Toată lumea ştie că în România cultura trăieşte/moare din sponsorizare. Dacă nu ar fi sponsorizată, ar da faliment peste noapte. La fel cum şi ţara trăieşte/moare din împrumuturi externe. Deja România are peste o sută de miliarde de euro datorii!! Împrumuturile au devenit ştreangul ei. Viitoarea guvernare, de după alegeri, dacă va continua pe calea înaintaşilor, cu vârfuri în Tăriceanu, Boc şi Ponta, va sucomba. Şi aşa e cu totul utopic să ne închipuim că ea îşi va putea plăti datoriile vreodată. Îndatorată până peste cap, România nu poate fi cu adevărat liberă şi independentă. Dovadă că cel ce se anunţă viitorul preşedinte, Ponta, care nu are deocamdată contra-candidat, a încheiat pacte diabolice, antiromâneşti, cu ungurii. Pentru putere, acest adept al partidului comunist chinez, de care şi Ceauşescu a fost electrocutat!, e în stare să-şi vândă şi mama. Inconştienţa, felul superficial cum tratează adversarii, suficienţa înţelegerii realităţii, poantele pe care le pune în locul faptelor, constituie un mare pericol pentru ţară. Deja se profilează un spectru pe care băsificarea fanariotă încă nu-l poate închipui. Degeaba clamează alde Ponta o putere sigură a ţării, ea este inexistentă. Tot îi dau că partenerii strategici poate să aibă încredere în România, că e un partener de nădejde, solid, că pot să se spijine pe umerii ei, dar străinii ştiu că aceşti umeri sunt şubrezi, se pot prăbuşi la prima socoteală care se face. Cu sula în coaste, ţara nu poate să facă un pas independent, trebuie să execute ce vrea cârmaciul occidental, altfel se trezeşte la porţile Carpaţilor cu somaţia: Datoria, monşer! Ea este la mâna cămătarilor ei.

Politicienii noştri, care s-au înfruptat din aceste împrumuturi, trăiesc cu iluzia că datoriile externe îi vor fi şterse României, cum i-au fost şterse Poloniei, de pildă. De ce credeţi că în toată această campanie electorală nici un candidat nu a atacat problema datoriilor? Cum să critice Urdea, de pildă, o burlăciţă ramolită din schiţele lui Caragiale, brânza bună în burduf de câine? Doar ea se trage din acest burduf! Te uiţi la posturile de televiziune, cu emisiuni total şubrede, care bat aceeaşi placă de 20 de ani, cu un PRO/tv care trăieşte numai din reluări. Are un stoc de filme pe care îl redifuzează sitematic, depăşind cu mult saturaţia! Este o formă de faliment mascat cu filme americane de mâna a doua. Iar glumiţele sunt răsuflete, de când a terminat-o şi cu Florica! Apoi, aceleaşi catastrofe de capatoşi şi turceşti, de veleitari prăfuiţi, aceleaşi anti-vedete. Eu, când mă uit la TVR, de pildă, văd un cadavru pe dric. De 20 de ani TVR tot dă faliment, iar respiraţia cadavrului e susţinută artificial, prin finanţare de la buget. Dar când acest buget moare, ce se va întâmpla? Dacă România merge spre capitalism, spre Occident, spre America, astfel de posturi trebuie să dispară, vor dispărea. Salariaţii TVR fac, nu fac treabă, leafa merge, fiindcă banii nu se adună de pe munca lor. Sunt redacţii cu zeci de posturi şi nu realizează decât o emisiune pe săptămână. Aştept veşti de la Stelian Tănase, când s-o dumiri. Nici un intelectrual adevărat nu stă acolo, pe funcţii falimentare. TVR nu are decât cadavre de lux, nici o personalitate vie, numai epave. Pe potriva candidaţilor la preşedinţie, care toţi îi fac promsiuni de salvare a hoitului de la înec. O instituţie artificială, care trăieşte din greva foamei în greva foametei! Nicăieri în lumea capitalistă nu există aşa ceva, un post naţional susţinut de stat, de populaţie. Sunt posturi private, care se descurcă prin randamentul lor propriu.

În aceste condiţii, sacul nu e fără fund. Şi împrumuturile au o limită, iar susţinerea culturii se va dovedi tot mai şubredă, până înţarcă bălaia. Deja se vede cu ochiul liber. Orice iniţiativă independentă sucombă. Şi mă gândesc la efortul susţinut al pianistei Raluca Chifane-Wagenhäuser, care a conceput un festival internaţional de muzică numit „Micul Paris”. Acest frumos festival, care a precedat în ultimii ani Festivalul „George Enescu”, este azi total compromis. Începuse triumfal, cu o serie de concerte susţinute de remarcabili muzicieni din Germania şi Austria, ca în acest an, la ediţia a şasea, să nu mai aibă raţiune de a fi. De ce? Din lipsă de susţinere şi de audienţă. Am urmărit fenomenul, felul cum se produce stingerea, fapt semnalat deja în cartea „Vitrină şi culise” (2013). Şi este un eveniment cu totul special, fiindcă include cursuri de măiestrie. Concertele sunt oferite de tinerii învăţăcei, de cursanţi, fapt pe care la noi nu-l mai realizează nimeni. De pildă, în acest an festivalul a inclus cursuri de dirijat, conduse de maestrul austriac Wolfgang Doerner, prezent şi la celelalte ediţii. Ca în final, participanţii să susţină un concert de gală, care a avut loc la Sala Radio. I-am admirat pe tinerii dirijori Ana Cosovic din Serbia, care a dirijat partea I din Simfonia nr. 9 op. 95 în mi minor „Din Lumea Nouă” de Antonin Dvorak, pe Fey Ho, din China, care a ales să-şi arate măiestria cu Mozart, cu patrea I din Simfonia în sol minor KV 550, pe Dimitar Kosev, Bulgaria, care a interpretat Uvertura „Egmont” op. 84 de Beethoven, ca, după pauză, să-i vedem la lucru pe tinerii dirijori Crt Lasbaher din Slovenia şi Markus Winkler din Austria, care au atacat Simfonia nr. 4 în La minor „Italiana” de Mendelssohn-Bartholdy, partea I şi respectiv partea a IV-a.

Minunat, remarcabil, dar cu frumoasa Sală Radio aproape goală. O mână de prieteni-invitaţi. Erau mai mulţi pe scenă decât în sală. Fiindcă trebuie spus că acest eveniment, Concertul de gală al Cursului Internaţional de Dirijat, a avut loc cu concursul Orchestrei Naţionale Radio.Tot acest eveniment, total nemediatizat, a fost posibil numai cu suportul financiar al participanţilor, respectiv al pianistei Raluca Chifane-Wagenhäuser, directorul artistic al festivalului. Braşoveanca Raluca Chifane, cu succese muzicale internaţionale de la vârsta de 11 ani (în repertoriul ei se află şi piese de Enescu!), trăieşte în Germania de peste 20 de ani, acolo are familia, acolo şi-a împlinit visele, dar, româncă fiind, vrea să facă ceva şi pentru România, vrea ca şi România să se mândrească cu un Curs internaţional de dirijat. Dar nu este deloc susţinută. Dacă ea nu investeşte, acest eveniment moare, în condiţiile în care la noi, cum am spus, cultura este masiv sponsorizată, pe criterii de gaşcă, desigur, aşa cum se vede şi la case mai mari, precum Concursul internaţional “George Enescu”, total sponsorizat, din care se înfruptă o firmă cu numele Oma Vision. Astfel de evenimente se petrec constant în ţări unde viaţa muzicală e normală, nu susţinută artificial. Atât timp cât există această goană după banii F.M.I. ajunşi în România, va exista şi parti-pris-ul, aranjamentele de culise, o sursă mai avantajată decât alta. Raluca Chifane nu are relaţiile fostei purătoare de cuvânt a guvernului falimentar Tăriceanu, de aceea este ignorată, cel mult, tolerată. Ea se întreabă dacă mai merită să mai facă acest efort. Merită, Raluca! Dar trebuie să găseşti surse de realizare extra-bugetare, private, fără apel la acest stat de gaşcă, pus numai să umilească arta, artiştii, fiindcă ei, pungaşii, deţin vremelnic puterea, sunt posesorii unor bunuri, unor sume, care nu le aparţin, care îndatorează ţara.

Dacă România merge pe calea occidentalizării, va trebui să se termine şi cu pomenile de la stat. Şi atunci să vedem cum se va mai susţine un festival ca „George Enescu”? Va mai dori atunci domnul profitor Ioan Holender să mai fie directorul lui sau va scoate bani din multele sale afaceri personale să susţină festivalul, dacă tot îl iubeşte atât de mult cum declară, dacă s-a legat de el ca timbrul de scrisoare!? Cum se petrec azi lucrurile, cultura merge pe un drum cu hârtoape, un drum pe dric.