Cînd tatăl meu, artilerist, ofiţer de carieră în Ministerul Apărării Naţionale, ieşea pe stradă în uniformă, toată lumea îl saluta cu respect. Un respect autentic, vizibil, atît pentru om, cît mai ales, pentru uniformă. Era înainte de 1989, cînd autoritatea Armatei Române decurgea firesc din maniera în care statul asigura cetăţenilor un nivel de cultură civică în care predarea istoriei în şcoli, pregătirea militară pentru apărarea patriei şi cultivarea simbolurilor naţionale se împleteau într-un construct solid educaţional. Şi deşi stagiul militar obligatoriu era privit ca o perioadă de chin şi of şi jale pentru tinerii înrolaţi, puţini erau cei care nu spuneau ulterior că taman acel stagiul militar i-a făcut barbaţi.
Atunci, respectul pentru militari venea la pachet cu respectul pentru profesori, medici şi ingineri, ca o recunoaştere a unui statut social în care accederea nu era facilă. Unde sîntem azi şi ce s-a ales de Armata ţării, vedem din cifrele reci şi seci. La începutul lui februarie a acestui an, într-un interviu care a stîrnit multe dezbateri aprinse, șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, a recunoscut că deficitul de personal din cadrul Armatei se ridică la câteva zeci de procente. Nu a vrut să spună cîte exact, probabil din simplul motiv că nimeni de prin minister nu se oboseşte să ţină datele la zi. Şi tot recent, în urmă cu două săptămâni, „Europa Liberă”, coroborînd declaraţiile generalului Gheorghiţă Vlad cu datele oficiale obţinute de la M.Ap.N., îşi informa cititorii că aproximativ 13.000 de militari au plecat din Armată în ultimii doi ani, aproape jumătate dintre ei prin demisie, motivele fiind, în principal, legate de salarizare şi de condiţiile de pensionare. Este o cifră mai mult decît îngrijorătoare, în condiţiile în care la doi paşi de România se duce, tot de doi ani, un ăzboi în toată regula.
Însă motivaţiile nu sînt numai acestea. Militarii pleacă din sistem fie prin demisii, fie prin pensionări anticipate, din mult mai multe raţiuni pe care le regăsim nu în comunicatele ministerului sau în articolele de presă, ci pe grupurile de discuţii de pe reţelele de socializare sau în conversaţiile dintre prieteni. Tabloul general în Armată e trist, e cenuşiu, e sufocant. Am încercat, în urmă cu vreo doi ani, să-l redau, iar de atunci pînă astăzi nimic nu s-a schimbat[1].
Mai trebuie adăugate în acest tablou şi sutele de procese din instanţe prin care militarii au reclamat neacordări ale unor drepturi financiare de către minister pentru perioadele în care au fost în misiuni în străinătate sau pentru ale motive diverse.
De o bună bucată de vreme, Armata Română e în căutare de personal de specialitate, Aceasta este cruda realitate din Armata României. Militarii nu pleacă numai din cauza salariilor sau a condiţiilor de pensionare lipsite de predictibilitate. Pleacă din toate raţiunile de mai sus, iar hemoragia de personal nu mai poate fi oprită, cîtă vreme problemele sînt unele de substanţă, de profunzime, sistemice, legate de cultura organizaţională, de mentalităţi, de sistemul de recrutare şi pregătire a personalului şi aşa mai departe.
În privinţa deficitului de personal, generalul Virgil Bălăceanu sintetiza, în vara anului trecut, situaţia: „Posturile vacante nu au fost încadrate pentru că nu au fost solicitanți, mai ales în corpul soldaților profesioniști. E o criză acută de personal în armată. Numai anul acesta avem un deficit de peste 4.000 de soldați profesioniști, peste 1.000 de subofițeri și peste 2.000 de rezerviști voluntari. Dar mai sînt și alte nevoi. Din armată s-a plecat și se pleacă din cauza degringoladei în privința pensiei militare de stat versus pensiile speciale. Nu știu dacă vom stopa fenomenul. Când îți pleacă vreo cîteva mii de oameni într-un an e greu să umpli golul rapid. La ora actuală comandamentele și unitățile sunt depopulate. Nici o unitate care nu are suficienți oameni, chiar dacă ar avea cea mai eficientă tehnică militară, nu e o unitate operativă”.
De altfel, eforturile repetate ale MApN de a tot scoate la concurs tot soiul de posturi operative, atât de ofiţeri şi subofiţeri, cât şi de soldaţi şi gradaţi voluntari, s-a soldat repetat cu eşecuri. Bunăoară, ultimul anunţ dat pe 13 februarie, vizează 5.093 de posturi de soldați și gradați profesioniști, însă oricât de bună ar fi campania de promovare, deocamdată bate vântul la birourile de recrutări.
Şi „Monitorul Apărării” a reacţionat după interviul generalul Gheorghiţă Vlad: „Este pentru prima dată cînd generalul cu cea mai mare funcţie din armată iese şi trage un serios semnal de alarmă despre starea apărării în general şi rezerva armatei în particular. Chiar dacă valoarea rezervei României este clasificată şi se vorbeşte de o cifră estimată de 50.000, aceasta este eronată, dar şi dezechilibrată, în sensul că sînt destule cadre militare, dar puţini soldaţi şi gradaţi să intre în tranşee în caz de război.
Prin termenul de rezervă, se înţelege, în special, rezerva operaţională a fiecărei ţări, militarii care au o pregătire de specialitate minimă şi pot intra repede în zonele de luptă. Aceasta este formată din rezervişti voluntari şi rezerviştii care au îndeplinit serviciul militar activ în ultimii cinci ani. Fără un serviciu militar obligatoriu sau voluntar, aceasta este destul de mică, ţinînd cont că rezervişti voluntari sînt până în 3.000 de militari. Dar pe lângă numărul mic şi proporţia gradelor este îngrijorătoare, fiind o lipsă mare de grade mici, de soldaţi şi gradaţi, care sînt scoşi din sistem la 35 de ani, în timp ce cadrele militare sînt în evidenţe pînă la 62 de ani”.
Uniforma militară nu mai are în ziua de astăzi aceeași căutare de altădată
Ca să compenseze cumva acest uriaş deficit de personal, M.Ap.N. a venit cu modificări ale Legii privind pregătirea populaţiei pentru apărare şi a trecut prin C.S.A.T.-ul din 22 februarie propunerea privind introducerea efectuării voluntare a serviciului militar pentru persoanele cu vîrste între 18 şi 35 de ani. Pe scurt, această formă de pregătire nu va înlocui serviciul militar în calitate de rezervist voluntar, ci va veni în completare, ca o formă distinctă. Proiectul prevede participarea, pe bază de voluntariat, la un program de pregătire militară de bază cu durata de pînă la patru luni, solda, în funcţie de specificaţia armei în care se pregăteşte, variind între 2.800 şi 3.200 de lei lunar. Probabil impozitabili. Iar la finalul programului de pregătire, fiecare participant va primi un bonus în valoare de trei salarii medii brute. Vor fi luaţi toţi în evidenţa centrelor militare şi vor fi introduşi în rezerva operaţională a Armatei Române.
Pe hârtie sună bine. În realitate, cei care se vor prezenta la uşa acestor centre vor fi din categorie acelor terchea-berchea care nu şi-au putut găsi de lucru în altă parte din motive de lene, alcool sau alte asemenea motive, cărora li se vor adăuga cei dornici de niscai bani în plus, fiindcă programul permite participrea celor care sînt angajaţi prin alte părţi. Însă la primul semn de război, M.Ap.N. va reuşi să mobilizeze poate nici jumătate dintre cei care acum se vor înscrie în program, fiindcă cealaltă jumătate va zbura iute peste graniţă. Aşa cum s-a întîmplat, bunăoară, la ucraineni în prima săptămînă după anunţarea începerii războiului. Oferta ministerului nu are absolut nimic atractiv în ea nici măcar pentru tinerii proaspăt ieşiţi de pe băncile liceului, care încep discuţiile cu angajatorii avînd pretenţii de salarizare de la 5.000 de lei în sus. Programul propus de M.Ap.N. va eşua glorios, aşa cum au eşuat şi eforturile de angajare de personal pe funcţiile vacante.
În loc de concluzie, avem astăzi o Armată care nu mai este nici respectată în societate, nici atractivă financiar, nici ofertantă din punct de vedere al perspectivelor de carieră, nici profesionistă, nici omogenă şi nici predictibilă. Şi nu poţi duce un război cu nepoţi şi amante, cu durdulii care n-au văzut o zi de poligon de pregătire, cu birocraţi în uniformă, cu comandanţi fără coloană vertebrală şi incompetenţi, cu soldaţi prost plătiţi şi demotivaţi şi cu rezervişti care la primul semn de răzbel se vor face nevăzuţi. De altfel, privind spre întreaga noastră Armie, la război jumătate din acesta se va face nevăzută, lăsînd cealaltă jumătate să moară pe front fie din lipsă de pregătire, fie din cauza ordinelor stupide ale comandanţilor.
Undeva, în laboratoarele partenerilor N.A.T.O., toate aceste lucruri sînt ştiute. De aceea, înclin să cred că nu mai e mult pînă ce, la ordinele acestora, România va trece la armata obligatorie, ca singură soluţie rămasă pentru asigurarea unui număr suficient de trupe în cazul escaladării conflictului de la graniţă.