august 1939 a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care Uniunea Sovietică şi Germania îşi împărţeau teritoriile cuprinse între Marea Baltică şi Marea Neagră. Articolul 3 al Anexei secrete a acestui act prevedea: „În privinţa Europei sud-estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii". Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie, Consiliul de Coroană s-a pronunţat pentru „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale". Realitatea este că România se afla într-o situaţie extrem de dificilă: trei dintre vecinii săi - Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria - râvneau la teritoriul său şi aşteptau momentul potrivit pentru a-şi satisface pretenţiile. Politica „principială" promovată în perioada interbelică nu-i dădea acum, când războiul începuse, nici o siguranţă. Alianţele construite în perioada interbelică începuseră să se destrame. Incercând să se pună la adăpost de eventuale agresiuni, Iugoslavia a semnat în 1937, tratate de prietenie cu Bulgaria şi Italia, fără a-şi consulta partenerii din Mica Inţelegere şi Inţelegerea Balcanică. Prin ocuparea Cehoslovaciei, în martie 1939, Mica Inţelegere şi-a încetat existenţa. Singurul punct de sprijin rămăsese Franţa. Capitularea acesteia la 22 iunie 1940 a constituit un adevărat şoc pentru clasa politică din România. Uniunea Sovietică a profitat de această stare de spirit şi, la 23 iunie, Molotov i-a comunicat lui Schülenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, decizia guvernului sovietic de a trece la aplicarea Pactului din 23 august 1939 referitor la România. El a precizat: „Dacă România nu va accepta soluţionarea paşnică a problemei basarabene, Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată".

După ce a primit răspunsul favorabil de la Ribbentrop, în seara zilei de26 iunie, Molotov a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, o notă ultimativă în care se cerea guvernului român:
1. Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică.
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei".
Răspunsul era aşteptat „în decursul zilei de 27 iunie curent". Propunerea guvernului român de a „începe imediat şi în spiritul cel mai larg discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic" a fost respinsă de Molotov, care a transmis o nouă notă ultimativă, prin care-i cerea să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de nord, precizând că „în decursul zilei de 28 iunie" trupele sovietice vor ocupa oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. În faţa acestui nou ultimatum a fost comunicat următorul răspuns: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic". Satisfacerea pretenţiilor teritoriale sovietice a fost imediat urmată de demersurile guvernelor de la Budapesta şi Sofia, prin care cereau Berlinului să li se facă şi lor „dreptate". În acest context, Carol al II-lea a decis să schimbe orientarea politicii externe a României, îndreptând-o spre Berlin şi Roma. La 1 iulie, guvernul a anunţat că „România renunţă la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie", iar în ziua de 8 iulie, premierul Ion Gigurtu a declarat: „Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Această orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt actuale şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict".

La 11 iulie, ministrul de externe Mihail Manoilescu aducea la cunoştinţa publică faptul că România s-a retras din Societatea Naţiunilor, act prin care „se încheie o iluzie politică în care s-a stăruit prea mult". Asemenea declaraţii, care echivalau cu repudierea politicii externe a României, promovate în perioada interbelică, nu erau urmarea unor negocieri, ci a unor stări de spirit, generate de teama unor noi agresiuni din partea vecinilor. Prin reorientarea politicii externe a statului, regele Carol al II-lea spera că astfel va câştiga bunăvoinţa Berlinului. Comentând aceste decizii, fostul ministru de externe Grigore Gafencu scria: „pentru a face politică exclusiv germano-filă e nevoie şi de germani. E o umilire care nu serveşte la nimic". Gafencu avea dreptate. Hitler nu a uitat că în noiembrie 1936 guvernanţii de la Bucureşti refuzaseră mâna pe care el le-o întinsese, iar acum nu numai că nu era dispus să ia în calcul declaraţiile privind noua orientare a politicii externe a României, dar era decis să o pedepsească fără cruţare. El a cerut regelui, printr-o scrisoare din 15 iulie 1940, să înceapă de îndată negocieri cu Budapesta şi Sofia, pornind de la faptul cedării de teritorii în favoarea Ungariei şi Bulgariei. La tratativele româno-bulgare, desfăşurate în oraşul Craiova, partea română a anunţat că acceptă cedarea Cadrilaterului, astfel că tratativele, încheiate la 7 septembrie, au vizat doar modalitatea concretă de ocupare a acestui teritoriu de către Bulgaria. Negocierile româno-ungare de la Turnu Severin nu au dus la nici un rezultat, astfel că Hitler a decis să intervină, fixând personal, la 27 august, noua graniţă româno-ungară. Aceasta a fost comunicată miniştrilor de externe ai României şi Ungariei la Viena, în ziua de 30 august, de Ribbentrop şi Ciano, în calitate de arbitri.

După semnarea diktatului de la Viena, cei doi miniştri au adresat lui Manoilescu scrisori identice prin care anunţau că guvernele Germaniei şi Italiei au decis să acorde garanţii „pentru integritatea şi inviolabilitatea teritoriului statului român". Acest act, care venea după ce România fusese „pedepsită", pierzând circa 33% din teritoriu şi din populaţie, confirma acceptarea de către cele două state a noii orientări politice a ţării noastre. Germania avea nevoie de petrolul românesc pentru aprovizionarea maşinii sale de război şi urmărea să beneficieze de poziţia geo-strategică a României în perspectiva războiului împotriva Uniunii Sovietice. La rândul ei, România se afla într-o situaţie dificilă. Uniunea Sovietică avea în continuare o atitudine ostilă, ocupând cu forţa mai multe insule din Delta Dunării, iar Ungaria râvnea să obţină întreaga Transilvanie. Practic, ţara noastră nu avea o alternativă de politică externă. Singura soluţie realistă era alianţa cu Germania şi Italia. Ca urmare, în ziua de 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a semnat la Berlin actul de aderare a României la Pactul Tripartit. În această alianţă Antonescu vedea şi o posibilitate de refacere a graniţei de Nord şi Est, ca o primă etapă spre făurirea României întregite, în hotarele ei din 1918. De aceea, când la 12 iunie 1941, Hitler i-a adus la cunoştinţă hotărârea Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică, Antonescu a declarat că „el însuşi doreşte să lupte din prima zi".

În momentul începerii războiului, la 22 iunie 1941, generalul Antonescu a semnat Ordinul de zi către armată

„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!
Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei!".
Vestea a fost primită cu satisfactie de români. În acele zile a devenit foarte popular cântecul care conţinea următoarele versuri:
"Azi noapte la Prut, războiul a-nceput/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdută astă vară."

Peste o lună, la 24 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate la România, punându-se astfel capăt raptului teritorial săvârşit de sovietici în urmă cu un an. Chiar dacă evoluţiile ulterioare - victoriile obţinute pe front de Armata Roşie, constituirea Coaliţiei Naţiunilor Unite, înţelegerile Churchill-Roosevelt-Stalin - au făcut posibilă reocuparea acestor teritorii de către Uniunea Sovietică, semnificaţia actului din 22 iunie 1941 nu poate fi anulată, pentru simplul fapt că istoria o scriu învingătorii. Acum, la împlinirea a 70 de ani de la acel eveniment, se cuvin omagiaţi toţi cei care au contribuit, cu preţul vieţii lor, la eliberarea, fie şi temporară, a Basarabiei şi nordului Bucovinei, lăsând urmaşilor mesajul ostăşesc: „Noi am murit pentru PATRIE".