Nicolae Rusu în dialog cu jurnalista Roxana Iorgulescu Bandrabur de la „Radio România Internațional" - partea a II-a

Roxana Iorgulescu: Grație acestui miracol ați scris și acel impresionant „Răvaș din salonul 4 al Institutului de Chirurgie Vișnevski din Moscova" trimis prietenului Vasile Romanciuc, iar câteva fragmente publicate în săptămânalul Literatura și arta din 25 februarie 1993. Iată o secvență: „12 august 1992, miercuri. Frate Vasile, să nu te mire sau să te supere această adresare, dar așa mi-a venit să-ți spun când ai trecut să mă vezi la spitalul din Chișinău a doua zi după sinistra întâmplare. Am vrut să te rog ceva, dar n-am îndrăznit. Nu e vorba că n-am avut curaj, ci în ultima clipă am hotărât să nu-ți vorbesc, ci să-ți scriu o țidulă. Năpasta care s-a abătut asupra mea în noaptea de 12 mai m-a făcut peste o zi să-mi dau seama, că e o adevărată tragedie. Înțelesei că am toate șansele să trec ușor în cealaltă lume, că sunt într-o stare foarte gravă și toate planurile mele anterioare nu fac o ceapă degerată. De un singur lucru îmi pare rău, e vorba de manuscrisele mele. Având câteva nuvele editate anterior și unele încă nepublicate, intenționam să le prezint unor edituri și, dacă mă duc, toate aveau să rămână baltă. Și atunci m-am gândit la tine, din care motiv și ți-am scris. Frate Vasile, pentru orice eventualitate, te rog să ai grijă de manuscrisele mele. Intenționasem să prezint editurii o culegere de povestiri pentru preșcolari „Să fim privighetori".

Manuscrisul în două exemplare se află în safeul de la Fondul Literar. Mai am o culegere de povestiri de dragoste: Lia, Ploaia de aur și Răzbunarea. Încă vreo două-trei proze mai noi – „Liliacul", „Geneosfera", „Dulăul cu colți de aur" - ar constitui o altă culegere de povestiri. Aici, pe patul de spital, mi i-am adus iarăși în suflet pe cei creați de mine pentru cititori, fără să-mi treacă prin gând că ei îmi vor salva viața. Mi-au luminat zilele și nopțile copleșite de pesimism și deznădejde, Eugen din nuvela „Ploaia de aur", Epifan din povestirea Golgoț, Moș Alexandru din Casa Albă, bunelul din romanul Lia și alte personaje care trecuseră prin inima mea, lăsându-mi câte o țâră de bunătate, lumină și dragoste de viață. Să știi, frate Vasile, că a fost cea mai eficace terapie și nu-mi rămâne decât să-i fiu veșnic recunoscător înțeleptei doamnei doctor care a știut să-mi găsească un leac atât de neobișnuit. Îți mulțumesc din suflet. N. R.".

Nicolae Rusu: Da, răvașul e scris din salonul unui spital din Moscova, căci până a ajunge acolo am trecut mai întâi prin spitalul specializat de arsuri din Chișinău. Atunci, însă, după ce individul se făcu nevăzut, iar eu am încetat să mă spăl cu apă, m-am repezit până la vecini și am rugat-o pe doamna Maria să cheme „Salvarea". Echipajul de la spitalul de urgență a venit abia peste jumate de oră, după care am fost internat imediat în Secția de reanimare al Centrului de combustie. Fiica, sărmana de ea, dormea și n-a știut ce se întâmplase, iar până a doua zi a rămas în grija vecinei. Dimineața a venit la spital un maior de la poliție, un anchetator, cerându-mi să-i povestesc ce s-a întâmplat. În final, s-a interesat:
- Bănuiți pe cineva?
I-am răspuns, că în ziua ceea, adică miercuri, urma să iau în primire contabilitatea și numai responsabila de această structură avea interes să nu pot face acest lucru. Maiorul mi-a promis că va discuta cu ea și, într-adevăr, a fost chemată la interogatoriu unde, firește, a negat orice implicare în acest caz. Anchetatorul, însă, mi-a mărturisit a treia zi că, având o experiență considerabilă în domeniu, a înțeles că femeia știe și cunoaște multe, asigurându-mă că în cel mai apropiat timp toate vor fi clare. Dar peste o săptămână dosarul i-a fost luat și transmis altui anchetator. Deci, cineva din structurile superioare ale Ministerului de Interne sau ale Procuraturii avea grijă ca acest dosar să nu mai fie soluționat, nu în zadar în timp de un an el a trecut prin mâinile a patru anchetatori. Când aceștia ajungeau prea aproape de căpetenia structurii mafiote, anchetatorul era schimbat și ultimul lua totul de la început. Iar peste un an dosarul a fost dat la arhivă.

R. I.: Și cu asta s-a încheiat rezolvarea dosarului dumneavoastră?!

N. R.: Deși după interpelarea unui scriitor, pe atunci deputat în Parlament, se implicase în cazul acesta și Președintele Republicii Mircea Snegur, nu s-a schimbat nimic. Nici până azi nu știu cine a fost mercenarul și de unde a fost trimis. Iar atunci, după cinci zile cât am stat în spitalul din Chișinău, colegii mei de la Fondul Literar Internațional din Moscova, aflând ce mi s-a întâmplat, mi-au propus să fiu transferat pentru un tratament mai eficient la Moscova, la spitalul Sklifosovschi foarte cunoscut în Uniunea Sovietică. Acolo am suportat primele patru operații de transplant de piele, după care am fost transferat la Institutul de Chirurgie Vișnevski. Aici am mai trecut încă prin 11 operații, toate cu anestezie generală, cu durata de la trei până la șase ore. Deși operațiile erau foarte complicate, am avut noroc de medici buni. Primele patru mi-au fost făcute de o doamnă, Larisa Ivanovna Gherasimova, iar celelalte de chirurgul Victor Maximovici Grișkevici. Anume această doamnă, profesor și chirurg de reputație internațională, mă vizita zilnic, a ei fiind ideea de a mă întreține în forul meu interior cu cele mai luminoase personaje create de mine pentru cititori. Toate astea s-au întâmplat pe parcursul a trei ani, că aveam între operații și pauze de 4-5 luni. Oricât ar părea de ciudat, în ultima instanță m-a salvat scrisul, literatura...

R. I.: O confirmă și acel „Răvaș...", din care țin să citez încă un fragment: „13 august 1992, joi. Am zece zile de când am fost transferat în alt spital din Moscova, la Institutul de chirurgie « Vișnevski » unde urmează să mai suport o operație, cea de corectare a pleoapelor. În prezent, cu pleoapele întoarse pe dos, seamăn cu o buhnă. Din fericire ochii n-au suferit, dar ca o consecință a arsurilor fața mi s-a deformat și am ajuns să dorm cu ochii deschiși, ca iepurii. Acidul care s-a scurs pe față, gât, piept și brațe a lăsat niște cicatrice groase care seamănă cu niște rădăcini. Uneori am impresia că sunt înfășurat într-o coajă groasă și crăpată de salcâm și ea, coaja, mă strânge mereu, de parcă s-ar teme că voi încerca să evadez din îmbrățișarea ei. De ce anume de salcâm? Nu știu, dar în tot răstimpul acesta mi-a stat mereu în fața ochilor un salcâm din copilăria mea. Țin minte că într-o iarnă, tata i-a tăiat toate crengile pentru sobă. Și a rămas din salcâmul meu doar trunchiul. Gata, mi-am zis întristat, nu mai învie salcâmul. Dar primăvara salcâmul a dat lăstari și unul mai viguros i-a continuat tulpina. Părea un salcâm nou, tânăr, un alt salcâm, dar pentru mine oricum rămăsese același, de până la ciuntire. Frapat, găsesc o asemănare între destinul meu și destinul acelui copac. Am trăit până acum 44 de ani, am suportat fel de fel de lovituri din partea oamenilor, dar care nu mă încurcau să privesc optimist în viitor, să croiesc diferite planuri. Însă a apărut o fiară, care m-a lovit cu atâta cruzime, încât mi-am zic, ca în fața salcâmului mutilat, gata, până aici mi-a fost drumul. Dar, vezi, m-am înșelat. Am pornit mai departe brazda, trasă până acum, însă e un pic alta, precum acel lăstar nou. Îmi dau seama că nu mai sunt acel de până la 12 mai, timpul în care am stat pe marginea gropii a lucrat și asupra sufletului meu. Acum fiecare zi trăită are alt preț, are o semnificație aparte. Abia acum îmi dau seama, că viața este irepetabilă și seara înainte de somn mă bucur că am mai trăit o zi".

N. R.: După a patra operație, eram ca o mumie egipteană pentru că mi s-a scos toată pielea de pe picioare și șolduri ca să mi se acopere rănile de pe brațe, piept, față. După a patra operație eram foarte slab, epuizat, stors. La un moment dat, apăruse un fel de curiozitate: „Oare ce-o fi dincolo, pe alte tărâmuri? Aici, pe pământ, deja știu ce e cu viața asta, dar ce o fi în cealaltă lume?" Această curiozitate e un lucru periculos pentru pacient. Doamna doctor observase metamorfoza și venea în fiecare zi să-mi vorbească, să mă îmbărbăteze, insistând că trebuie să rezist, să rămân în viață, că trebuie să scriu despre toate câte mi s-au întâmplat...

R. I.: Încă o secvență din „Răvaș...": „3 septembrie 1992, joi. După opt zile de întuneric, zile în care am trăit condiția de existență a omului orb, ieri am văzut iarăși lumina. E ceva de neînchipuit să redevii la starea de om văzător. Faptul că omul poate vedea e cea mai mare favoare a naturii. La drept vorbind, condiția orbului și cea în care am trăit opt zile sunt totuși lucruri diferite. Orbul știe că întunericul în care sălășluiește este pentru toată viața, iar eu știam că sunt orb doar pentru un anumit număr de zile. În acest răstimp mi se perindau prin fața ochilor diferite imagini, explozii de lumină, uneori în mai multe culori, dar persista deseori un peisaj de o frumusețe sălbatică. Lanțuri de munți stâncoși, văzuți de sus, de parcă aș fi fost o pasăre în zbor la o mare înălțime, iar uneori stâncile alunecau vertiginos, producând o senzație de viteză amețitoare. Mai vedeam, apoi, un drum de țară spălat de ploaie cu urme de pârăiașe, nămolit pe ici-colo".

N. R.: Am avut parte acolo, la spital, și de cazuri ciudate, inexplicabile. Depusesem pe atunci un manuscris de proză scurtă la Editura Hyperion din Chișinău. Era un manuscris prezentat cu doi ani mai înainte și fusese inclus în planul editorial al anului 1992. Știam că, de obicei, cărțile erau trimise la tipar mai spre sfârșit de an, dar colegii se gândiseră să grăbească apariția cărții. Și, într-adevăr, într-o bună zi, un scriitor de la Chișinău a venit la Moscova cu niște treburi personale și directorul editurii, criticul literar Ion Ciocanu, l-a rugat să-mi aducă exemplarul de probă al culegerii mele de povestiri. Curios și chiar misterios într-un fel e cazul cu titlul acestei cărți. De obicei, atunci când era vorba de o culegere de proză scurtă, cartea lua titlul uneia dintre povestiri. Iar volumul în cauză e prima mea culegere cu un titlu fără vreo legătură cu cele din cuprins. După ce colegul îmi așază cartea pe noptiera de lângă pat, îi citesc titlul: „Avem de trăit și mâine"... Impresionat, încerc să-mi explic de unde și cum mi-a venit doi ani în urmă această idee. De ce anume Avem de trăit și mâine și nu altceva? Și în clipa ceea zvâcni ceva în mine, parcă se răsculase ceva în sufletul meu: „De ce să mă las dus de val? Ce-o fi dincolo voi afla cândva, dar, iată, povestirile mele mă atenționează că „Avem de trăit și mâine".... Adică, îmi sugerează că trebuie să trăiesc. Iar a doua zi, când i-am tradus doamnei doctor Gherasimova titlul cărții, ea a exclamat, radioasă: „Ei, vezi, de când îți spun și eu că trebuie să lupți pentru a trăi, pentru a scrie. Chiar și propria ta carte te îndeamnă că trebuie să reziști!".

R. I.: Din „Răvaș..." am mai aflat și alte momente interesante, referitor la această carte: „11 decembrie 1992, vineri. Vreau să-ți spun că cea mai originală recenzie la Avem de trăit și mâine mi-a făcut-o tata. Îl ți-i minte, cred, frate Vasile Romanciuc, mai ales din seara ceea când am înnoptat la părinții mei, la Risipeni, împreună cu Iulian Filip și ne-am amuzat de istoria cu pisica. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, mă umflă râsul. Poate voi folosi cândva această pătăranie în vreo proză, dar să revin la recenzie. Atunci, la sfârșitul lui septembrie, când am venit pentru două săptămâni la Chișinău, am trecut și pe la Risipeni. Luasem cu mine și câteva exemplare a cărții să le las părinților, rudelor, prietenilor. Când i-am dat cartea, tata a luat-o cu mâinile sale deformate de muncă, a ținut-o un pic, timp cât i-a citit titlul, apoi a pus-o ușurel, ca pe un lucru fragil, pe colțul mesei și a murmurat plin de uimire:
- Uite, bre, ce titlu i-ai găsit, parcă ai fi știut ce cumpănă te așteaptă.
Abia atunci am sesizat și eu această ciudată coincidență, această stranie și inexplicabilă legătură a vieții mele concrete cu acea lume parcă virtuală, dar în același timp plămădită din crâmpeie ale realități..." De altfel, acest răvaș e datat cu zile diferite și pare mai degrabă un fel de jurnal, deoarece nu-mi dau seama, dacă ați primit și vreun răspuns de la colegul și prietenul dvs.

N. R.: Ba da, am primit, însă nu în scris. Iar eu am continuat să conversez cu el pe foaia de hârtie și acest lucru mi-a devenit o obișnuință. Timp de 25 de ani tot scriu acest „Răvaș din salonul 4...", doar că în prezent am impresia că întreaga republică este un salon de spital. Populația din această formațiune statală contrafăcută este grav bolnavă și se află în acea stare critică în care mă aflam după a patra intervenție chirurgicală. Dacă leacul miraculos pentru mine a fost cartea „Avem de trăit și mâine"..., atunci dezastrul economic dintre Nistru și Prut, depopularea masivă a teritoriului, dezmățul corupției, deznaționalizarea și dezinformarea pot fi anihilate doar prin Reîntregirea neamului. Cu alte cuvinte, pentru noi, „pacienți ai salonului Republica Moldova" unicul tratament eficient este Reunirea cu Țara, revenirea în hotarele statului român din perioada interbelică.

R. I.: Este foarte important că există remediul și de noi depinde cum, când și în ce mod va fi administrat. Dar să revenim la „Răvaș...": „31 decembrie 1992, joi. Am ajuns, frate Vasile, și în ultima zi a acestui an negru, care ar fi putut să fie și ultimul din viața mea. Cu milostivirea Celui de Sus mi s-au mai adăugat zile și înțeleg acum, poate abia acum, cât sunt de prețioase. De unde și convingerea, că este necesar să le trăiesc cum se cuvine, conform prețului. Ultimele zile ale acestui an negru mi-a adus, neașteptat, și o veste plăcută, aproape incredibilă. Ieri, m-a sunat poetul și colegul de Politehnică Vasile Nedelescu, anunțându-mă că volumul „Avem de trăit și mâine", cel care m-a ajutat să supraviețuiesc în negrele zile de la Spitalul Sklifosovski, a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună carte a anului. Aș fi vrut foarte mult ca membrii prestigiosului juriu să fi luat în considerare doar valoarea artistică a cărții și nimic altceva mai mult. Atunci când se ține cont, dacă autorul e vreun șef sau starea sănătății lui e precară, dacă e invalid sau e în gura morții e riscant să fii premiat, căci sireaca gură a lumii are mult și bine de lucru. Face milioane de interpretări".

N. R.: Era firesc să gândesc astfel, deoarece până atunci nu fusesem un răsfățat al juriilor pentru premiile U.S.M.. Cea dintâi mențiune literară mi s-a întâmplat s-o iau în 1986 și nu la Chișinău, ci la Moscova. În acel an îmi apăruse la editura moscovită Molodaia gvardia prima mea carte în limba rusă, culegerea de proză scurtă „Pălărie pentru bunel", întitulată după o nuvelă omonimă. Spre surprinderea mea, dar mai ales a colegilor din Chișinău volumul editat într-un tiraj de o sută de mii de exemplare a luat Premiul literar unional pentru tineret „N. Ostrovski", mențiune de care se învrednicise la noi doar Aureliu Busuioc. Abia după anul 2000 punga cu premii s-a dezlegat, generoasă, și pentru mine.

R. I.: A fost menționată și dilogia „Șobolaniada"? Doar a apărut în două volume și la Praga...

N. R.: Deși este cea mai citită carte a mea, mai ceva ca romanul Lia, acest roman a fost trecut cu vederea de juriile U.S.M.. Cred că e clar de ce...

R. I.: De ce?

N. R.: Din cauza unor prototipi, care s-au recunoscut în personajele cărții. Unii dintre ei mi-au spus-o franc, că nu s-au supărat, iar alții n-au reacționat în niciun fel.

R. I.: Acest comportament, de fapt, e și el un fel de reacție.

N. R.: O fi, deși am ținut cu tot dinadinsul să nu fiu dominat de resentimente. Acum, după 25 de ani de la acele evenimente, totuși, unele lucruri sunt percepute un pic altfel, De exemplu, eram sigur sau, mai bine-zis, voiam să cred, că președintele USM n-avea absolut nimic cu cele întâmplate atunci. Vorba e că în octombrie 1991, înainte de a pleca în concediu la o casă de creație din Crimeea, fosta contabilă a USM, fiind rusoaică, plecase în altă organizație unde nu i se cerea perfectarea documentației în limba română. Întâmplător, auzisem vorbe, precum că la funcția vacantă pretinde persoana care fusese angajată de vreo câteva luni în calitate de casieriță, dar care nu prea strălucea în această funcție. Bineînțeles, în calitatea mea de consilier în chestiuni de economie am ținut să previn conducerea U.S.M. să nu admită angajarea persoanei respective în gestiunea contabilității. Dar când am revenit peste o lună la serviciu, fosta casieriță era ditamai contabil-șef al U.S.M. Pentru mine rămâne o enigmă și azi, că o persoană fără experiență și fără cunoștințe în domeniu, care plătea pe cineva pentru a-i întocmi bilanțurile de contabilitate ajunsese în acea funcție. Evident, cuiva îi trebuise ca ea să aibă dreptul la a doua semnătură pe actele bancare. Presupun că președintele U.S.M., în pofida vastelor sale cunoștințe de critică literară și de filozofie a culturii nu conștientiza surprizele pe care i le pot aduce niște relații de administrare și management cotidian. La fel cum s-a întâmplat cu ambiția sa de a prelua în aprilie 1996 administararea Casel de creație a U.S.M., un uriaș complex din 11 clădiri aflat până atunci în subordinea Fondului literar și din care, până în 2010 când a pierdut, cu scandal, cârma U.S.M., au rămas 11 mormane de moloz. La fel, precum a avut ambiția să se implice și în administrarea unei bănci private, acceptând calitatea de membru al Consiliului de administrare, ca peste câțiva ani deponenții băncii „Intercapital" să-l caute pe patronul ei cu poliția internațională. Nu i-am reproșat președintelui U.S.M. și nici nu o voi face vreodată, pentru faptul că în răstimpul celor trei ani de tratament nu s-a interesat niciodată cum mă descurc, nu mi-a propus vreun ajutor, nu mi-a telefonat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, nici când eram la spital, nici când veneam în pauze acasă. Iar pe parcursul acestor 25 de ani am observat niște lucruri care parcă țin să explice într-un fel comportamentul fostului președinte al breslei scriitoricești. De exemplu, colegul scriitor, pe atunci deputat în Parlament și cel cu ideea interpelării pentru a face lumină în cazul meu, la un moment dat n-a mai insistat. În schimb, cu contribuția generoasă și grație imaginii și relațiilor fostului președinte al U.S.M., care este și membru titular al Academiei Române, acest coleg, (despre care Răzvan Voncu, un important critic literar de la București, a scris, că este „un scriitor de raftul trei") ajunge membru de onoare al Academiei Române, apoi director al filialei Chișinău a I.C.R.. Un alt coleg a fost unul dintre instigatorii președintelui U.S.M. în a prelua administrarea directă a Casei de creație. Într-o pauză dintre operații, prin luna mai 1994, venisem la Casa de creație să văd care-i situația, pentru că iarna nu funcționase cazangeria și de la ger crăpaseră unele țevi ale apeductului. Iar acesta fusese trimis de M. Cimpoi cu o persoană din Țară, care intenționa să închirieze Casa de creație și, întâlnundu-mă acolo, colegul mă prezintă omului de afaceri: „Iată-l, domnule Ghioc, pe cel care a distrus această Casă de creație!". Cinismul cu care rostise fraza mi-a luat graiul, dar am avut noroc de regretatul Iacob Burghiu, care a făcut explicațiile de rigoare. Colegul fusese consilier al șefului statului și, probabil, o fi obținut de la Mircea Snegur niște informații despre cele întâmplate în mai 1992. Doar astfel poate fi explicat faptul că insul a fost promovat de același M. Cimpoi ca să obțină premiul Academiei Române pentru un sfârâiac literar, fiind vorba de o povestire sau de o piesă. Oare nu cumva ăștia doi cunosc niște lucruri, pe care domnul academician ține cu strășnicie să le ascundă? E doar o întrebare retorică. Nu dau numele celor doi, căci ei fac parte din cohorta celor pentru care și publicitatea negativă contează. În plus, în septembrie 1998, când „Șobolaniada" era gata pentru tipar, amicii fostului președinte al U.S.M., pe motiv că-l recunoscuseră în unul dintre personaje, au tergiversat apariția cărții aproape jumate de an și doar după implicarea lui V. Șoimaru la începutul lui februarie al anului viitor romanul a văzut lumina tiparului..

R. I.: O carte bună oricum ajunge la cititor. Iar acum ce aveți în sertar? La ce lucrați? Ce planuri de creație vă frământă?

N. R.: Am la o editură din Chișinău o culegere de povestiri pentru copii. E gata și un manuscris de publicistică, dedicat celor o sută de ani de când Basarabia furată de Rusia țaristă, apoi și de cea sovietică, a revenit în Grădina Maicii Domnului, precum atât de plastic și frumos a fost definită Țara noastră, România, de către Papa Ioan-Paul al II-lea. De la un timp îmi aștern pe hârtie și niște impresii de lectură, căci am fost și mai sunt un pasionat cititor, de unde, probabil, mi s-a transmis dragostea pentru scris. Încerc, deci, să-mi aștern pe hârtie niște impresii de lectură despre unele cărți ale colegilor mei și am adunat mai multe texte, o parte dintre ele editându-le în volumul Ieșirea din clișeu, în 2012 la editura Niculescu din București. Țin să precizez că aceste texte nu sunt niște note de critică literară, de care suntem obișnuiți, ci cu totul altceva, din care motiv am și ales pentru prima carte de acest gen titlul respectiv. Cealaltă parte a textelor sper să le editez în anul viitor.

R. I.: Câteva nume ale scriitorilor despre care scrieți în aceste Ieșiri din clișeu.

N. R.: Am adunat niște impresii de lectură despre cărțile foarte interesante ale lui Teodor Codreanu de la Huși, un critic literar și un prozator foarte bun, despre colegii mei din Chișinău, Ion Iachim, Efim Tarlapan, Vasile Șoimaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Ion Proca, Emil Galaicu-Păun, Vlad Pohilă, ale lui Viorel Știrbu și Ioan Lăcustă din București, Florentin Smarandache din SUA și mulți alții. Am un eseu și despre Ion Druță, oarecum altfel, decât s-a scris despre acest scriitor talentat, dar cu păcatele sale.

R. I.: Din câte mi-am dat seama, scrieți și parabole, deoarece în acel „Răvaș..." pomeniți de una dintre ele: „17 ianuarie 1993, duminică. Astăzi îți trimit această scrisoare printr-un amic al lui V. Țurcanu care pleacă zilele acestea la Chișinău. Am îndrăznit să-ți mai pun în plic un text pentru pagina de satiră și umor Beciul Vechi a revistei Literatura și arta, dar și un text scris nu demult la Peredelkino. E vorba de parabola Fericire de cobai..."

N. R.: Din această parabolă aș remarca următoarea secvență: „Totuși rămân la ideea că omul doar atunci este fericit când mai are de descifrat o enigmă. Închipuie-ți că după acest experiment am aflat totul și pentru noi nu mai există nici o taină. Toate ne sunt cunoscute. Ar fi o plictiseală de moarte. În ce ne privește avem, slavă Domnului, încă multe probleme de rezolvat. După reușita experimentului, de exemplu, va trebui să găsim metode de apărare împotriva acestei arme teribile." E parabola cu care începe Orație de ursitoare, carte apărută în 2004 la editura Prut din Chișinău.

R. I.: Dar, în afară de această culegere de parabole, ați mai editat ceva?

N: R.: Bineînțeles. După Șobolaniada au mai văzut lumina tiparului culegerile de proză
scurtă „Treacă alții puntea", în 2000, „Marginea lumii", în 2001, Hai la mere, în 2005, Robul de ieri, în 2007, cărțile pentru copii Să fim privighetori, în 2000, Alunel, ediția a doua, în 2009, „Frați de stele", în 2011, „Meri sălbatici", ediția a doua, în 2015, Facă-se voia noastră, piese pentru copii, în 2008, romanul „Al șaptelea simț", în 2013 și tot în acest an a apărut la editura TipoMoldova din Iași ediția a treia a dilogiei „Șobolaniada".

R. I.: Deci, a fost și ediția a doua?

N. R.: A apărut în 2005 la editura Viitorul Românesc din București, doar că partea întâia Șobolaniada și partea a doua „Revelion pe epavă" au apărut cu titlul comun „Naufragiul", titlu la care, ulterior, am renunțat.

R. I.: Iar pe viitor mai aveți ceva de propus cititorilor?

N. R.: Mi-aș dori să reeditez romanul „Totul se repetă", căci destinul acestei cărți e cam ingrat. L-am publicat în 1988, în grafie rusească, iar peste un an basarabenii au trecut la grafia latină și romanul a rămas uitat. Mereu mi se năzare că propria mea carte îmi reproșează această abandonare nejustificată. Apoi mi-aș dori să editez și o culegere de piese, și un volum de proză scurtă, căci am și texte nepublicate, dar aș vrea să includ în el și o selecție din cele mai reprezentative și editate din 1978 încoace. Încet-încet prinde contur o nuvelă pentru copii, așa că nu reușesc să mă plictisesc, dinpotrivă, sunt mereu în criză de timp.

R. I.: Din surse demne de încredere am aflat că ați editat recent un roman nou...

N. R.: Tocmai de el voiam să amintesc. E o apariție proaspătă-proaspătă și-i sunt recunoscător colegului Lucian Vasiliu de la Iași, care diriguiește editura Junimea. E vorba de romanul „Pușlamielul", o narațiune mai specială despre cei trecuți prin experiența regimului imperial sovietic, adică despre noi, basarabenii...

Din câte îmi dau seama, și aici avem de a face cu o invenție lexicală. Oricum, îi doresc și acestui roman să aibă succes la cititori, să-i captiveze până și epilogul, precum se întâmplă în „Șobolaniada", din care citez: „Din motive bine cunoscute, lipsa resurselor financiare, dar și a sponsorilor tot mai puțini, această carte și-a așteptat întâlnirea cu Măria ta, dragă cititorule, mai bine de doi ani. E adevărat că la începutul anului am reușit să editez pe cont propriu trei nuvele pentru adolescenți adunate sub o copertă cu titlul după nuvela omonimă „Ploaia de aur". Această culegere s-a dovedit a fi o carte care mi-a adus peste 50 de scrisori de la cititori din diferite localități ale republicii. Îmi este greu să explic corelația dintre cartea, pe care o ții în mână și aceste scrisori, dar îmi vine în ajutor chiar una dintre ele de la o cititoare neordinară din satul Cetireni, de lângă Ungheni, scrisoare pe care cu permisiunea autoarei o reproduc fragmentar: „Mult stimate Nicolae Rusu. Vă deranjează o necunoscută pe nume Galina Popovici. Cu câteva luni în urmă Lenuța, nepoata subsemnatei, mi-a făcut o adevărată sărbătoare a sufletului, povestindu-mi despre întâlnirea dumneavoastră cu liceenii de la Liceul „Vasile Alecsandri" din Ungheni. Vă scriu cel mai mut ca să înțelegeți ce minuni poate face bunul Dumnezeu. Personal nu vă cunosc. Eu am lucrat la Teatrul Etnofolcloric Ion Creangă. Toată viața am colindat sate, culegând folclor. Având o căsnicie prea scurtă cu omul drag în Brașov, de doi ani sunt dată acasă de la Institutul Oncologic, că trebuia să mai trăiesc cel puțin două săptămâni, cel mult două luni. Firea veselă, omul drag, soțul Traian Gima din Brașov și puterea Celui de Sus mă țin în viață cu metastază de acum doi ani, medicii spunând că-s psihic bolnavă. Adică, nebuna a uitat să moară. Eu însă continuu la lumina candelei să citesc Biblia, pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga, Emil Cioran. Iar când durerile sunt acute mă scufund în Kant, uitând să mor. Mă iertați pentru îndrăzneală, dar am vrut să știți că din Ploaia de aur mi-au rămas neșterse imaginea neînfricatului păstor, care nu își caută salvare în puterea absolută a unui creator, ci în natură, în împreunarea sa cu pomii, cu păsările, cu imensitatea cosmică. Mă ține un tei de vreo 50 de ani din grădină. De aceea am și revenit la butucul Popovicilor. Mă rog de mă iertați. Cu respect, Galina Popovici".

Acest cutremurător răvaș mi-a venit pe 14 iulie, într-o marți. Da, tot într-o zi de marți. A doua zi dis-de-dimineață mă trezi sunetul insistent al telefonului. Vocea unui bărbat mă informa că sunt căutat de câteva zile pentru a preda la Editura Litera manuscrisul „Șobolaniadei". Cine? Cum? De unde? Dar și la alte întrebări fu nevoit să răspundă interlocutorul meu, care s-a dovedit ulterior a fi redactorul acestei cărți. Oricum, rămăsesem cu impresia că e vorba de o păcăleală, mai ales că manuscrisul romanului îl citiseră doar trei dintre prietenii mei, care nici bogați nu sunt și nici la Litera nu-s angajați. Până la urmă am aflat, stupefiat, că s-a găsit un sponsor care a ținut, generos, să editeze două cărți, una dintre ele fiind a bunului meu prieten Vasile Șoimaru. Acesta însă a hotărât să renunțe la cartea sa, pentru ca să apară mai întâi „Șobolaniada [...]". Iar în josul paginii o notă precizează, că pe 10 octombrie 1998, când manuscrisul acestei cărți era gata de tipar, Galina Gima-Popovici s-a călătorit în lumea celor drepți.

N. R.: E o împletire ciudată a unei ficțiuni artistice cu viața cea reală, deși ficțiunea artistică din „Șobolaniada", dar și din celelalte scrieri ale mele, sunt plămădite din viața noastră cea de toate zilele.

R. I.: Domnule Nicolae Rusu, dar ce reprezintă viața?

N. R.: Ce reprezintă viața? Pare o întrebare simplă. E lucru știut că ne naștem să trăim în numele vieții pentru a o perpetua pe pământ. Dar viața nu este numai ceea ce ține de om. Viața este și acea floare a soarelui dintr-un superb album fotografic, care oricât ar părea de incredibil a răsărit în mijlocul șoselei, între două plăci de beton. Este o metaforă fantastică văzută de ochiul de șoim al lui Șoimaru. Este cea mai frumoasă poezie, aș spune, dedicată vieții. Cred că asta este și un simbol al românismului. Acest secol grăbit, dintr-o poezie a lui Grigore Vieru, face ca anumite lucruri să se estompeze, să se uniformizeze, dar valorile adevărate rămân în profunzime, în adânc, undeva în subconștient, dacă nu și în conștiința omului. Spunea Vasile Șoimaru că a fost în munții Caucaz și acolo a întâlnit sate de români, care mai cunosc doar un cuvânt-două în limba română, fiind asimilați deja de populația de acolo. A discutat cu un bărbat de acolo, iar acela, fiind influențat de ideologia totalitaristă a fostului regim, atunci când auzea de România și de români parcă îi dădea cineva cu sare în ochi, el fiind român la origine. Iar după ce Șoimaru i-a dus peste un an albumul său „Românii din jurul României" cu „Coloana Infinitului" a lui Constantin Brâncuși pe copertă s-a trezit ceva în el. A izbucnit din sufletul lui aidoma florii din fotografie, răsărită din beton, și l-a rugat să-i lase și lui un exemplar de album. Înviase în el sentimentul de apartenență la neamul românesc, de unde i se trăgeau rădăcinile. Asta e România profundă care va exista și în pofida unor eventuale catastrofe cosmice, când ar putea să dispară popoare și țări întregi.

R. I.: Nu am nicio îndoială, că România se păstrează și în sufletul lui Nicolae Rusu.

N. R.: După toate câte mi s-au întâmplat, din voia Domnului am supraviețuit un sfert de secol aidoma acelui salcâm din copilăria mea, dar presupun că și grație faprtului că esența firii mele are ca temelie dragostea pentru cuvânt, pentru limba română. Acest lucru îl confirmă și poezia lui Vasile Romanciuc, semnificativă în acest sens care-i întitulată simplu și concis, cuvintele: „Lăcaşuri sfinte/ ne sunt cuvintele./ Ca-ntr-o biserică/ intru-n cuvânt./ De-aici, ajung cu sufletul/ până la Tatăl nostru,/ carele este în ceruri,/ până la tatăl meu,/ care este-n pământ."

R. I.: Nici că se putea un final mai frumos al dialogului nostru și vă mulțumesc pentru că ați găsit timp pentru el.