Manuscrisul acestor memorii - o capodopera a genului memorialistic -, scrise în anii 1945-1946, când Nichifor Crainic a fost sub mască - pribeag în ţara sa (se ascundea de autorităţile prosovietice la Mănăstirea Sâmbăta de Sus - protejat de stareţul Arsenie Boca - şi prin satele ardelene), a fost salvat şi păstrat cu grijă de către Părintele Arsenie Boca (1910-1989), într-o perioadă (1947-1962) când puteai fi trimis în temniţă sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră dacă deţineai scrieri de-ale lui Nichifor Crainic. De exemplu, ginerele lui Crainic, Alexandru Cojan, a fost trimis în temniţă (1951) pentru deţinere de publicaţii interzise, adică pentru manuscrisele şi cărţile lui Crainic. Chiar şi după 1964, Securitatea le deschidea dosare de urmărire informativă celor care vorbeau pozitiv despre Nichifor Crainic. Aşa i s-a întâmplat arhimandritului Paulin Lecca, fost student de-al lui Crainic, căruia i s-a deschis dosar de urmărire de către Securitate, în 1971, doar pentru că într-o discuţie l-a elogiat pe fostul său profesor de teologie mistică, Nichifor Crainic.

„În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna: (de, un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, - cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă. După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi" (Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic).

„Sentimentul care mă stăpâneşte în această clipă sărbătorească e recunoştinţa caldă faţă de Domniile-Voastre care, alegându-mă membru al Academiei Române, mi-aţi poleit numele cu suprema distincţie la care poate să ajungă în ţara noastră un mânuitor de cuvinte... Cazul meu e acesta din urmă. Copil desfăcut nici eu nu ştiu cum din cea mai anonimă umilinţă rurală, intrând în altă lume, unde nu puteam să am nici rude şi nici ocrotitori, umbră de gând nu m-a ispitit vreodată că voi ajunge umăr la umăr cu savanţii, cu erudiţii şi cu plăsmuitorii de vrăji olimpice ai României. Socotindu-mi viaţa trăită, am certitudinea că mâna nevăzută a Celui de Sus ne poartă de la marginea de jos la marginea cealaltă a existenţei, de la umilinţă la faimă şi de la faimă la umilinţă, ca să se încredinţeze în ce măsură îi semănăm sau nu, - fiindcă ne-a zidit după chipul său pentru bucuria de a-i fi asemenea". (Academicianul Nichifor Crainic, în discursul de recepţie de la Academia Română, Elogiul lui Octavian Goga, rostit în 22 mai 1940 în şedinţă solemnă)

„M-am ridicat dintr-o sărăcie lucie, însufleţit de tatăl meu fără carte, care m-a voit «om mare» ca şi învăţătorul genial pe care l-am avut în sat. Ceea ce am luat din casa părintească pentru formaţia ulterioară este emoţia de copil când bunica după tată mă trimitea pe lunca Neajlovului să culeg ghiocei şi Floarea Paştelui, mergând dus de mâna ei, să le depunem pe masa sfântă în Vinerea Mare şi să ne dăm amândoi «pe sub Domnul Hristos». Apoi, în aceeaşi noapte a marii dureri mergeam cu mama la morminte, şi auzeam jelania sfâşietoare evocând sufletele morţilor în cimitirul înstelat de lumânări. Trăiam emoţii covârşitoare. De la tata mi-a rămas prima educaţie literară, când mă lua pe genunchi, spunându-mi baladele haiduceşti ale Munteniei în luptă cu turcii. Dacă aş fi rămas în sat, sigur aş fi fost poet popular. Încă din şcoala primară versificam. Cum m-am ridicat apoi? Numai prin puterile mele proprii şi printr-o încredere spontană în ajutorul Celui de Sus, căci altul n-am avut." (Nichifor Crainic)

Academicianul Ioan Nichifor crainic (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) - poet, profesor de teologie mistică, publicist tangenţial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc"; 1918-1920 „Dacia" ; 1924-1926 „Cuvântul"; 1926-1928 „Rampa"; 1928-1929 „Curentul"; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul"; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră"; 1938 „Porunca Vremii"); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea", unde a grupat scriitori de seamă ai ţării), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc"; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 - a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale"; 1920 „Darurile Pământului"; 1921 „Privelişti fugare"; 1925 „Cântecele patriei"; 1932 „Ţara de peste veac"; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie", versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii" ai comunismului: „Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele, poeziile lor ne-au ţinut de foame" (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei).