Gheorghe (George) Racoveanu s-a născut la 10 Februarie 1900 în Crăgueşti (comuna Şişeşti), judeţul Mehedinţi. Părinţii săi, Ana şi Constantin (învăţătorul satului), erau originari din satul Racova (comuna Ilovăţ) şi au avut 9 copii. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea unde a fost coleg de clasă cu fostul patriarh Iustinian Marina. Urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă la Universitatea Bucureşti şi se specializează în teologia Bisericii Ortodoxe.În 1924 se angajează la ziarul „Cuvântul”, unde în 1938 devenea redactor şef. În acelaşi an a fost numit inspector general şi locţiitor de secretar general la Ministerul Cultelor[1]. Redactor de prima pagină, din 1930 preia şi rubrica săptămânală „Dumineca”, ţinută anterior de Nichifor Crainic şi Nae Ionescu. Din acest an, numele său se regăseşte cu regularitate în toate etapele de existenţă ale „Cuvântului” (1930-1934, 1938, 1940-1941), întrucît Profesorului [Nae Ionescu], „din grupul celor tineri cel mai credincios ucenic i-a fost desigur Ghiţă Racoveanu”, după cum afirmă Mircea Vulcănescu.

În 1937, Racoveanu editează Revista de critică teologică „Predania”, la care colaborează, alături de grupul redacţional, şi Nae Ionescu. În 1940, când prin legea cumulului preoţilor le-a fost interzis să mai rămână şi în învăţământ, George Racoveanu i-a sprijinit pe preoţii care s-au organizat atunci într-o asociaţie pentru a-şi apăra interesele şi a publicat în ziarul „Cuvântul” un articol intitulat „Un pic de dreptate pentru un car de nedreptate”[2] în care arăta că se face un car de nedreptate preoţilor învăţători pentru un pic de dreptate acordată învăţătorilor fără posturi.

În 1941, într-un raport al Siguranţei în care se analiza conţinutul articolelor semnate de Gh. Racoveanu se consemna că „prin articolele sale, îmbrăcate în formă doctrinară, în care se foloseşte de texte religioase şi principii filozofice creştine, incită la acţiuni violente. Chiar atunci când tot articolul pare a se menţine într-o anumită atitudine, găseşte la urmă două cuvinte cu care îl colorează. De exemplu în articolul intitulat „Dreptul de a ierta”, publicat în Cuvântul din 14 decembrie 1940 la adăpostul diferitelor texte evanghelice, ajunge la concluzia că mişcarea legionară nu are dreptul de a ierta pe cei care s-au făcut vinovaţi împotriva ei aceasta fiind un păcat împotriva naţiei care nu se poate ierta”[3]. Tot în 1941 Gh. Racoveanu se refugiază în Germania, acceptând exilul de la Fichtenhain (lagărul Buchenwald), unde se distinge ca lider de opinie şi „om de înaltă spiritualitate. Ulterior se stabileşte la Freising, un orăşel de lângă München, pune bazele unei edituri, şi continuă peste vreme „Cuvântul”. Astfel în 1961 apare „Cuvântul în exil”, un for cultural generos al exilului românesc, revista fiind editată până în 1967, anul morţii sale. Racoveanu este de asemeni colaborator la revista „Legea” şi redactor la revista „Îndreptar”, unde publică articole închinate spiritualităţii ortodoxe. La ultimul număr al acesteia (Oct. 1953), M. Eliade scria: „unde vom mai întâlni o revistă creştină în care să se dezbată cu curaj şi cu pricepere problemele credinţei noastre, fără inhibiţii confesionale şi nestânjeniţi de fantomele trecutului”.

Racoveanu a fost membru al Societăţii Academice Române cu sediul la Roma, şi a făcut parte din Comitetul de conducere al Institutului Român de Cercetări - Biblioteca Română din Freiburg. În perioada exilului său din Germania a pictat şi icoane, asigurându-şi astfel o mică parte din venitul atât de necesar editurii. Deşi trăia modest, dedicat total lucrării sale, din documente pesonalitatea lui se detaşează astăzi ca o forţă de coagulare a exilului românesc. Şi nu întâmplător, uneori este supranumit „Bătrânul” sau „Conu’ Ghiţă”. S-a stins din viaţă la 1 Mai 1967, în timp ce pregătea pentru tipar numărul pe Aprilie – Mai al revistei „Cuvântul în exil”. Marea majoritate a acestor date aparțin Asociației Predania[4], o asociație care ține trează memoria marelui teolog. Acest studiu nu este dedicat uneie banale biografii, dar suntem datori să remarcăm că date interesante despre Gheorghe Racoveanu au publicat pr. Iulian Nistea[5], George Enache[6] și Revista Rost[7]. Tangențial despre Gheorghe Racoveanu s-au mai ocupat publicistul și scriitorul Răzvan Codrescu și editorul Dora Mezdrea.

Agent special al Siguranţei Statului!

O perioadă deloc cunoscută din tinerețea lui Gheorghe Racoveanu este colaborarea acestuia cu Siguranța Statului. Oficial cei câțiva biografi ai teologului au afirmat că acesta a terminat Facultatea de teologie din București, instituție de învățământ superior pe care a urmat-o între anii 1920 și 1924. Ciudat este că într-o cerere pe care Gheorghe Racoveanu o adresează ministrului de interne în 1924 acesta susține că este student la teologie în anul II. Într-o notă din 27 mai 1955 a Biroul I, Ministerul Afacerilor Interne, în dreptul studiilor Racoveanu era menționat:  „În anul 1913 a absolvit 5 clase primare în comuna Crăgueşti, raionul Tr. Severin, regiunea Craiova, după care s-a înscris la seminarul preoţesc din Rm. Vâlcea, regiunea Piteşti, terminând 8 clase în anul 1920.Din anul 1920 şi până în 1924 a urmat Facultatea de teologie din Bucureşti”. Într-o altă fișă personală din anul 1977[8], Gheorghe Racoveanu era creditat cu următoarele studii: „Racoveanu Gheorghe - s-a născut la 10.02.1900 în comuna Crăguleşti, Tr. Severin, fiul lui Constantin şi Ana, de profesie preot şi ziarist, domiciliat în R.F.G. În anul 1967 a decedat.

Susnumitul, după absolivrea, în anul 1924, a Facultăţii de Teologie, s-a angajat ca ziarist la ziarul „Cuvântul” din Bucureşti, ce avea caracter legionar”. Deci misterul studiilor sau mai exact perioada lor exactă persistă. Mult mai ciudată este și hotarărea studentului în teologie de a se angaja în Direcţiunea Siguranţei Generale.  Astfel prin cererea 1872 din 14 februarie 1924 adresată Ministerului de Interne, Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale, Gheorghe Racoveanu cerea angajarea sa: „Domnule ministru, Subsemnatul, student în anul II la Facultatea de teologie din Bucureşti, cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune înscrierea mea printre candidaţii la posturile de  angajaţi, vacante în Direcţiunea Siguranţei Generale. Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea respectului meu.ss/G. Racoveanu”[9]. Iar ca adresă tânărul teolog indica locul unde locuia cu chirie: Str. Grăniceri nr.7. Ce la determinat să ceară angajarea atotputernicului Ion I.C. Brătianu[10] rămâne un mare mister. Și mai ales cine l-a recomandat? De vină să fi fost problemele material absolute firești ale unui student care provenea dintr-o familie numeroasă? Nu vom știi cu exactitate niciodată. Cert este că între Gh. Racoveanu și Direcţiunea Siguranţei Generale a început o corespondență ciudată. Sau raporturi stranii.

În data de 22 iulie 1924 Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale, prin Biroul Personalului îl înștiința de studentul Gheorghe Racoveanu că “prin Decizia nr. 41698 din 3 iulie 1924 aţi fost numit pe  ziua de 1 iulie 1924 în funcţiunea de  agent  special cl. IV la Serviciul Cernăuţi, în locul vacant şi vă invităm a intra în exerciţiul funcţiunii ce vi s-a încredinţat”. Decizia conform birocrației, dar și fluxului informatic absolute firesc al unei instituții era adusă la cunoștiință Șefului Serviciului Siguranței din Cernăuţi, dar și Inspectorului General de Siguranță Cernăuţi în aceiași zi. „Avem onoarea a vă comunica că prin Decizia nr. 41698 din 3 iulie 1924 domnul Racoveanu G., student, a fost numit în funcţiunea de agent special cl. IV la acel serviciu, în locul vacant prin destituirea domnului Grigoriu V. Şi vă rugăm a lua măsuri de executare cunoscând că i-au dat ordin în acest sens. Totodată, vă înaintăm cu aceasta un ordin de numire, spre a fi remis numitului la prezentare”. Ce începe să se deruleze este un alt mister. În mod normal, fericit de încadrare tânărul teolog trebuia să se prezinte la muncă. „De urgenţă la post” după cum notează cei de la Biroul Personalului. La urma urmei, el solicitase postul din februarie. Nevoie de oameni devotați și cu ceva școală era nevoie ca de aer. Tânărul Stat Român, reîntregit după Primul Război Mondial era ținta unor agresiuni bolșevice[11]. La trei zile de la notificarea angajării și văzând că nu dă niciun semn de viață Siguranța a început să-l caute. Ba a mai întocmit și un process verbal, semn că pe vremea aceea funcționarii statului erau foarte scrupuloși și atinși de necesitatea împlinirii datoriei: “Noi, Popa Constantin, comisar sp. Adjunct în Direcţiunea Siguranţei Generale a Statului din Ministerul de Interne, mergând în str. Grănicerilor nr. 7 la adresa  […] a studentului Racoveanu G. Spre a-i pune în vedere nota Direcţiunii nr. 46339/924, prin care i se aduce la cunoştinţă că este numit agent la Serv. Special de Siguranţă Cernăuţi, prin Deciziunea nr. 41698, urmând a se prezenta, numitul nu a fost găsit fiind plecat din Bucureşti, mergând şi la Căminul studenţesc s-a constatat că este plecat şi nu i se  ştie domiciliul unde s-ar putea găsi. Drept pentru care am adresat prezentul act”. Siguranța l-a mai cautat și cum nu reușit să-i dea de urmă a fost obligată să se debaraseze de serviciile pe care singur și le oferise.

De la stânga la dreapta. Ucenicul lui Nae Ionescu

Pe 30 octombrie 1924, deci după jumătate de an Secretarul de Stat al Ministerului de Interne semna următoare decizie: „Având în vedere raportul nr. 16.751/924 al Inspectoratului general de siguranţă Bucovina, Având în vedere că domnul Racoveanu Gheorghe, agent special cl. IV-a, nu este stabil, data numirii fiind 1 iulie 1924, În baza art. 92 din Regulament şi 51 din Legea pentru Statutul funcţionarilor,

D e c i d e m:

Art.1 - domnul Racoveanu Gheorghe, agent special cl. IV-a la Serviciul special de siguranţă Cernăuţi, este destituit din funcţiune pentru neprezentare la serviciu.

Art.2 – Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei generale este însărcinată cu executarea acestei deciziuni”[12].

Așa s-a sfârșit aventura de agent special al Siguranței pentru teologul Gheorghe Racoveanu. Nu putem face nicio speculație, care este interzisă în genere istoricilor. Să nu fi vrut tânărul student să părăsească Capitala pentru Cernăuți? Studiile nefinalizate sau atașamentul de familie l-au făcut să se răzgândească? Nu vom afla niciodată adevărul. Dar nu putem remarca că Biroul Controlului şi Măsurilor Disciplinare a Siguranței nu a luat nicio măsură în privința lui Gheorghe Racoveanu, iar aceste date biografice nu-l vor însoți pe parcursul vieții în documentele emise de organele de informații, fie ele Siguranță sau Securitate. O posibilă explicație ar putea fi orientarea politică a studentului Racoveanu. Viața celui mai devotat ucenic al lui Nae Ionescu[13] are multe enigme. Inițial cel care va deveni un strălucit teolog a fost în tinerețe un om de …stânga. Nici nu ar trebui să ne mire acest lucru o pleiadă de intelectuali români interbelici cochetând în tinerețe cu ideile de stânga, după cum a făcut-o chiar mentorul său, Nae Ionescu[14]. O notă târzie din 27 noiembrie 1963 a Direcţia Generală de Informaţii Externe (D.G.I.E.) a Serviciul „C” 43 descoperă în Dosarul 53172, vol. 684 fila 3 o Notă-Extras a Corpului Detectivilor tocmai din 1941! Astfel Direcția Generală a Poliției prin Corpul Detectivilor ajunsese la concluzia că „numitul Racoveanu Gheorghe, profesor în Teologie, care pe timpul cât a fost student în acţiunile politice de stânga, apoi s-a alăturat profesorului Nae Ionescu, devenind unul din cei mai apropiaţi discipoli ai acestuia”.

Gheorghe Racoveanu şi Mişcarea Legionară

Una dintre cele mai mari dileme privind personalitate și activitatea lui Gheorghe Racoveanu a fost apartenența la Mișcarea Legionară. Din start trebuie să precizăm că această lucrare nu urmărește să trateze subiectul Mișcarii Legionare și nici să dea verdicte despre mișcarea naționalist-creștină la care a aderat aproape toată floarea intelectualității interbelice. La fel ca bunul său prieten Mircea Eliade, în exil, Gheorghe Racoveanu (supuși probabil la o presiune occidentală postbelică) a încercat să se desolidarizeze voalat de crezurile și tinerețea sa. În „Cuvântul în exil”, nr.42/43, Noiembrie-Decembrie, 1965 Gheorghe Racoveanu scria: “Întâmplarea face să nu fiu legionar. Când le-am luat legionarilor apărarea (în 1933) nu cunoşteam dintre ei pe altul, fără numai pe preotul Duminică Ionescu. Le-am luat apărarea fiindcă li se făcea nedreptate grea. Apoi am cunoscut oamenii. Şi, cu timpul, am înţeles fiinţa mişcării revoluţionare a lui Corneliu Codreanu: cea mai profundă revoluţie spirituală în viaţa poporului român, de la creştinarea lui încoace. (Vorbesc de revoluţia lui Corneliu Codreanu, de el creată, de el condusă şi controlată până în momentul în care acest control asupra ei a fost, prin „aparatul de Stat”, curmat.)”[15].                                       

O notă a unui agent al Securității române din 6 iulie 1965 informa Centrala de la București: „Racoveanu Gheorghe, denumit în general „Conu Ghiţă”, director al ziarului „Cuvântul”, 65 de ani, domiciliat în Schneggstrasse nr. 805 Freising bei Munchen - R.F.G., doctor în filozofie şi teologie, a făcut parte din cunoscuta echipă a lui  Nae Ionescu, al cărui principal colaborator era. Mare teoretician legionar, dar a refuzat totdeauna înscrierea în Legiune chiar când i-a propus Coireanu personal în 19… Când a avut loc marea fugă a legionarilor spre Germania, Racoveanu s-a refugiat în Bulgaria, la Sofia. Este recunoscut în emigraţie drept cărturar de funte, frate de cruce cu Mircea Eliade, intim cu Ierunca, Claudian etc”. În acestă plasă istoriografică sau poate tocmai din tema ca marele teolog să nu fie trecut la index și catalogat drept „fascist” au căzut câțiva biografi ocazionali ai lui Gheorghe Racoveanu. Duiliu Sfinţescu[16], unul din legionarii de frunte ai exilului, dar care nu a avut niciun rol activ în România, scria în evocarea “Gheorghe Racoveanu - teolog, desţărat, apologetul Omeniei”[17] că: “Deşi avea o admiraţie nemărginită faţă de persoana lui Corneliu Codreanu şi doctrina lui, Racoveanu nu s-a încadrat în Mişcarea legionară […] Din poziţia lui de teolog emerit, dar şi de prieten al Mişcării Legionare…”.  În aceiași termini scrie despre teologul exilului și pr. Iulian Nistea în studiul „George Racoveanu şi ecumenismul”[18], dar și într-o remarcabilă evocare[19]: „Deşi a luat în multe rânduri apărarea Mişcării Legionare a lui Codreanu, în public şi în scris, pentru care lucru a şi fost nevoit să se exileze în Germania, George Racoveanu nu a fost legionar, ci doar simpatizant al naţionalismului Mişcării, în anumite limite, definite de el însuşi într-un articol din 1965 intitulat „La un sfert de veac...” (de la moartea lui Nicolae Iorga, asasinat de un grup de legionari la 27 Noiembrie 1941, cf. Cuvântul în Exil, Nr. 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965, pag. 4).

Dacă pe părintele Iulian Nistea îl putem înțelege, el neavând acces decât la notițe sumare și la presa din exil nu același lucru putem spune despre George Enache, autor de cărți istoriografice despre Biserica Ortodoxă Română. Istoricul George Enache ajunge în articolul „George Racoveanu, un fidel continuator al lui Nae Ionescu” la concluzia că „Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. Nu se cunoaşte precis dacă el a devenit sau nu legionar, este însă sigur că a fost un simpatizant al mişcării şi al lui Codreanu, considerând că Legiunea poate produce necesara „revoluţie" pe care majoritatea tinerei generaţii interbelice o aştepta în viaţa societăţii româneşti”[20]. Un alt entuziast, probabil un pseudonim, Mihai Albu scria în articolul „George Racoveanu: certitudinile şi dilemele unui teolog „laic” că: „Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. El spunea că nu a fost legionar, ci doar simpatizant” […] „Racoveanu s-a lăsat sedus de ideea unora dintre legionari că numai în interiorul Mişcarii legionare este o viaţă autentic creştină iar biserica oficială şi-a trădat misiunea ei duhovnicească. De fapt, Biserica refuzase să acorde gir necondiţionat unei mişcări cu o pronunţată componentă politică, care nu reprezenta decât o parte a societăţii româneşti”[21]. Greu însă de urmărit discursul domnului Albu din moment ce vorbeste despre „gustul pentru o erudiţie aproape metalică” a teologului Racoveanu! În aceeași revistă, de altfel foarte respectabilă și plină de studii competente, Cristian Brad, probabil tot un pseudonim, preia și el în articolul „Actualitatea Predaniei” sablonul deja impus. Gheorghe Racoveanu nu a fost legionar, doar a cochetat nevinovat cu ea: „Nu stăm să discutăm aici relaţia pe care cei de la « Predania» au avut-o cu mişcarea naţionalistă. Unii dintre ei au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, chiar făcând parte din structurile de conducere ale Statului Naţional Legionar. « Predania » însă nu a avut o miză naţionalistă decât în mod tangenţial, ea rămânând în esenţă o  « revistă de critică teologică », axată pe discutarea unor realităţi bisericeşti pornind de la câteva principii teologice clare. Lectura « Predaniei » arată cât de prostească este afirmaţia unora că refuzul unor membri ai Bisericii Ortodoxe de a accepta „ecumenismul” este dovada unor reminiscenţe…legionare!”[22].

După cum vom demonstra în capitolul următor, cu probe, Gheorghe Racoveanu a fost legionar! Autorul nu înțelege deloc acest efort și prestidigitație ridicolă din a demonstra că ucenicul lui Nae Ionescu nu a aparținut Mișcării Legionare la care au aderat nume ilustre ale intelectualității interbelice. Trecutul nu se prescrie, iar prestigiul lui Gheorghe Racoveanu de fidel ucenic al lui Nae Ionescu, de cel mai mare teolog al exilului nu îl poate contesta nimeni. Cu atât mai puțin detractorii săi. Pesemne încercă postum aplaudacii săi. Evident dacă la mijloc nu este vorba despre prostie, care este de cele mai multe ori scuzabilă!

Racoveanu: „Căpitanul m-a ridicat în 1934, la treapta de camarad”

Din documentele fostei Securităţi rezultă clar că Racoveanu Gheorghe a fost membru al Mişcării Legionare. Din dos. Fond op. nr. 774733 Vol. I. Filele 326, 327 rezultă dintr-o notă a D.G.P. Corp. Detectivilor, că în perioada anilor 1933-1934 a fost  curier legionar şi a scris în ziarul „Legiunea” şi „Cuvântul” diverse articole cu nuanţă legionară. Din dosarul fond operativ nr. 53179, vol. 953, fila 150 rezultă dintr-o notă  a Corpului detectivilor, nr. 1938, că din 1933 a făcut parte din organizaţia legionară. Din dosarul fond operativ nr. 53172, vol. 929, fil. 363, 366 rezultă dintr-un tabel al Ministerului Cultelor şi artelor din 1941 că a făcut parte din organizaţia legionară. Din dosarul I vol. III, fil. 498 rezultă dintr-un tabel anexă cu legionarii fugiţi din ţară înainte şi după 23 august, şi s-au reîntors şi s-au prezentat autorităţilor, pe tabel figurează şi sus-numitul. Dar cea mai important mărturie, pentru a nu deveni postum scribi ai Securității, este mărturia lui Gheorghe Racoveanu din 1 ianuarie 1941, înregistrată la Vice-Președinția Consiliului de Miniștri pe 10 ianuarie 1941sub numărul 109. Iată câteva fragmente din ea:

„Domnule Comandant,

[…] Dar acum mă îndrept spre dumneavoastră, spre Comandantul, cerând să mi se facă dreptate. Activitatea mea gazetărească este mândria mea cea mai mare. Fiindcă pentru ea, Căpitanul m-a ridicat în 1934, la treapta de camarad. Această activitate a mea mi-a adus, în ianuarie 1934, cinstea unui mandat de arestare - când nu-l cunoşteam nici pe Căpitan, nici pe Ion Moţa, nici pe inginerul Clime -  iar când prietenii m-au ascuns la schitul Izbuc din ţara Bihorului, un „premiu” pe capul meu, pus de Siguranţa Generală a Statului. De atunci şi până în ziua de astăzi, gazetărie pentru mine a însemnat mărturisire de credinţă. Gazetărie eu am făcut la „Cuvântul”, iar când „Cuvântului” i sa pus la gură lacăt, eu n-am trecut nici la „Universul”, nici la „Timpul”, nici la „România”, nici la „Acţiunea”, cu toate poftirile făcute mie. N-am trecut, am aşteptat „Cuvântul”. Credinţa mea îmi spunea că va veni. Şi a venit. Iar cea dintâi sentinţă de condamnare a Consiliului de Judecată Legionar mi-a fost sortită mie, pentru activitatea mea gazetărească.

Domnule comandant, eu n-am fost trepăduş al scărilor ministeriale. Nici reportarea încasator de bacşişuri, pentru laude ca şi pentru înjurături. Eu am fost redactor la „Cuvântul”, sub  supravegherea şi roua sufletului lui Nae  Ionescu. Eu ştiu ce e onoarea. Şi-mi cunosc limitele îngăduinţelor. Gazetar sunt din anul 1927. Acum am 40 de ani. La această vârstă am fost pălmuit. Am primit palmele stând în poziţie de: drepţi! Aşa se cădea în buna ordine legionară. Dar, după aceasta, cer dreptate legionară. Ascultarea călugărească încetează numai într-un singur caz: în caz de erezie. Atunci cel acuzat are dreptul şi datoria să ceară satisfacţie pentru nedreapta acuzare. Sunt acuzat că nu sunt legionar în scrisul meu. De aceea, cer şi aştept cu nădejde tare, dreptate. De voi primi-o, voi socoti-o semn al preţuirii unei stăruinţe în credinţă. De nu, voiu primi-o, cu aceleaşi  sentimente de supunere şi dragoste, voiu striga.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!
Racoveanu, redactor la „Cuvântul” din Cuibul nr.5,

Familia „Traian Brăileanu”

Alte comentarii la scrisoarea de mai sus ar fi de prisos!

Polemica din „Cuvântul” şi Consiliului de Judecată legionar

Cu toate că era un teolog și un legionar cu vechime, Gheorghe Racoveanu a avut „mici neplăceri” cu Puterea, chiar după instaurarea statului National-Legionar[23]. Pe 14 noiembrie 1940, Gheorghe Racoveanu a publicat în re-apărutul ziar „Cuvântul” - Ziar al Mişcării Legionare - articolul „Îndrăzneala cea mai de pe urmă”[24]. Merită să-l redăm integral:

Indrăzneala cea mai de pe urmă

Cineva ne înştiinţează că la una din cantinele pentru refugiaţi se poate vedea robotind o doamnă care n-ar trebui văzută pentru nici un cuvânt acolo. Doamna aceasta, rudenie cu fostul patriarh Miron, făcea parte din soborul muieresc al lui Armand Călinescu. Acum se speteşte alergând pentru Legiune. Cazul doamnei convertite la umilinţa dragostei nu este izolat. De aproape două luni de zile râvnitorii pentru Hristos şi Legiune s-au înmulţit. Înmulţirea numărului luptătorilor pentru învierea neamului românesc este, pentru toată lumea, motiv de bucurie. Mişcarea Legionară, care doreşte ca adevărul, dat ei în pază de către Căpitan, să cuprindă tot pământul rumânesc, se bucură cu bucurie curată, de orice izbândă nouă. Conducătorul Statului român, domnul general Antonescu, a făcut apel la unire, ca puterile să fie sporite în aceste vremi în care este atâta nevoie de risipă de muncă; de risipă de suflet. Dar frăţia noastră nu se poate lega cu oricine. Biserica lui Hristos  - care cântă uneori tăria de a te fi putut desprinde de „patrie şi rudenie” tot nu poate uita, nu poate ierta fapta lui Iuda. Chiar dacă, în ea, s-au primit scripturile. Chiar dacă prin fapta vânzării a venit mîntuirea, Biserica blestemă în fiecare „Săptămână a patimilor” pe Iuda „prietenul şi diavolul”.

Învăţătura Bisericii trebuie să ne călăuzească nouă paşii. Sunt în ţara rumânească oameni  - fraţi de-ai noştri -  care, chiar dacă au simţit adevărul luptei legionare, n-au avut tăria de a se desprinde de legăturile şi de aşezarea la care ajunseseră, spre a se dărui, într-un fel sau altul, luptele de mântuire iniţiate de Căpitan. Dar, în afară de acest păcat faţă de naţiune, altul nu mai au: n-au batjocorit pe cei legaţi, n-au ucis, n-au judecat strâmb, nu s-au îmbogăţit pe spinarea ţării. Toţi aceştia pot avea loc în casa noastră, primitoare, curată. Dar, mai sunt alţii  - tot de un sânge cu noi -  care s-au dovedit nemernici. Slugi obraznice ale uneltelor Iadului. Inşi lipsiţi de omenie. Înstărite scârbe ale pământului. Ei bine: aceştia se grăbesc să pătrundă, pe oriunde, în casa Legiunii.

Zilele trecute, răsfoind colecţiile ziarelor din vremile de sub semnul blestemului, mi-am împrospătat indignarea de altă dată cetind articolele, telegramele, cuvântările  - pe care puteau să nu le facă atunci -  oameni foarte grăbiţi, să stea cot la cot cu noi cei înfieraţi de ei. Am recitit cuvântarea pompoasă  - plină de insulte la adresa tineretului -  a unui academician, pe care deunăzi, l-am văzut la o lecţie de deschidere a unui legionar, coleg de Universitate. Am recitit telegrama, gâlgâind de revoltă împotriva bestiilor care au pedepsit pe Călinescu, a unui universitar care dă, iar târcoale unui locaş pe care n-a fost vrednic să-l preţuiască. Am cetit articolul unui arhiereu, nepot al Patriarhului, patron al ucigaşilor nădejdilor României veşnice. Vorbea acolo Prea Sfinţitul de mişelia „grupului de ucigaşi nebuni” al aceluia pe care „înflăcărata dragoste de neam l-a făcut să taie răul din rădăcini ”. Se deda omul la politică! Judeca ce e bine şi ce e rău! Toate ar fi fost la locul lor dacă arhiereul de care e vorba nu şi-ar fi scos capul la soare: se invită să slujească parastase pentru legionarii căzuţi. Adică pentru „ucigaşii nebuni” de anul trecut!

Spune înţelepciunea că dacă ţi-e capul de ceară, să nu-l scoţi la soare. Oamenii aceştia nu vor să înţeleagă că e vremea să stea, respectuoşi, în umbră şi în deplină tăcere? Până le va veni rândul. De ce atâta lipsă de obraz? Racoveanu

Articolul a provocat valuri pentru că Racoveanu s-a trezit cu doamna general Bogdan, rudă a Patriarhului Miron, care venea să-și apere reputația cu o scrisoare din partea lui Vasile Iasinschi[25], unul dintre fruntașii Mișcării Legionare.  Racoveanu susține că a rezolvat problema, dar se vede citat și târât în fața Consiliul de judecată legionar, dar și condamnat pe 4 decembrie, 1940. „Obligă pe legionarul Gh. Racoveanu, redactor la ziarul Cuvântul, să publice în acelaşi ziar şi pe aceeaşi pagină în care a fost înserat articolul « Indrăsneala cea mai de pe urmă », o notă desluşitoare, precizând că acest articol nu vizează pe doamna general Bogdan. I se recomandă ca pe viitor să înlăture orice posibilitate de confuzii în relatările ce se referă la persoane vizate dar nenumite, informându-se anticipat la organele competente ale mişcării”.

4 Decembrie 1940

(s) Preşedinte: Constantin Popescu-Buzău

(s) Membru: C-dt Legionar „B.V.”, C. Georgescu

C-dt  Legionar Papanace

C-dt Aj. Leg. Jovin

C-dt Aj. Leg. D. Grozea

Grefier (s) Legionar M. Apostoleanu

Revoltat de acestă situație, Gheorghe Racoveanu se adresează Comandantului Mișcării Legionare Horia Sima[26] pentru a i se face dreptate.

Domnule Comandant,

In noemvrie 1940 am publicat în „Cuvântul” un articol cu titlul „Indrăsneala cea mai de pe urmă” (îl alătur  la aceasta). Prin acest articol era vizată şi o doamnă - pe numele Dobrescu -  prietenă a casei lui Armand Călinescu. Informaţiile şi îndemnul pentru acest articol le avem de la camaradul comandant andrei Ionescu, şeful cuibului şi familiei mele. La câteva zile de la apariţia articolului, s-a prezentat la mine, la Ministerul Cultelor, doamna general Bogdan, rudă a Patriarhului asasin Miron, cu o scrisoare din partea domnului V. Iasinschi, prin care scrisoare eram rugat să lămuresc doamnei Bogdan rostul articolului meu (alătur scrisoarea). I-am răspuns domnului Iasinschi, arătându-i că doamna Bogdan nu era vizată prin acel articol de gazetă; i-am arătat numele celei şi celor vizate şi i-am mărturisit sursa informaţiei mele. I-am comunicat apoi doamnei Bogdan că nu despre dânsa e vorba, ci despre altă doamnă, al cărei nume l-am făcut cunoscut domnului ministru V. Iasinschi. În urma acestor lămuriri, am primit din partea domnului Iasinschi o scrisoare de mulţumire.

Peste puţină vreme am fost citat la Consiliul de judecată legionar. La prima înfăţişare n-a venit doamna Bogdan şi n-au venit domnii membri ai Consiliului. Judecarea s-a amânat. La al doilea termen nu mi-am putut prezenta. Am fost judecat şi condamnat, în lipsă. (Alătur comunicarea sentinţei). Este, precum vedeţi, cel dintâi dosar şi cea dintâi sentinţă de condamnare a Consiliului de Judecată legionar, după biruinţa din 6 septembrie. Iar condamnarea poartă asupra activităţii mele de gazetar. Mi-am executat pedeapsa: am publicat „nota desluşitoare” la loc de frunte  - la cel mai de frunte loc posibil -  pentru asemenea cazuri. Sunt legionar şi ştiu ce-i disciplina legionară […].

Domnule comandant, eu n-am fost trepăduş al scărilor ministeriale. Nici reportarea încasator de bacşişuri, pentru laude ca şi pentru înjurături. Eu am fost redactor la „Cuântul”, sub  supravegherea şi roua sufletului lui Nae  Ionescu. Eu ştiu ce e onoarea. Şi-mi cunosc limitele îngăduinţelor. Gazetar sunt din anul 1927. Acum am 40 de ani. La această vârstă am fost pălmuit. Am primit palmele stând în poziţie de: drepţi! Aşa se cădea în buna ordine legionară. Dar, după aceasta, cer dreptate legionară. Ascultarea călugărească încetează numai într-un singur caz: în caz de erezie. Atunci cel acuzat are dreptul şi datoria să ceară satisfacţie pentru nedreapta acuzare. Sunt acuzat că nu sunt legionar în scrisul meu. De aceea, cer şi aştept cu nădejde tare, dreptate. De voi primi-o, voi socoti-o semn al preţuirii unei stăruinţe în credinţă. De nu, voiu primi-o, cu aceleaşi  sentimente de supunere şi dragoste, voiu striga.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!
Racoveanu, redactor la „Cuvântul” din Cuibul nr.5,

Familia „Traian Brăileanu”

Răspunsul lui Horia Sima a fost următorul:

Preşedinţia Consiliului de Miniştri

Cabinetul Secretarului de Stat

Vicepreşedinţia

Consiliului de Miniştri

Nr.109/10/1/1941

Legionarului Gh. Racoveanu

Bucureşti „Cuvântul”
1. Sentinţa de care vorbeşti e o simplă cerere de rectificare, foarte firească, pe care aş fi cerut-o şi eu probabil.
2. Chiar dacă ar fi cazul unei nedreptăţi, e o referinţă care nu poate decât să întărească pe un adevărat suflet de legionar.

Tr. L. şi C.

Horia Sima

Cazul s-a aplanat pentru că în câteva zile începea ceea ce unii au numit Rebeliunea Legionară, iar alții Lovitura de Stat a generalului Ion Antonescu[27].

- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.