Kremlin, 23/24 august 1939 Prin eforturi conjugate, nazismul şi comunismul au dat foc Europei: Sub privirile părinteşti ale lui V. I. Lenin şi în prezenţa lui I. V. Stalin şi Joachim von Ribbentrop, trimisul lui Adolf Hitler, V. M. Molotov semnează odiosul Pact.

Conflagraţia mondială din 1939-1945 a fost marcată, în chip firesc, de numeroase date importante. Şi, totuşi, o singură zi - 23 august 1939 - prezintă în context o semnificaţie aparte, în sensul că, fără a trimite la vreun eveniment notoriu din perioada ostilităţilor, pe care dimpotrivă le-a precedat, totuşi intră în discuţie dat fiind că, pur şi simplu, a determinat de o manieră categorică desfăşurările istorice la scară planetară. Atunci, în noaptea de 23/24 august 1939, la Kremlin s-a semnat faimosul Pact Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov, după numele miniştrilor de externe desemnaţi de către cei doi dictatori pentru a-l negocia şi parafa, şi care document, de atunci încoace, deţine o întâietate indiscutabilă în privinţa tuturor superlativelor negative posibile: cel mai catastrofal, cel mai controversat, cel mai nenorocit, cel mai odios, cel mai sumbru şi cel mai plin de consecinţe act găzduit în cuprinsul veacului al XX-lea. În mod practic, el a închis o epocă, aceea a păcii armate dintre 1919 şi 1939, a condus nemijlocit la izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi a inaugurat calvarul pentru milioane şi milioane de oameni, state şi civilizaţii. Istorici de faimă mondială ai conflictului din 1939-1945 (Arnold Toynbee, A. J. P. Taylor, Pierre Renouvin, Edward H. Carr, Maurice Baumont, Donald Cameron Watt, Jean-Baptiste Duroselle, Andreas Hillgruber, Henri Michel, Ernst Nolte, William L. Shirer, A. M. Nekrici, Stéphane Courtois) s-au exprimat de mult în privinţa rolului şi locului Pactului din 23 august 1939 în determinarea evenimentelor, iar studiile recente, întemeiate pe dezvăluirile de ultim moment ale arhivelor secrete, confirmă pe deplin concluziile avansate. Fapt remarcabil, România nu a fost de fel implicată, devenind, din contra, una dintre cele dintâi victime ale „sistemului" introdus de Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce, pentru statul şi naţiunea română n-a constituit vreun temei de recunoaştere, dimpotrivă, un impuls pentru a-l repudia cu violenţă, fapt survenit la 22 iunie 1941.

Derularea evenimentelor în linie dreaptă în direcţia izbucnirii celui de-al doilea război mondial a fost marcată de Acordul de la München din 29 septembrie 1938 şi de Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939. Michel Heller şi A. M. Nekrici, de pildă, au descifrat că, la 23 august 1939, „o cotitură s-a produs realmente în istoria Europei şi a lumii - Uniunea Sovietică a deschis poarta războiului [mondial] semnând Pactul cu Germania (subl. ns.)", în vreme ce cunoscutul ziarist şi istoric american William L. Shirer a consemnat că Stalin, „inamicul mortal" din ajun al lui Hitler, "a făcut posibilă" decizia acestuia de a ataca Polonia la 1 septembrie 1939. Maurice Baumont, membru al Institutului Franţei, nu i-a contrazis pe cei menţionaţi, ci a adăugat că Pactul de la 23 august 1939 "a încurajat puternic pe Hitler să rişte declanşarea «marelui conflict» (subl. ns.)", ceea ce şi marele istoric Pierre Renouvin reţinuse, anume că „Pactul de la 23 august 1939 a fost acela care a decis soarta păcii (subl. ns.)". Alan Bullock, cel dintâi biograf de celebritate mondială al lui Hitler, observa că, mulţumită Pactului cu Stalin, Führerul a căpătat "mâinile libere" pentru a putea invada Polonia în 1939 fără nici un fel de riscuri. Un alt aspect, examinat în detaliu, este acela al preţului cu care Hitler i-a smuls, în 1939, lui Stalin semnătura pe Pactul de neagresiune. Şi în această privinţă, în prezent, lucrurile sunt clare. Condiţia finalizării negocierilor, desfăşurate în cea mai mare taină, a fost încheierea unui protocol adiţional secret, în conformitate cu care Berlinul recunoştea în „sfera de interese" a Kremlinului - mergându-se până la acordarea „dreptului" de ocupaţie - mai multe state sau porţiuni de state, incluzând ori vizând Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Lucrurile fiind de-acum prea bine cunoscute, vom face apel la recunoaşterile unor specialişti. Revenim, prin urmare, la Michel Heller şi A. M. Nekrici, atât de categorici şi sub acest aspect: „După ce U.R.S.S. a semnat protocolul secret în privinţa sferelor de influenţă, Germania şi-a văzut asigurat spatele în Est. Calea atacului împotriva Poloniei era deschisă". William L. Shirer insista în a demonstra cum, prin „târgul cinic" cu Hitler, Stalin „a dat semnalul unui război (contra Poloniei) care, după toate probabilităţile, avea să ia proporţiile unui conflict mondial". În ceea ce-l privea, istoricul rus N. V. Zagladin, confirmat de apariţia la Moscova a pseudo-jurnalului lui V. M. Molotov, conchidea fără şovăire: „În asemenea condiţii istorice concrete (august 1939), Hitler a fost mai interesat în neutralizarea U.R.S.S.-ului decât Uniunea Sovietică în neutralizarea Germaniei. Aceasta s-a şi reflectat în semnarea protocolului secret, propus Germaniei ca anexă la Pactul de neagresiune şi care delimita sferele de influenţă în Europa de Est. U.R.S.S., după cum i se părea lui Stalin, neriscând nimic, dobândea posibilitatea să-şi extindă teritoriul, recăpătând ceea ce pierduse în cursul războiului civil. Practic, Stalin, încheind târgul cu Hitler, a aprins «lumina verde» pentru agresiunea fascistă în Europa (subl. ns.). Această alegere reflecta concepţia sovietică despre «interesele U.R.S.S.» şi despre a căror prioritate s-a vorbit încă la Congresul al XVII-lea al P.C. (b) (în ianuarie 1934)".

Semnificaţia generală şi consecinţele dezastruoase pentru România ale Pactului şi Protocolului secret din 23 august 1939 au fost evidenţiate şi de istoricii români. Nu demult, investigând aceeaşi temă. am apreciat vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, unul dintre cei mai de seamă ziarişti români ai veacului trecut. Având în seamă că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzală, trebuie să admitem că, dacă la început au fost Pactul Hitler-Stalin şi Protocolul său secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940, notele ultimative ale URSS succedate, din partea României, de evacuările Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale din 1941-1944, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădării de la 23 august 1944, când – considera Pamfil Şeicaru (1950) – „Statul român s-a prăbuşit". Şi, tot pe atunci, el observa că România se dovedise în general după primul război mondial un factor neglijabil al oricărei „politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care „jucau cartea rusească". Astăzi poporul român expiază concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944". Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut, în termenii adecvaţi, această realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane: „Tot ce s-a abătut, după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat" (1952). Pentru cititorul nostru, trebuie să fie cât se poate de clar că, stăruind asupra datei de 23 august 1939, nu ne propunem decât să evidenţiem semnificaţia majoră a zilei respective în istoria veacului trecut. Departe de noi gândul de-a afirma că la 23 august 1939 ar fi survenit începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, cu hotărâre - nu, dar, în mod sigur, atunci, România, şi nu numai, a intrat în Labirint!

***

În raport cu presiunile grozave ale prezentului şi provocările crescânde ale viitorului, considerăm ca fiind de maximă relevanţă şi actualitate apelul lansat în decembrie 2005 de reputaţi istorici francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, Réné Rémond ş.a.) sub titlul Libertatea pentru istorie, care surprindea elementele definitorii, înseşi permanenţele scrisului istoric modern, în sensul că:
„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei". Este - trebuie să recunoaştem - tulburător de frumos şi de adevărat. Dar să rememorăm: „... Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei". Iar, dacă lucrurile stau astfel, cu certitudine, atunci la noi, în peisajul ştiinţific actual, ilustrat de o şcoală istorică prin ai cărui corifei (A. D. Xenopol, Gh. I. Brătianu, Andrei Oţetea, P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, David Prodan şi, cu supra de măsură, fenomenalul Nicolae Iorga) am pătruns de mult în elita istoriografiei universale, apariţia aşa-ziselor Rapoarte finale Wiesel ori Tismăneanu a fost, mai mult decât inutilă, a fost pur şi simplu penibilă. Se impune a fi subliniată ţinuta lor cvasi-ştiinţifică, semnificaţia şi scopurile propagandistice predominante în exces.

Cu referire însă la prezentul nostru volum, vom preciza că nu ne propunem o investigaţie formidabilă şi vastă, nici definitorie pentru vreo tendinţă istoriografică. Nu ambiţionăm să realizăm mai mult decât o lucrare interesantă, bazată pe surse relevante şi indiscutabile, referitoare la o problemă care ne-a preocupat adeseori, dar n-a şi stăruit în atenţia noastră specială. Mai precis, avem în vedere istoria unei perioade de 50 de ani (1939-1989) reprezentând un segment cardinal şi spectaculos al unui veac, al XX-lea, ce s-a dovedit în integralitate nenorocit, fie numai dacă avem în vedere că „a găzduit" trei păci armate, două conflicte mondiale şi un război rece şi care, reunite, întrucât a decurs unul din altul, fac toate laolaltă 100 de ani! În context, prin urmare, limitele cronologice propuse reprezintă prin forţa lucrurilor un interludiu, dar care se recomandă, sub multiple aspecte (premise şi proporţii, desfăşurare şi consecinţe), drept devastator. Avem tot dreptul, aşadar, să ne întrebăm: cum de-a fost posibil aşa ceva? Deşi, în opinia noastră, răspunsul depinde de o singură şi tristă realitate, istoricii, de orientări diferite, vor da, natural, explicaţii deosebite: Secolul al XX-lea a fost, mai înainte de orice sau mai presus de toate, unul nenorocit, fiind - vai! - „rezervat" manifestărilor extreme şi conflictelor fatidice dintre-isme. Nu ne propunem, aici şi acum, să le enumerăm, mărginindu-ne să le menţionăm pe cele mai frecvente în dicţionare şi sinteze ori mai ales frecventate şi chiar exersate în societate, deci pe seama indivizilor: liberalism-conservatorism; capitalism-socialism; sionism-comunism; creştinism/islamism; iudaism/hinduism; extremism-rasism; naţionalism-internaţionalism; regionalism-globalism; bolşevism-fascism-naţional-socialism; hitlerism-stalinism-franchism; horthysm-codrenism; castrism, maoism etc. etc.

Fideli opiniilor exprimate de maeştrii istoriografiei universale moderne, facem apel la N. Iorga, care, identificând în 1938 permanenţele istoriei (pământ, idee, rasă), a desluşit fără ezitare că, „în stările acestea de spirit, stă forţa motrice a oricăror evoluţii istorice, rezultatul material care decurge de aici putând fi, bineînţeles, şi un motiv, prelungit, pentru acţiuni viitoare", pentru a stabili finalmente: ideea - „iată ceea ce pune în mişcare popoarele". La rândul său, Arnold J. Toynbee, în celebru A Study of History, releva, tot pe atunci, că „este posibil ca pentru orice societate, indiferent de vârstă, un sfârşit moral să reprezinte întotdeauna provocarea decisivă pentru viitorul ei. Oricum ar fi, fără îndoială însă că propria noastră societate de astăzi se confruntă cu o provocare mai degrabă de ordin moral decât material". Revenind cerbicia disputei–ismelor, reţinem că în ansamblu, din perspectiva actuală, decisivă s-au dovedit, prin amploare, intensitate şi consecinţe, confruntările - un eufemism mascând nu o dată războaiele generale şi totale - dintre capitalism, comunism şi fascism, mai cu seamă în anume perioade nu prea îndepărtate, iar epilogul încă se lasă aşteptat, de vreme ce, după eşecul istoric al Germaniei, Italiei şi Japoniei în 1945, a urma în 1989-1991 prăbuşirea sistemului comunist est-european şi a URSS şi, în prezent, SUA şi China îşi dispută supremaţia de lideri mondiali autoritari. În context, se admite o singură certitudine, formulată categoric de cel care a fost Jean-Baptiste Duroselle, celebrul istoric francez al relaţiilor internaţionale, dar este dificil de apreciat ce se va petrece în viitor. Istoriografia consacrată celui de-al doilea război mondial, marcată de unele realizări aparţinând chiar anilor ostilităţilor, a înregistrat după 1945 succese remarcabile pe plan general, rezultatele înregistrate - sub raport cantitativ şi calitativ - plasând-o indubitabil la cel mai înalt nivel ştiinţific, probat exemplar de faptul că, judecat în ansamblu, conflictul din 1939-1945 a devenit cel mai studiat eveniment din întreaga istorie a umanităţii, acoperit deja de o bibliografie imensă însumând cel puţin 1,5 milioane titluri cărţi şi studii. În context, se înţelege, domeniul izvoarelor istorice s-a impus graţie marilor colecţii de documente diplomatice şi militare, editate de echipe de specialişti din Marea Britanie, S.U.A.,Germania, Franţa şi Italia, după ce, în 1946 U.R.S.S. s-a retras.

Având în vedere poziţia şi politica României în 1919-1945, de cel mai mare interes pentru noi sunt documentele germane, din volumele publicate după 1950 reţinând îndeosebi „Akten zur deutschen auswärtigen Politik 1918-1945" (seriile C/1933-1937, D/1937-1941 şi E/1941-1945) şi „Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht (Wehrmachtführungestab) 1940-1945", îngrijite de Helmuth Greiner, Percy Ernest Schraum şi colaboratorii (4 vols. Frankfurt, 1965, respectiv 8 vols., München, 1982). Unul dintre editori, Andreeas Hillgruber, reputat specialist în istoria celui de-al doilea război mondial şi al relaţiilor româno-germane (1938-1944), a procedat la selecţionarea stenogramelor întrevederilor lui Adolf Hitler cu şefii de state şi de guverne sau cu diplomaţii străini dintre 1939 şi 1944, care au servit ca model şi colegilor noştri. Să reţinem de asemenea că, simultan, au văzut lumina tiparului numeroase documente din colecţiile diplomatice britanice, americane, franceze, italiene, iar, în ultima vreme, Federaţia Rusă. Istoricii şi, deopotrivă, cititorii români se pot considera de-a dreptul privilegiaţi de vreme ce beneficiază, graţie eforturilor antemergătorilor, de numeroase lucrări de referinţă declaraţiile făcute „în intimitate" de liderii Germaniei, URSS, României şi colaboratorii lor în cursul conflagraţiei din 1939-1945. Din motive lesne de înţeles vom reţine, şi în această situaţie, doar unele exemple privindu-l pe Adolf Hitler, I. V. Stalin sau Ion Antonescu, în cazul celui din urmă dispunând de un Jurnal(septembrie 1940-iulie 1944), ca şef al Cabinetului Militar de la Bucureşti. În urmă cu mai mulţi ani, având prilejul să valorificăm un important set de documente descoperite în arhivele străine. Documentele însoţite de un amplu studiu, au fost recent reeditate, punând în evidenţă aspecte cardinale interesând statutul internaţional al României în perioada determinată de cele două date nefericite ale istoriei contemporane în ansamblu: 23 august 1939 şi 23 august 1944. Titlul volumului, „România şi proba bumerangului", aşa după cum am subliniat, ne fusese sugerat de Mircea Eliade cu clasica sa Probă a bumerangului, pe care de acea dată ni-l asumam în subtitlu. Pe când Proba bumerangului urmărea să ateste, şi sperăm că a reuşit, că, în ciuda drumului parcurs şi a evenimentelor tragice survenite din 1939 până în 1944, România a revenit după numai cinci ani sub blestemul groaznicei realităţi geopolitice sancţionată de odiosul Protocol secret al Pactului Hitler - Stalin din 23 august 1939. Iar aceasta s-a produs în urma „actului istoric" de la 23 august 1944. Un asemenea deznodământ ne determină să considerăm că 23 august 1939 a marcat pentru destinul istoric al României, o dată fatidică şi nu numai după cum s-a evidenţiat, de vreme ce teritoriul naţional (în speţă, Basarabia), fără ştirea şi voinţa posesorului, a fost parţial mutilat prin înţelegerea criminală dintre guvernele totalitare ale URSS şi Reichului nazist.