Mihail Manoilescu: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii". După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la „o convorbire asupra relațiilor româno-ungare", regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp).Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial".

La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj". Cerând „un timp de gândire", ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță", dând asigurări că „arbitrii" au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică". Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis ,,să se supună fără condiții" deciziei luate de „tribunalul" german și italian.„Arbitrajul" a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara" (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme").

După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați" de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia" și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României". După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care ,,ar intra a doua zi în război", a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf". La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea „dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor". În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă" despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică" deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic" și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25 000 kmp, cât a oferit România.

La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva", ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania". Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25.000 kmp nu a fost propusă niciodată de România. În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „S-au primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României". Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori. Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25.000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar". Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea... Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice".

În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins". Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a ,,arbitrajului" Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat". În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate". Au comunicat că ultimul termen era la ora 24. Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici ,,rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele", acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră".

Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii".

Dictatul de la Viena, 30 august 1940

Raoul Bossy: „În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano". Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian". Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sal: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și Ciano".

În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul". În final, pentru primirea „arbitrajului" au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: „În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.
Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului", Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns „scurt și brutal" că va vorbi la sfârșit. După citirea textului ,,arbitrajului", în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.

„Ochii mei - rememora Mihail Manoilescu - căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru... În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința". Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.

Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8. După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: „Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor". „În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru - avea să consemneze Raoul Bossy - a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano".

30 august 1940. Garanțiile germano-italiene acordate României prin Dictatul de la Viena

La 29 august 1940, la Viena, după ce a amenințat că în caz de neprimire a ,,arbitrajului" Axei Germania „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat", Joachim von Ribbentrop l-a informat pe Mihail Manoilescu că în cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate".Conținutul scrisorilor de garanție a fost prezentat delegației române a doua zi: „În numele și din ordinul guvernului german (italian), am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania (Italia) își asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român". Deși considera Comunicatul guvernului român (din care rezulta că „arbitrajul" i s-a impus prin ultimatum) „un act de neloialitate", Joachim von Ribbentrop a reconfirmat verbal lui Valer Pop (în momentul despărțirii la gară) garanțiile germane, declarând: „În cazul când cineva se apropie de frontierele României, tragem".Ceea ce nu a spus ministrul de Externe german (deși știa foarte bine acest lucru) a fost faptul ordinul de deschidere a focului ar fi fost dat și fără acordarea garanțiilor în situația în care trupele sovietice ar fi depășit Prutul și gurile Dunării care protejau spațiul petrolifer românesc vital pentru viitoarele planuri de război germane aflate deja în studiu. Adică dacă ar fi pătruns în zona/sfera de interes/influență stabilită de comun acord la Moscova la 23 august 1939.

Dovada o constituise reacția Führer-ului din iunie 1940 când I.V. Stalin încercase să-l sondeze/provoace prin solicitarea ocupării întregii Bucovine (aflată în zona de interes germană și care nu făcuse parte din Imperiul țarist). Ca urmare a acelei poziții ferme adoptate de liderul de la Berlin (nu de dragul României), liderul de la Kremlin s-a mulțumit numai cu nordul provinciei românești. Fără a nega importanța garanției acordată României în acel moment de Axă (presiunile și amenințările sovietice continuând), consider (cel puțin) discutabilă afirmația că această garanție a reprezentat prima „spărtură" între Germania și U.R.S.S., divergențele germane-sovietice fiind mult mai numeroase și ample (deși în acte erau aliați) spre a fi determinate de grija Germaniei pentru România. De fapt, afirmația a fost făcut de Hitler încă de la 12 iunie 1941 când i-a declarant lui Ion Antonescu că „toate acestea (probleme ridicate de V.M. Molotov la Berlin din 12-13 noiembrie 1940 - n.n.) au fost declanșate, la urma urmelor, de garanția acordată României și începând din acest moment Rusia a trecut în tabăra dușmanilor Germaniei". Chiar așa? Este doar o părere!

Notă: textul se referă numai la situația și contextul istoric din august 1940.