Dacă aş vrea să scot o revistă - mă întreba un secretar de ambasadă -, ce-aş dori să fac? Dacă Guvernul României ar întelege că ţelul unei ţări, ca şi al unui om, sunt proiectele mari, nu pitice, modele înalte şi pozitive, nu negative, aici, în America, aş scoate revista bilingvă, româno-engleză, „Brâncuşi”. Brancuşi e mai cunoscut în America decat România. Printr-o astfel de punte solidă, aş ridica munţi româneşti de spiritualitate în America. Fiindcă acolo unde este Brâncuşi, este şi România. De altfel, acest proiect l-am propus pentru susţinere Ambasadei României la Washington, apoi Departamentului pentru Românii de Pretutindeni şi a fost respins. Acest departament este total politizat după regulile statutului de gaşca, şi fondurile pe care le are se duc pe apa sâmbetei, adică pe tot felul de finanţări bondoace, aberante, cum ar fi sprijinul unei gradiniţe aromâne din Albania! Cine citeşte lista finanţărilor aprobate de acest minister, se cruceşte. Se aprobă, de pildă, un festival de muzică uşoară „Doua inimi gemene”. De ce? Pentru că e din Moldova. Ca şi editarea operei unui anume Moruzi, un scriitor basarabean din secolul al XIX-lea, în doua volume. Ce impact pot să aibă pentru România astfel de proiecte? Sunt importante, toate, dar la un nivel pitic, nu pentru o ţară care se vrea egală marilor puteri - vezi recentele replici arogante pe care ministrul de externe şi preşedinteleţă le dau Rusiei, sub umbrela N.A.T.O.! Dar ce ziceţi de finanţarea spectacolului „Caviar, vodka şi bye-bye”? O fi jucat Bogdan Stanoievici în el, pe la Paris, mai ştii?! Apoi mai sunt zeci de foi de pripas aprobate, fiindcă cererile vin din Moldova. Şi orice vine din Moldova, Transnistria, Găgăuzia, Ucraina sau din Ungaria primeşte finanţare. Un mare eveniment, ca Ziua României pe Broadway, este respins, fiindcă doamnele şi domnii de acolo nu ştiu ce impact de imagine are o astfel de zi, pe care o au mai toate popoarele în America, mai puţin România. Sume uriaşe se duc, în schimb, pe proiecte insignifiante, fără relevanţă istorică sau culturală. Şi sunt peste 200. Legate de interese politice meschine, ce vin de la ţările vecine în special. Citesc că ministrul acestui departament, Stanoievici, e în voiaj pe toata planeta, să afle pasurile românilor de pretutindeni, să le dea soluţii. Adică el se substituie preşedintelui ţării, guvernului, vrea să rezolve ce nu poate o ţara! Ce penibil! Ce risipă iluzorie de timp şi bani!

Se practică un fel de nationalism provincial. Oricine vrea să vorbească limbă română, de pildă, mai ales dacă e din Albania, primeşte finanţare, iar pentru catedra de limba română de la Columbia University din New York nu s-a dat nici un sprijin şi s-a desfiinţat! Se mai petrece şi o altă aberaţie. Departamentul Românilor de Pretutindeni (D.R.P.) se suprapune peste Institutul Cultural Român (I.C.R.), adică proiecte ale I.C.R. au ajuns să fie finanţate de D.R.P.! Au românii bani pentru clonare? Cine îi controlează pe aceşti domni? Nimeni! Ei nu au consilieri culturali, ci doar antene cu palpitaţii politice. Va face noul ministru al departamentului curat? Ne îndoim. Îl cunosc bine pe Bogdan Stanoievici. L-am moşit la începutul carierei sale în film, în două filme la care am fost producator delegat, „Melodii la Costineşti” şi „Destinaţia Mahmudia”. Roluri modeste în filme modeste. Ca şi rolul din „Sania albastră”, un film la limita penibilului. Bogdan Stanoievici e un om mai mult decât simpatic, civilizat, sufletist, dar are calităţi de comediant, nu de politician. În România, aşa cum s-a văzut în istoria postdecembristă, ca să fii unealtă politică trebuie să fii bandit, să furi, să minţi şi să ai şi alte „calităţi” ascunse. Are el astfel de „calităţi”? E posibil, dacă a acceptat postul sau s-a luptat pentru el. O fi având el antene undeva, poate şi în P.S.D., altfel nu ar fi sensibilizat pe nimeni doar cu zâmbetul. Dacă nu eşti într-o gaşcă, n-ai nicio şansa. România a ajuns un stat de gaşca, nu de drept, iar Bogdan promite să fie asemenea statului. Cum o să facă el curat? Aşa au promis toţi la început, apoi uită.

Aşa a promis şi Stelian Tanase când a fost instalat şef la TVR, că dacă vine el, face curat. Dar n-au trecut nici doua luni şi fostul disident s-a trezit asimilat de măgăoaia televiziunii, a început să cenzureze emisiuni, iar în locul culturii promise‚ „ferea, vin eu, va fi numai cultură!”, a adus un alt „disident”, un frate de suferinţă, un măscărici, pe Mircea Dinescu, apoi pe alţi găşcari, pe care i-a plătit regeşte, cu mii euro pe lună, când salariul unui profesor este de 700 lei! TVR e în faliment şi Stelică sfidează toata şatra, îşi plăteşte abuziv amicii. Soluţia generală, de ieşire din criză? Ridicolă: „să se muncească in loc de 8 ore, 6 ore şi sa se reduca salariile!” Se va petrece asta vreodată? Poate în cosmos! Iar sindicatele TVR (oare câte or mai fi?) fac valuri, fac clăbuci, aşa cum au făcut întotdeauna. Vor scăpa şi de această umilinţă cu buzunarele pline! Nu ştim care e scorul după greva japoneză. Stim doar că Ion Cristoiu a plecat după o luna de sâsâială pe postul public! Tanase, dacă nu părăseşte corabia la timp, se va compromite definitiv, îşi va rupe gâtul, ca Mircea Diaconu, un actor de valoare care, în politică, nu s-a dovedit canalie. Gafează mereu (a declarat înainte de europarlamentare: „vreau sa fiu om”, ca şi cum până atunci a fost capră! Aşa o fi fost în P.N.L.?). Penibilul nu are limite. Politica ia minţile. El a ajuns „cel mai bun” ales; până şi românii din China (24!) l-au votat! În ce criză trebuie să fie România, clasa politică, dacă speranţa este de la un om care e expert în „Avarul” de Molière, nu în legile corupţiei europene! România are acum doi comedianţi la putere, Diaconu şi Stanoievici. Mă mir că nu a candidat şi Rebengiuc, probabil de aceea l-a agresat un taximetrist. Nu i-a dat când a trebuit sulul cu hârtie igenică! Oricum, Teatrul Nottara tot era pe dric, acum Diaconu şi-a asigurat pensia cu salariul de europarlamentar. Parcă îl şi vedem cum îşi linge degetele şi îşi numără gologanii, ca în „Duhul aurului”. La fel, Stanoievici, oare cu cât îi este plătită prestaţia de figurant într-o măgăoaie clonată, formală şi superficială, în care Brancuşi e respins, iar şcolile în limba aromână primesc finanţare, ca şi cum proiectul României ar fi să ne întoarceam la alte faze ale limbii române (unii susţin că aromâna nu este o limbă, ci un dialect, ca meglenoromâna), să dea istoria înapoi! Bun, să-i sponsorizeze şi pe aromânii de pretutindeni, pe toţi (sunt circa 250 de mii), n-am nimic împotrivă, dar ce au Stanoievicienii cu Brancuşi, cu Enescu, cu „Parade Day” la New York, cu alte fapte sau idei care cu adevarat dau prestigiu României, ar fi pe măsura spiritului american!

România are nevoie de Brâncuşi la Paris sau la New York, nu la Hobiţa, unde vor să-l duca un grup de patrihoţi, care sunt puşi sp-l deshumeze din Montparnasse şi să-l îngroape acolo, împotriva tuturor evidenţelor contrare. Se plăteşte un avocat de către guvern ca să lucreze pentru acest act samavolnic, o blasfemie, şi religioasă, şi de imagine! Brâncuşi a fost tot timpul lovit de români. De 70 de ani e tot hulit. Comuniştii i-au detonat lucrările, au vrut să-i dărâme „Coloana” cu tractoarele, i-au refuzat donaţia, atelierul, iar după „revoluţie” alţi patrihoţi (Caramitru, Varia) au vrut să mute coloana în altă parte, au şi demolat-o! Acum vor să-i strice şi liniştea din mormânt, în ciuda faptului că Brancuşi e îngropat ca francez, iar fiul său, John Moore, făcut cu pinanista Vera Moore, marea iubire a lui Brancuşi, consideră acest act ilegal, o blasfemie religioasă. Nu există niciun testament, nicio spovedanie făcută pe patul de moarte pentru simplul motiv că Brâncuşi a murit după o lungă comă! Se inventează poveşti, minciuni sfruntate ieşite din capul unor bolnavi!

Decât să se dea milioane de lei unor neica-nmeni, unor amatori, care, când pun de-o mămăligă, trimit şi un proiect la D.R.P. să le aprobe că vor să facă în jurul ei o horă, mai bine s-ar investi pentru a se reface „Mormântul Dacic” de la Târgu Jiu, lucrare a lui Brancuşi, detonată de comunişti, s-ar investi în statuia lui Eminescu la New York, proiect care aşteapta împlinirea de 40 de ani, de când primăria oraşului a aprobat locul ei! Stanoievici ar trebui să stea cu acest proiect sub nas, clipă de clipă, la fel şi cu alte proiecte de mare anvergură, care sunt urgente, nu au nevoie de termene legate de sesiuni de finanţare, de jurii dubioase care să dea banii pe criterii de gaşca. Acel „Ghid de finanţare” este o gogoaşă. Degeaba îl respecţi, nu-l respectă cei care l-au făcut, fiindcă ei l-au făcut să fie o pavăză a jocurilor de culise. Astfel de concursuri pentru mari proiecte sunt o ruşine, o invenţie birocratică de sorginte franceză, o cale artificială, nesănătoasă. România de azi e prea pornită pe „calea găgăuză”, nu mai are urechi sau ochi şi pentru ţeluri înalte.

V-am spus, vă cruciţi ce „evenimente de importanţa mondială” finanţează acest D.R.P.! Ţi-e şi ruşine. De unde atâta neseriozitate!? Bogdan Stanoievici e foarte bun să facă o nouă clonă din acest departament, sau poate o „commedia dell’arte”. El e românul de pretutindeni, adică romanul de pripas, oaia rătăcită, care şi-a găsit stâna de muls. Stanoievici e ieşit din cultura română de peste 20 de ani, de când s-a logodit cu Franţa, care ne-a dăruit „un sistem birocratic greoi, infernal”, cum îl numea chiar sorbonitul George Banu, iar acum, Bogdan, nu Franţa, nici nu s-a instalat bine, că a şi început voiajul prin lume. A ajuns şi la Alcala de Henares, acolo unde s-a născut Cervantes. Oare ce o fi discutat cu primarii din zonă, cum le-a promis el că departamentul lui rezolvă problemele românilor din Spania? Cunosc bine situaţia din acea zonă, am fost invitat cu filmul meu „George Enescu - Alesul lui Dumnezeu”, şi ştiu ce spun. Sunt probleme insurmontabile! Acolo se practică o politică de asimilare a românilor, nu de încurajare a identităţii naţionale. Spania nu e America! E o iluzie să-ţi imaginezi că acest departament poate face ceva acolo. Voi reveni.

Corespondenţă de la New York