Drapelul RomânieiIstoria Tricolorului Naţional

În numeroase cazuri, originea drapelului naţional se află în tradiţiile poporului respectiv, parcurgând mai multe etape până a devenit însemn naţional. La fel s-a întâmplat şi în cazul tricolorului românesc, care, până în momentul afirmării sale ca simbol vexilologic naţional, a străbătut mai multe perioade, prima fiind aceea a opţiunii pentru cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Această perioadă nu este motivată documentar, presupunându-se că tricolorul are origine populară.

Conform ştiinţei heraldice[157], semnificaţia celor trei culori este următoarea:[158] Roşu este simbolul măririi, al bravurii, îndrăznelii şi generozităţii. Este o dovadă de mare distincţie şi de aceea făcea parte din componenţa stemelor princiare, iar pentru alte categorii sociale se purta numai cu aprobarea superiorului. Simbolizează, de asemenea, sângele vărsat în lupte, puterea de viaţă şi energia strămoşească. Galben (sau aur) este simbolul măririi, al forţei, bogăţiei şi purităţii. Dar el reprezintă şi holdele aurii de grâu din timpul verii. Albastru (sau azur) reprezintă aerul, cel mai nobil element după foc, şi simbolizează blândeţea, frumuseţea, nobleţea şi buna credinţă. El aminteşte şi de legea noastră

De la opţiunea coloristică la prezenţa pe drapel a tricolorului

Cele trei culori folosite cu predilecţie de către români s-au regăsit în perioada de mijloc a evului mediu românesc şi în costumul militar. Miniaturile din Chronicon Pictum Vindobonehse arată pe oştenii români „în straie ţărăneşti, cu căciuli conice înalte, cu sarici miţoase lungi”.[159] Cavalerii din Ţara Românească aveau tunică de zale, pantaloni scurţi roşii, ciorapi lungi albaştri, scut, coif cu crenieră roşie, spadă şi suliţă.[160] Cavalerii din Moldova - aşa cum rezultă dintr-o pictură pe lemn de la mănăstirea Bistriţa, purtau o tunică de culoare roşie, o cingătoare albastră de care atârna spada, iar în picioare aveau cizme cărămizii şi pe umeri o manta roşie.[161] Înlocuirea „balaurilor” pe care i-am întâlnit la vlahii din sudul Dunării la sfârşitul secolului al XH-lea cu „icoanele creştineşti” a reprezentat momentul în care poporul român a renunţat la vechile simboluri. Sfântul Gheorghe, devenit patronul bisericii ortodoxe româneşti, a ucis „balaurul” marcând începutul luptei pentru apărarea credinţei creştine, dar nu l-a exclus din simbolistica românească. „Balaurul” (dragonul) s-a întors pe pământ românesc din Europa centrală, unde catolicismul a dat o nouă interpretare simbolisticii sale. In Imperiul Romano-German s-a instituit Ordinul Dragonului - ordin cavaleresc, prin care s-a încercat revitalizarea străvechiului mit care simboliza virtutea, curajul, demnitatea şi onoarea cavalerească. Unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrîn, Vlad, a obţinut sprijinul împăratului Sigismund de Luxemburg pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, în competiţia cu fraţii săi, în schimbul acordării călugărilor minititi a dreptului de a răspândi catolicismul în Ţara Românească.[162] El a fost cel ce a adus dragonul din nou pe pământ românesc, dar sub semnul crucii catolice, în calitate de cavaler al Ordinului Dragonului. Acest dragon nu a reuşit să fie ceea ce fusese altădată „balaurul” zburător păstrat aproape 2000 de ani „sub semnul lupului”. Acest dragon „sub semnul crucii catolice” n-a reuşit să fie mai mult decât simbolul heraldic al familiei lui Vlad al II-lea (voievod al Ţării Româneşti între anii 1436-1442, 1443-1447), care a rămas în conştiinţa poporului român sub forma Dracul (Dracula), tocmai pentru că a readus „balaurul” străvechi sub semnul crucii catolice, pe care românii au respins-o, ca apărători ai ortodoxiei. Dragonul e adus din Europa centrală şi s-a păstrat pe monede de bronz emise de Vlad Dracul[163] precum şi în stema acestui voievod, încrustată pe turnul mănăstirii Argeş.[164] Pe plaiurile româneşti, a regăsit celălalt dragon, păstrat „sub semnul lupului” în interiorul obştilor săteşti.

Utilizarea preferenţială a celor 3 culori - roşu, galben şi albastru - se constată documentar, la începutul secolului al XV-lea, în cărţile bisericeşti manuscrise şi apoi în cele tipărite (a doua jumătate a secolului), în ţesături, broderii şi pictură.

Menţionăm în acest sens Tetraevangheliarul realizat la mănăstirea Tismana (Ţara Românească) de părintele Nicodim în 1404 sau cel realizat de Gavril Uric la mănăstirea Neamţ (Moldova), în 1429, considerat „manuscrisul care deschide drumul miniaturisticii româneşti”[165]; are chenarele ornamentate cu roşu, galben şi albastru. La sfârşitul manuscrisului, Nicodim a desenat un minunat cocoş oltenesc colorat în roşu (cărămiziu), galben şi albastru. Cromatica din unele portrete, scene şi chenare ale manuscriselor, precum şi din alte capodopere ale şcolilor de miniaturistică din Ţările Române constituie dovezi ale întrebuinţării cu predilecţie a celor trei culori: roşu, galben, albastru, cu diverse nuanţe.[166]

Afirmaţiei noastre i se alătură pictura murală bisericească. In portretele sfinţilor, în cele ale ctitorilor, în frescele reprezentând diferite scene biblice s-au folosit foarte mult cele trei culori sau alte nuanţe ale lor. Desigur, se poate constata folosirea acestor nuanţe în întreaga pictură creştină, dar nicăieri ele nu au devenit culori ale stindardului naţional. în secolul al XVI-lea, opţiunea coloristică se întâlneşte şi în cancelariile domneşti. Tratatul din 17 august 1511, prin care Vlăduţ, domnul Ţării Româneşti, făgăduia regelui Ungariei, braşovenilor şi locuitorilor din Ţara Bârsei pace şi prietenie, are al doilea sigiliu (după cel mare al domnului) atârnat la document cu un şnur împletit din 3 şuviţe de mătase: roşie, galbenă, albastră.[167] O dovadă importantă în legătură cu opţiunea coloristică o constituie şi diplomele de înnobilare acordate de Minai Viteazul, după intrarea triumfală în Alba Iulia[168], unor boieri munteni şi unor nobili transilvăneni.

Mărturii documentare din această perioadă şi din secolul al XVII-lea întăresc constatarea că cele trei culori erau şi ale Transilvaniei. Astfel, pe blazonul lui Mathia Szekely, întărit sau acordat de Mihai Viteazul înainte de Unirea Moldovei (1600) şi pe blazonul românului Strava din Porumbacul de Sus (districtul Făgăraş), din 1630, avem prezente cele trei culori, roşu, galben şi albas[169]. La fel erau şi blazoanele celor 55 de bănăţeni înnobilaţi de principele Gheorghe Rakoczi I, prin diploma din 15 august 1645.170 Chiar şi cromatica diplomei este tricoloră. Se precizează că noul blazon constă dintr-un „scut militar de culoarea cerului”, timbrat (protejat) de o „coroană de aur”, care la rândul ei avea deasupra un coif cu diademă regală. Din coif ieşea o lance împodobită „cu două pânze de culoare roşie şi galbenă. Din vârful coifului cădeau, de o parte şi de alta a scutului, panglici de diferite culori”.

Prima apariţie a stemei Transilvaniei cu cele trei culori o găsim pe o hartă de la 1624. Cea dintâi menţiune documentară expresă a tricolorului folosit ca steag şi intrând ca atare în compunerea armelor Transilvaniei datează din 2 noiembrie 1765, când Transilvania a fost proclamată „Mare Principat” prin diploma dată de Măria Tereza. Stema ei avea următoarea înfăţişare: un scut tăiat de o bandă roşie, având deasupra câmp albastru (vânăt, albastru deschis), în centru cu un vultur negru ieşind, în dreapta soarele auriu şi în stânga luna argintie. In câmpul inferior, de culoare galbenă, şapte turnuri roşii dispuse patru sus şi trei dedesubt. Aşadar, ansamblul cromatic era: roşu, galben, albastru.[171]

In secolele al XVII-lea - al XVIII-lea în Ţara Românească şi Moldova, cele trei culori apar tot mai des în documentele emise în cancelariile domneşti. Sub domniile lui Radu Mihnea (1601-1602), Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653), Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) se observă o adevărată „explozie” a folosirii celor trei culori.[172]

Aceleaşi culori sunt prezente şi în stema domnului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, pictat în frontispiciul diplomei imperiale ce i s-a acordat în 1688 de către împăratul Leopold, înainte de a fi voievod al Ţării Româneşti şi prin care 1-a numit conte al regatului Ungariei. Descrierea este următoarea: „Azur pe o terasă verde pe care se află un călăreţ în armură antică romană, călare pe un cal alb în galop, ţinând frâiele calului cu mâna stângă; în mâna dreaptă ţine o sabie goală în vârful căreia se află înfipt un cap de turc cu turban. Scutul este timbrat de un coif în creştetul căruia se află o coroană regală; ambrechine de aur la dreapta; de argint şi roşii la stânga”. Pe scut, într-un câmp albastru, se află un călăreţ pe un cal alb; călăreţul este îmbrăcat în haine în nuanţe de roşu şi galben.[173]

În perioada domniilor fanariote, utilizarea celor trei culori în cancelaria domnească continuă. Fondul cromatic apare chiar şi în stema Ţării Româneşti şi este tricolor, după cum rezultă din hrisovul lui Matei Ghica Voievod din 21 octombrie 1752.[174] La fel panglicile care încadrează' cartuşul cu semnătura autografa a domnului.

Aşadar, cromatica tricoloră la români a avansat încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Opţiunea a fost sesizată pe întreg spaţiul locuit de români, simbolizând şi efortul de realizare a unităţii şi independenţei statale. O emoţionantă îmbinare a acestor deziderate a constituit-o stema unită a celor două ţări româneşti, executată după răpirea Moldovei de Nord de către Imperiul habsburgic (1775), urmată de asasinarea voievodului protestatar Grigore al III-lea Ghica. Herbul[175] respectiv nu este o stemă a familiei Ghica.

În câmpul superior al scutului, pe fond verde, se pot vedea lacrimi de argint dispuse şase vertical şi şase invers, iar între acestea şase bezanţi de aur. în registrul inferior, despicat şi tăiat pe un câmp albastru în dreapta vulturul cruciat de aur (galben), simbolul Ţării Româneşti, în zbor vertical. în stânga, pe fond roşu, capul de bour al Moldovei, de aur (galben).[176] Compoziţia heraldică sugerează că cele două Ţări Româneşti aveau aceeaşi supărare: pierderea teritoriului Moldovei de Nord, numită de atunci Bucovina.

La începutul secolului al XlX-lea, în finalul unor hrisoave domneşti, în armorialul care înconjoară însemnele de autentificare, apar steaguri. Cităm în acest sens hrisovul din 29 octombrie 1803 emis de Alex. Constantin Moruzi, domnul Moldovei. în partea inferioară a actului, de o parte şi de alta a cartuşului ce cuprinde semnătura autografa a domnului, se află câte trei drapele bicolore: albastru-galben, albastru-roşu, galben-verde. Imaginea coloristică dată de maniera dispunerii steagurilor este aceea a unui stindard tricolor.[177]

A doua etapă în istoria tricolorului începe cu prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel propriu-zis al primei reprezentanţe naţionale din istoria modernă a României, care a fost Adunarea Norodului din vremea revoluţiei din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu. Flamura lui, puternic deteriorată de-a lungul timpului, se află la Muzeul Naţional de Istorie, unde a fost restaurată; dar, evident, restaurarea nu-i poate reda înfăţişarea iniţială. Numai o reconstituire a ei, în tehnica tradiţională a picturii bisericeşti, după documentele existente, după pigmenţii de culoare ce se mai pot depista pe flamura decolorată şi după singura cromolitografié a flamurii, păstrată în cartea lui P.V. Năsturel[178], ne va mai putea reda acest steag cu aproximaţia oricărei restaurări, aşa cum a fost. La aceasta se adaugă, obligatoriu, facsimilarea* ciucurilor tricolori care se ataşau în vârful hampei (uniţi fiind într-unui singur către dispozitivul de agăţare). O reconstituire a acestui steag de mare adâncime filosofică, istorică şi de o frumuseţe aparte a fost realizată de doamna Olivia Strachină, specialistă în tehnica facsimilării manuale, cu prilejul bicentenarului naşterii lui Tudor Vladimirescu (1980) şi a celei de a 160-a aniversări a revoluţiei (1981). Cu prilejul menţionat, tot doamna Olivia Strachină a redescoperit şi a determinat repunerea în circuit ştiinţific şi muzeistic a ciucurilor tricolori de la "Steagul cel mare" de la 1821, ciucuri pe care i-a şi facsimilat. Pânza steagului este de mătase albă, căptuşită ulterior cu mătase albastră. Flamura (1,52 m x 1,85 m) este pictată în tehnica tradiţională a picturii bisericeşti, iar cromatica figurilor de pe dânsa este covârşitor tricoloră. In centrul flamurii este Sfânta Treime, flancată dreapta-stânga de doi sfinţi militari: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în marginea flotantă şi Sfântul Theodor Tiron la hampă, ambii în poziţii unice şi adânc gândite. Sub Sfânta Troiţă este pictată o ghirlandă de frunze de dafin în aur, legată cu o panglică roşie. în interiorul ghirlandei se află o acvilă neagră, cu ciocul îndreptat spre aripa stângă, cu zborul jos, cu crucea de aur în cioc. Către Sfânta Treime se înalţă ruga întregului popor român, prin versuri puse sub stema ţării:

Tot norodul românesc/ Cu puterea ta cea mare/ Pe tine te proslăvesc/ Şi în braţul tău cel tare/ Troiţă de o fiinţă,/ Nădejde de dreptate/ Trimite-mi ajutorinţă./ Acum să am şi eu parte.

Ciucurii, element popular de tradiţie străveche, sunt realizaţi din fire de mătase, „culorile naţionale” roşu-galben-albastru fiind dispuse în dublu registru: pe fire lungi, acoperite până spre jumătate de fire scurte; culorile sunt dispuse două câte două pe cei trei ciucuri care se adună apoi într-unui singur spre dispozitivul de agăţare la hampă. Steagul acesta a fost executat la mănăstirea Antim din Bucureşti, atunci metoh al Episcopiei Curtea de Argeş, unde păstorea episcopul Ilarion, cunoscut sfetnic al lui Tudor Vladimirescu. A fost, probabil, sfinţit tot acolo, apoi, poate, şi în cadrul Adunării Norodului, după tradiţie. Steagul va fi însoţit Adunarea de la constituirea ei la Padeş şi până când Tudor Vladimirescu, victimă a complotului eterist de la Goleşti, l-a încredinţat şefului tunarilor săi, Ianache Cacaleţeanu. Acesta l-a ţinut bine ascuns în casa lui de la Tâmbureşti (jud. Dolj) timp de câteva decenii. Către sfârşitul vieţii l-a adus la Craiova, transmiţându-1 fiului său George Cacaleţeanu, ajuns ulterior maior în Garda civică. în anul 1882, acesta din urmă a acceptat să-l doneze patrimoniului naţional. Ceremonia predării steagului a avut loc în ziua de 17 mai 1882 (st. vechi) în garnizoana Craiova în prezenţa fiului lui Ion Cacaleţeanu, maiorul G.Cacaleţeanu. Cu acest prilej, acesta a ţinut o cuvântare impresionantă: „Domnilor comisari, sunt 61 de ani de când cu cea mai mare îngrijire şi veneraţiune s-a păstrat în familia mea acest sacru odor, stindardul domnului Tudor Vladimirescu. După ce printr-o nefericită şi fatală soartă eroul nostru naţional căzu sub loviturile asasinilor, steagul rămase în mâinile unui camarad de arme, căpitanul artileriei sale, răposatul maior Ion Cacaleţeanu, părintele meu. Primind de la bunul şi mult regretatul meu părinte această eroică şi pioasă moştenire am conservat-o cu religiozitatea iubirii de patrie, cu veneraţiunea ce datorează fiul către cei ce l-au crescut, cu speranţa, astăzi realizată, ca modestul cetăţean, care nu putea decât pândi ora de libertate şi independenţă a naţiei spre a desfăşura înaintea ochilor naţiunei acest mândru simbol”[179].

Flamura, consolidată sumar, a fost ridicată de la Craiova de o delegaţie a Academiei Române în frunte cu B. P. Haşdeu, într-un cadru solemn, iar prin gările pe unde trecea trenul care o ducea în Capitală, i s-au prezentat onoruri militare.

Steagul a fost adus la Bucureşti în vederea arborării lui la festivitatea sărbătoririi independenţei naţionale a României în anul 1882. Şi, într-adevăr, flamura steagului a fost inclusă în cadrul paradei militare de la 10 mai 1882.[180]

Importanţa acestui moment istoric crucial - revoluţia de la 1821 -, îmbinarea unei străvechi şi neîntrerupte tradiţii privitoare la opţiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori - roşu-galben-albastru - în acest steag de o mare şi tulburătoare frumuseţe, un steag propriu-zis, nu un steag pictat în finalul unui hrisov domnesc, steag al unei instituţii cu totul reprezentative în epoca de renaştere naţională, factor politic de decizie şi forţă armată deopotrivă!, care pentru prima dată, a „lansat”, ca principiu politic suprem, suveranitatea poporului, steagul acesta devenind, astfel, primul simbol vexilologic modern al suveranităţii poporului, toate acestea ne determină să considerăm „Steagul cel Mare” de la 1821 ca primul steag tricolor din istoria românilor. Consacrarea lui în acel moment crucial al istoriei naţionale, prin instituţia care stă la temelia Reprezentanţei moderne are, în concepţia noastră, o mai mare îndreptăţire pentru o atare consideraţie decât firmanul sultanului otoman din 1834, prin care se aprobau cele trei culori ale steagului, la solicitarea Domnului pământean („regulamentar”) Al. D. Ghica (1834-1842). Aceasta nu scade cu nimic impor-tanţa „momentului 1834” din istoria tricolorului românesc, ci îi redă locul exact.

In anii următori întâlnim cele trei culori şi pe alte steaguri. De pildă, pe steagul Agiei.[181] Steagul Agiei, confecţionat sub domnia lui Grigore D. Ghica (1822-1828), avea pânza din mătase galbenă, de dimensiune 2, lm x 2,40 m. Pe faţa steagului se pot vedea un cadru de aur şi, în mijloc, o ghirlandă de aur. în interiorul ghirlandei, pe albastru, se află o acvilă neagră cu ciocul spre aripa stângă, cu crucea de aur în cioc, stând pe un munte verde. Sub acest munte şi între ghirlandă se află următoarea inscripţie cu litere negre, în limba română:

„Făcutu-s-au acest steag al Agiei la prefacerea Domnilor dintre pământeni ai Ţării Rumâneşti, Măria Sa Grigorie Dimitrie Ghika Voevod, cu anii 1822, prin epistasia dumnealui vel aga Mihăiţă Filipescu”.

Ghirlanda este timbrată de o coroană regală, iar la spatele ei se încrucişează: tuiuri, buzdugane, drapele, stindarde, lănci, săbii, puşti, topoare, tobe etc; în partea inferioară a flamurii se află brodată o balanţă. In marginea liberă a steagului, sus, se află o lună nouă de aur, iar în partea opusă, jos, un soare tot de aur. Pe faţa a doua a steagului sunt reproduse identic aceleaşi obiecte, în sens invers, în afară de imaginea din interiorul ghirlandei unde, în locul acvilei, se află reprezentată scena Bunei Vestiri (îngerul cu crin şi Maica Domnului). Sub icoană se află brodată aceeaşi inscripţie de pe faţa întâi. Este foarte posibil ca prima menţiune despre vechimea opţiunii româneşti pentru cele trei culori să o fi făcut domnitorul „regulamentar” Al. D. Ghica, atunci când în 1834, deci chiar în primul an de domnie, a solicitat Porţii Otomane - puterea suzerană - să aprobe simbolul vexilologic al Ţării Româneşti. De vreme ce sultanul a aprobat aceste trei culori - roşu-galben-albastru, fie şi numai pentru „miliţia (oştirea) naţională” şi pentru pavilionul navelor[182] înseamnă că domnitorul pe acestea le-a cerut, oferind şi motivaţie. Nu cunoaştem acest memoriu, dar hatişeriful sultanului a fost publicat în „Buletin. Gazetă oficială a Ţării Româneşti”, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 147.

Drapelele[183] au fost înmânate oştirii de domnitorul Al. D. Ghica pe baza acestui hatişerif. Redăm textul integral al documentului: „Pentru Steag Deosebitule dintre cei mai aleşi ai neamului lui Isus, tu oblăduitorule al Valahii Alexandru Ghica Voevod. Fie-ţi sfârşiturile bune! Ajungând această a noastră împărătească poruncă, ştiut să-ţi fie că pe lângă Impărăteştile Noastre înalte daruri răvărsate către supuşii Noştri Rumâni, binevoind, adăogăm după a ta rugăciune, şi dau de steaguri, atât pentru corăbiile cele neguţătoreşti ce plutesc pe limanuri şi alte schele ale împărăţiei Noastre, cât şi pentru oştirile cele întocmite spre paza bunei orânduieli a Ţării. Drept aceia prin înalta Noastră împărătească poruncă, să dă la corăbiile cele neguţătoreşti, steag cu faţa galbenă şi roşie, având pe dânsul şi stele, şi la mijloc pasăre albastră cu un cap. Iar la cele ostăşeşti alt steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu un cap, la mijloc, precum de către Noi s-au găsit cu cale...”. Drapelele înmânate celor şase batalioane, ce alcătuiau cele trei regimente de infanterie de linie, aveau următoarea descriere[184]: Pânza din mătase, având dispuse orizontal câte trei fâşii egale, de culoare roşie (sus), galbenă (la mijloc) şi albastră (jos). Dimensiunea: l,60m x 1,50m. Pe fâşia galbenă, în centru, se află pictată o acvilă neagră cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar din aur, fixând cu gheara dreaptă un buzdugan, iar cu stânga o spadă, ambele din aur. Acvila este înconjurată de o ghirlandă din frunze de stejar şi frunze de lauri. In dreapta şi în stânga ghirlandei, pe fâşia galbenă, se află câte o stea din aur cu şase raze. In colţuri este câte o acvilă din aur, identică cu cea din mijlocul pânzei, cu sceptru în gheara dreaptă. Ambele feţe ale drapelului sunt identice. Drapelul are forma pătrată cu latura de 1,44 m. Hampa este din lemn de esenţă tare, lungă de 3,140 m, având în vârf o acvilă acronocată şi cruciată, înaltă de 0,300 m care ţine în gheare două fulgere.[185]

La 8 noiembrie 1834, a avut loc înmânarea primelor drapele unităţilor militare moldovene în cadrul festivităţilor desfăşurate la Iaşi cu prilejul zilei de naştere a domnitorului Mihail Sturdza.[186] înaintea pedestrimii şi a călăraşilor adunaţi în careu în faţa bisericii Sf. Spiridon şi în prezenţa domnitorului însoţit de aghiotanţii săi şi de dregătorii ţării, adjutantul regimentului a citit înalta poruncă de zi nr. 27 din 4 noiembrie 1834, prin care Mihail Sturdza arăta că sultanul a întărit „Miliţiei Noastre dreptul de a avea steag, după modelul de Noi propus, după care s-au înfiinţat acel cu nr. 1 pentru Infanterie şi acel cu nr. 2 pentru Cavalerie, carele, pe lângă aceasta trimeţându-le, le afierosesc Miliţiei. Aceste semne astăzi întâia oară sunt înfăţişate înaintea ochilor voştri spre a primi cereasca bună cuvântare, de unde prin bisericească sfinţire, să va revărsa şi asupra voastră harul cel mântuitor întărindu-vă cu vârtute ostăşească şi cu dragoste de patrie”.[187] După depunerea jurământului, ostaşii cu dat „întâia oară steagurilor sale cinstea militară, şi apoi în marş ceremonios, au trecut înaintea M . Sale şi l-au urat”.[188] Drapelul batalionului de infanterie[189], model 1834, confecţionat din tafta bicoloră, are formă pătrată, cu latura de 1,44 m. Pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roşie formează câte un pătrat în fiecare dintre cele patru colţuri. Dispunerea culorilor este identică pe ambele feţe, celelalte elemente fiind însă diferite. Pe avers, în centrul pânzei, pe fondul albastru, în interiorul unei ghirlande de frunze de măslin, se află capul de bour, având între coarne o stea argintată cu opt raze, iar deasupra o coroană princiară; în mijlocul celor patru pătrate roşii se găseşte câte o stea argintie de forma celei dintre coarnele bourului. Pe revers, în centrul pânzei, este reprezentat Sf. Gheorghe călare pe un cal alb, ucigând o scorpie, în timp ce în colţuri, în pătrate roşii se disting monograma domnitorului Mihail Sturdza - şi câte o stea argintie tot în opt colţuri. Hampa drapelului este din lemn vopsit negru. Vârful nu se mai păstrează.
Stindardul cavaleriei, model 1834, nu se deosebeşte de steagul infanteriei descris mai sus decât prin dimensiuni, latura pânzei fiind de numai 1,15m.
Aceste drapele, repartizate unităţilor militare moldovene în 1834, au rămas în dotare până în anul 1849, când schimbarea domnitorului a atras după sine şi înlocuirea steagurilor militare cu altele noi.* În 1834 oştirea se reduce din nou la un regiment cu un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie.* Drapelele care au constituit model pentru descriere au numerele de inventar 1643 şi respectiv 14020 şi se află în colecţia Muzeului Militar Naţional.
Stemele districtuale au fost recunoscute oficial şi riguros fixate în 1831, iar mai târziu au fost consfinţite prin decrete domneşti de către Alex. Ghica în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova (adăugate în Regulamentul Organic). Aceste steme au fost aplicate şi pe drapelele dorobanţilor de judeţ până în anul 1921, după cum urmează:

Judeţul Argeş o acvilă; ţinutul Bacău o stâncă (sau mai multe stânci) de sare; ţinutul Botoşani o coasă; judeţul Brăila o corabie cu pânze (între 1859-1863 o ancoră); judeţul Buzău Biserica episcopală flancată de o pasăre; ţinutul Cîrligătura (desfiinţat în 1835) un lup; ţinutul Covurlui o corabie, apoi în 1859 o ancoră; judeţul Dîmboviţa un ţap (din 1874, în paralel şi o căprioară); judeţul Dolj un peşte; judeţul Dorohoi un rac; judeţul Fălciu un bou; judeţul Gorj un cub; ţinutul Herţa (desfiinţat în 1835) o mână ţinînd o balanţă; ţinutul Hârlău (desfiinţat în 1835) trei arbori plantaţi într-un peisaj de pădure; judeţul Ialomiţa un peşte, de la 1819 broşînd peste un snop de grîu; ţinutul Iaşi un cal; judeţul Ilfov Biserica mitropoliei bucureştene flancată de Sf. Constantin şi Elena; judeţul Mehedinţi un stup (1722) apoi din 1782 o albină; judeţul Muscel o pasăre - de la 1819 pasăre cîntătoare pe o ramură, iar de la 1864 în paralel şi o acvilă. De drept, şi de fapt un drept bazat în primul rând pe voinţa poporului, pe suveranitatea lui, afirmată în revoluţia din 1821, iar nu pe aprobarea sultanului otoman, survenită formal, şi la solicitarea şi propunerea factorului politic intern, în 1834 tricolorul roşu-galben-albastru devenise simbol vexilologic naţional, drapel naţional, însemn al suveranităţii naţionale, chiar dacă aceasta nu era completă încă. Rămâneau de înlăturat amestecul puterilor suzerană şi „protectoare” în treburile interne, practici contrare prevederilor tratatelor şi altor acte care garantau autonomia, adică suveranitatea internă. Rămânea de cucerit suveranitatea externă. Este cazul să notăm că de la începutul sec. al XlX-lea Ţara Românească devenise, pentru români, „pivotul” luptei pentru unitate şi independenţă. „Partida naţională” animată de „spiritul naţional şi patriotic” care „luase o putere mare din revoluţia de la 1821”, cum pe drept scria Nicolae Bălcescu, partidă ce urmărea să înlăture „ciocoismul şi fanariotismul” şi să înalţe „românismul” la putere[190], a preluat discret tricolorul în programul său politic.

Scutul este timbrat de o coroană princiară de sub care ies şi cad lambrechinuri care înconjoară scutul. La spatele scutului se găsesc încrucişate o sabie şi un buzdugan: leii sunt plasaţi deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, tobe, ţevi de tun, ghiulele. Pe cealaltă faţă a steagului este zugrăvit un cadru de flori de aur şi Sfântul Gheorghe călare pe un cal alb (de argint), omorând un balaur roşu pe o terasă verde. Prăjina are în vârf un glob poleit cu aur.[193]

Pentru Moldova din vremea domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849) s-a păstrat unul din steagurile ostăşeşti. Flamura era din tafta, de formă pătrată; pe un fond roşu se află o cruce albastră în care e înscris capul de bour de aur, având între coarne o stea de argint cu opt raze. O ghirlandă verde de măslin înconjura capul de bour, care avea deasupra o coroană princiară. In colţurile pânzei se află câte o stea de argint cu opt raze. Pe cealaltă faţă a steagului, Sf. Gheorghe îmbrăcat în veşminte de luptă, călare pe un cal alb, omoară un balaur care se află pe o terasă verde. In colţurile pânzei se află monograma M de aur, având deasupra câte o stea de argint cu opt raze.194

-------------------------------------------

[157] Heraldica - ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu stabilirea principiilor teoretice pentru compunerea unei steme, precum şi cu descrierea, cercetarea şi interpretarea acesteia.
[158] Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica. Tratat tehnic. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, p. 40; P. Fală, Steagul sau drapelul. Naţia sau neamul. Bălţi, 1919, p. 2.
[159] Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p.330.
[160] Istoria militară a poporului român, vol. II, Ed. Militară, Bucureşti, 1986, p. 66.
[161] Ibidem.
[162] Emil Stoian, Vlad Ţepeş. Mit şi realitate istorică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 13.
[163] Octavian Iliescu, Vlad l'Empereur et le droit monétaire, în „Revue Roumaine d'Histoire”, tome XVIII, janvier-mars, 1979, 1, p. 1117.
[164] Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab. Interferenţe literar artistice în cultura românească a evului mediu, Bucureşti, 1976, p. 187-194.
[165] Gh. Popescu-Vâlcea, Miniatura românească, Bucureşti, Ed. Meridiane, [1981, p. 11.
166] Stau dovadă în acest sens reproducerile din lucrările: G. Popescu-Vâlcea, op. cit.; idem, Slujebnicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei (1648-1688), Bucureşti, 1974; albumul de documente editat de Arhivele Statului, Mărturii ale trecutului. Album de documente. Bucureşti, 1981, şi ed. a 2-a, 1992, passim.
[167] Arhivele Statului Braşov, colecţia Privilegii, doc. nr. 742; vezi şi Mărturii ale trecutului. Album de documente, p. 73-74.
[168] Marcel Sturdza-Săuceşti, Alex. Gonţa, Tricolorul românesc simbol al unităţii naţionale sub Mihai Viteazul, în „Revista Arhivelor”, XI, 1968, nr. 2, p. 68-78. Autorii reproduc blazonul lui Preda Buzescu, pe acelea ale românilor transilvăneni Gheorghe de Cioconeşti, castelan al Sidovarului, şi pe cel al fraţilor Nicolae, Ioan şi Petru, pe al lui Sindea din Roşcani (districtul Dobra, comitatul Hunedoara), Strava de Porumbacu de Sus. Diploma lui Gheorghe Csokonesti se află la Bibi. Acad. Române şi se mai află reprodusă de St. D. Greceanu în lucrarea Eraldica Română, Bucureşti, 1900, fl. LXII-LXIII.
[169] Ibidem. Atragem atenţia că acest articol a fost contestat de numeroşi cercetători şi specialişti din domeniul heraldicii. Menţionăm punctul de vedere al distinsului specialist I. N. Mănescu, secretarul Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie de pe lângă institutul „N. Iorga” din Bucureşti. Acesta contestă, aducând argumente pertinente, cele 5 steme prezentate de M. Sturdza-Săuceşti şi Alex. Gonţa şi care ar conţine tricolorul naţional. Consideră că acestea au fost reproduse după un izvor intermediar, probabil după o colecţie personală a lui M. Sturdza-Săuceşti, dar că, pentru unele, s-a inspirat din lucrarea lui Ioan Cavaler de Puşcariu, Date istorice privind familiile nobile române, I, Sibiu, 1892, p. 46, lucrare care conţine şi ea unele inexactităţi (pentru stema fam. G. de Csokăneşti din Roşcani). I. N. Mănescu consideră că stemele reprezintă contrafaceri şi că nu putem vorbi sub mei o formă de prezenţa tricolorului la 1600, dar sesizează folosirea intensă a celor trei culori, roşu, galben (aur), albastru în heraldica transilvăneană în sec. XVII-XVIII. Pentru această problemă, vezi Arh. St. Bucureşti, fond A. Sacerdoţeanu, dosar 167(25), 1972, unde se află ms. dactilo al dl. I. N. Mănescu, intitulat: în chestiunea tricolorului românesc sub Mihai Viteazul, p. 17. Regretăm, dar nu am aflat dacă a fost sau nu tipărit şi unde anume.
[170] Documentul a fost publicat de istoricul Costin Feneşan, în voi. Documente medievale bănăţene. Timişoara, Ed. Facla, 1981, p. 184, doc. nr. 83, cu o reproducere în alb-negru. Vezi şi Mărturii ale trecutului. Album de documente, ed. a 2-a, p. 94-95. Originalul - Arh. St Ploieşti, Colecţia de documente nr. 1.
[171] Maria Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate şi independenţă oglindită în simbol. Album heraldic. Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1987, p. 22, fig. 14; Tausend Jahre Nachbarschaft Deutsche in Süd-Osteuropa, Bonn, 1981, p. 16-17.
[172] De remarcat în acest sens documentul din 10 iulie 1614 emis de Radu Mihnea prin care se întărea mănăstirii Dealu stăpânirea peste satul numit Satu-Nou. Pe acest act, invocaţia simbolică, iniţiala şi monograma domnească sunt foarte frumos ornate, exclusiv cu cele trei culori roşu, galben (auriu), albastru (albastru vânăt); în vol.: Mărturii ale trecutului. Album de documente, ed. a 2-a, p. 86—87; Actul mitropolitului Ţării Româneşti, Antim Ivireanu, prin care erau stabilite regulile de conducere a bisericii Antim din Bucureşti fondată de el. (Aşezământul din 20 iulie 1715) - frontispiciul şi chenarele în care predomină cele trei culori - ibidem, p. 118-119. * terasă = termen heraldic care desemnează solul cu neregularităţile lui reprezentat într-un scut.
[173] Le Compte Amedée de Foras, Notice historique généalogique sur les princes Bassaraba de Brancovan, Geneve, 1889, p. 1 -2. Autorul afirmă că a avut diploma în mâinile sale, p. 17.
[174] Mărturii ale trecutului. Album de documente, ed. cit., p. 134—135.
[175] Termenul de herb este sinonim cu acela de stemă, blazon.
[176] Maria Dogaru, op. cit., p. 64-65, fig. 67.
[177] Mărturii ale trecutului. Album de documene, p. 164-165; vezi şi actul din sept. 1804 ibidem, p. 166-167.
178 P. V. Năsturel, op. cit., p. 44-45, fig. 13. * Facsimil — reproducere riguros exactă, din punct de vedere al suportului, grafiei, ornamentaţiei şi mijoacelor de validare a unui document, realizată prin tehnici de reproducere normală, tipografică sau mixtă. Se utilizează facsimilul pentru protejarea originalului.
[179] Marin Iordache, Noi consideraţii în legătură cu steagul revoluţiei din 1821, în „Oltenia. Studii şi Comunicări”, Craiova, III, 1981, p. 147; Gh. D. Iscru, Contribuţii documentare privind steagul revoluţiei din 1821, în „Mitropolia Olteniei”, Craiova, 1981, nr. 7-9, p. 381.
[180] Pe larg despre toate acestea şi despre reconstituirea prin facsimilare a steagului, vezi Gh.D. Iscru, Steagul revoluţiei din 1821, în „Revista Arhivelor”, Bucureşti, 1981, nr. 2, p.204-212; idem. Contribuţii documentare privind steagul revoluţiei de la 1821, în „Mitropolia Olteniei”, 1981, nr. 7-9, p. 381 -389; idem. Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1982, p. 101-110; Olivia şi Alexandru Strachină, Reconstituirea steagului revoluţiei din 1821, în „Revista Arhivelor”, 1981, nr. 2, p. 213—216.
[181] Catalogul colecţiilor, I Steaguri, Stindarde, Fanioane, întocmit de A. Potockişi A. Velcu Bucureşti, 1931, p. 405. Ms. dactilo aflat în Bibi. Muzeului Militar Naţional (în continuare Catalogul colecţiilor).
[182] Primul vas care 1-a purtat a fost vasul românesc „Mariţa”. La Muzeul Militar National se află, din 1939, un steag al vasului de comerţ „Hatmanul Vilara”, identic cu cel din hatişeriful din 1834; vezi Radu Rosetti, Când s-a adoptat steagul tricolor la noi, în „Anal. Acad. Române, Mem. Secţ. Ist.”, seria III, t. XI, Bucureşti, 1939, p. 31-32. Flamura este din trei fâşii de culoare galbenă cusute între ele (3,05 m x 4,780 m). Sus are fixat un dreptunghi roşu, înalt de 1,12 m şi lung de 2 m, împodobit cu 3 stele albe dispuse orizontal. Pe câmpul galben se afla vulturul cruciat şi coronat de culoare albastră. Vezi Catalogul colecţiilor, p. 405.
[183] Este vorba de drapelele batalioanelor 1 şi 2 din Regimentul 1 infanterie de linie, ale batalioanelor 3 şi 4 din Regimentul 2 infanterie de linie şi ale batalioanelor 5 şi 6 din Regimentul 3 infanterie de linie.
[184] Toate piesele au fost identice.
[185] A. Potocki, A. Velcu, Modelele drapelelor şi stindardelor oştirii din Ţara Românească, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”, nr. 5-6, 1939-1940, p. 28-30, Bucureşti, 1940. în „Anuarul Prinţipatului Ţării Româneşti”, tipărit la Bucureşti în anul 1842, în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica, se află o planşă color în care apare drapelul oştirii muntene. Pornind de la această planşă color, P.V. Năsturel {op. cit., p. 51) face descrierea drapelelor înmânate de domnitorul Al. D. Ghica în 1834, precizând că steagul era tricolor, iar pânza era înconjurată de franjuri din fir de aur. în mijlocul pânzei, pe un scut alb se află o acvilă naturală cu zborul luat, încoronată princiar şi cruciată din aur. Considerăm că descrierea dată de A. Potocki şi A. Velcu este cea reală deoarece a fost făcută după drapelele care se păstrau la aceea dată în colecţia Muzeului Militar Naţional. Flamura este din trei fâşii cusute între ele, de culoare galbenă (3,65m x 4,78 m). Sus are fixat un dreptunghi roşu înalt de 1,12 m şi lung de 2 m împodobit cu trei stele albe desprinse orizontal. Pe câmpul galben, se află un vultur cruciat şi coronat de culoare albastră.
[186] „Buletin. Foaie oficială”, Iaşi, an. II, nr. 86 din 8 noiembrie 1834, p. 468-469.
[187] Ibidem, nr. 83 din 28 octombrie 1834, p. 457.
[188] Ibidem, nr. 86 din 8 noiembrie 1834, p. 469.
[189] Armata moldoveana, formată în 1830 dintr-un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, ajunge la începutul anului 1831 să se împartă în două batalioane de infanterie şi două escadroane de cavalerie, din care, spre sfârşitul lunii iulie 1832, se constituie două regimente distincte, unul de infanterie şi altul de cavalerie, fiecare sub comanda unui colonel.
[190] N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în voi. N. Bălcescu, Opere, II, Gh. şi El. Zâne, Bucureşti, Edit. Acad., 1982, p. 106 (s.n.).