E timpul să ieșim din tranșee și să atacăm la baionetă! Alt leac nu există pentru U.D.M.R.!

După Trianon, românii au ales defensiva în confruntarea lor cu iredentismul ungar! Au ales să se apere de lovituri și să nu le întoarcă. S-au mulțumit să răspundă cu moderație și reținere feluritelor atacuri și diversiuni maghiare, nu la toate, ci numai când și când, fără o strategie propriu zisă. Euforia înfăptuirii României Mari, de nimeni nici măcar visată în 1916, ne-a anesteziat pur și simplu instinctele de conservare și i-am lăsat pe unguri să-și facă mendrele. Să aibă ei permanent inițiativa. I-am lăsat pe unguri să-și cheltuiască părți importante din bugetul și așa subțire al Ungariei pentru a întreține o propagandă anti-românească extrem de vocală și, deseori, neașteptat de eficientă. Vezi reușita din august 1940, când ceea ce părea imposibil de acceptat s-a înfăptuit fără ca Europa să tresară măcar de indignare! Succesul de la Viena a fost de natură să încurajeze de atunci și până azi toate eforturile, deseori disperate și penibile, pe care le face Budapesta ca să lovească în tot ce este românesc, nu cumva să le scape vreo ocazie de a mai diminua din valorile românești, din prestigiul și puterea Neamului românesc. De a denigra și calomnia!

Ungaria este în stare de orice ticăloșie împotriva românilor

Se va repeta vreodată Diktatul de la Viena? Ungaria pe asta mizează și din acest vis zănatec și-a făcut menirea ei supremă, proiectul național înscris cu prioritate pe agenda fiecărui guvern. Noi, românii, în schimb, nutrim nădejdea, ba chiar convingerea că aberația diplomatică din august 1940 nu are cum să se repete, dat fiind că trăim într-o lume din ce în ce mai normală! Iluzie onorabilă, dar riscantă! Riscantă în măsura în care - să ne intre bine în cap, Ungaria este în stare de orice ticăloșie împotriva românilor, a României! Repet: Ungaria este în stare de orice ticăloșie împotriva noastră. Nu-i oprește nicio cenzură morală când e vorba de români și de România! Aceasta este o veritabilă axiomă, după care trebuie să se orienteze întreaga clasă politică și însăși opinia publică în relațiile noastre cu Ungaria! Nu se cunoaște îndeajuns de către români până unde au împins maghiarii ura lor prostească, stupidă. Numai un român la sute de mii de români știe, de exemplu, că după Trianon, așteptându-se la un nou război mondial în care România și Ungaria să se afle din nou în alianțe militare diferite, guvernanții de la Budapesta au dezvoltat în mare secret un program militar de fabricare a unor arme bacteriologice, menite să decimeze populația civilă a României prin declanșarea unor molimi ucigătoare. Nu li s-a cerut niciodată socoteală ungurilor pentru această ticăloșie. Deh, deveniserăm între timp popoare înfrățite, în marele lagăr socialist al păcii și prieteniei între popoare. S-a văzut în decembrie 1989 cât de mult ne înfrățisem!

Ei, bine, e timpul să evaluăm corect potențialul de ură și de crimă al Budapestei și să-l denunțăm opiniei publice, din România, din întreaga lume, dar și din Ungaria! Noi am tot trecut cu vederea aceste ticăloșii, în speranța că maghiarii se vor cuminți singuri, că vor înțelege sensul statutului lor de popor creștin și european. Am mizat pe forța omeniei de a se impune în fața barbariei, de a câștiga teren în sufletul semenilor noștri maghiari. Nădejdea ne-a fost deșartă și extrem de păguboasă, aducătoare de prejudicii și mari primejdii. Suntem obligați s-o abandonăm. Considerăm că în strategia contra-ofensivei noastre trebuie să includem, să plecăm de la:

- Obligația și datoria noastră de a face inventarul ticăloşiei maghiare, al crimelor și fărădelegilor săvârșite împotriva românilor fără altă motivație decât apetitul sălbatec pentru genocid pe care clasa politică maghiară îl cultivă de sute de ani, și mai ales după 1867. Anti-românismul a fost ridicat la rangul de principiu politic de guvernare, azimut al oricărui guvern maghiar. Trebuie adus la cunoștința tuturor faptul că în Europa nu există alt popor care să-și urască vecinii așa cum maghiarii îi urăsc pe slovaci, pe sârbi, pe germani. Ne-au făcut maghiarii onoarea să ne urască cel mai mult pe noi, românii. E timpul să le mulțumim pentru această cinste. În acest inventar, chiar dacă nu va fi complet, ar încăpea și o parte măcar din crimele și ticăloșiile cu care vecinii noștri s-au ilustrat în istoria generală, a Europei. Am în vedere și recuperarea adevărului despre așa zisa „revoluție” din toamna lui 1956 prin care s-a ilustrat atât de bine disponibilitatea hungară pentru crimele cele mai sângeroase, pentru măcel sălbatic, fără niciun respect pentru viața Celuilalt.

- Să denunțăm politica de maghiarizare a minoritarilor. Este un adevăr bizar, de neînțeles și puțin cunoscut: însăși existența maghiarimii de-a lungul istoriei sale europene s-a bazat mai mult pe maghiarizarea altora decât pe sporul demografic propriu, natural. Anumite accidente sau chiar veritabile dezastre demografice care au marcat istoria maghiarilor în primele decenii ale existenței lor în Europa i-a obligat să apeleze la această soluție demografică aberantă, contra firii, lipsită de conștiința unei identități etnice proprii.

Este cu totul lipsită de logică ura practicată de maghiari față de Ceilalți, disprețul suveran față de Ceilalți pe care ungurii îl afișează dintotdeauna, și înverșunarea cu care, în același timp, urmăresc transformarea în maghiari a minoritarilor din spațiul politic controlat de ungri. Maghiarii au afișat permanent un dispreț suveran față de români, dar în același timp au inventat fel și fel de presiuni și capcane prin care să-i transforme în maghiari pe cât mai mulți români! Iar această politică au dus-o dintotdeauna, de când se află în spațiul european. Nu cunoaștem explicația deficitului demografic cronic, permanent, tragic, de care au suferit maghiarii în toată istoria lor, dar cunoaștem efectul, faptul că au imaginat și practicat vestita lor „operă” de maghiarizare, fără egal în istoria lumii. Numai în ultimii o sută de ani i-au căzut victime acestei politici disperate de maghiarizare peste un milion de etnici germani din Ungaria și Transilvania, aproape două milioane de slavi - sârbi, croați, ruteni și slovaci, sute de mii de români. E timpul să le punem maghiarilor acest adevăr în față întrebându-i, după ce ați maghiarizat milioane de ne-maghiari, cât mai sunteți voi de maghiari, domnilor?!

Mai înainte de orice e cazul ca în fața pretențiilor stupide de superioritate clamate cu atâta prost gust de propaganda maghiară să răspundem cu dovezile care consemnează un lucru trist, care nu ne bucură de fel: lipsa unei identități etnice autentice, propriu zise, a celor ce-și zic unguri sau maghiari și ne sfidează cu disprețul lor caraghios, stereotip, aproape comic, de la înălțimea unei superiorități jalnice, închipuite, existentă numai în mintea lor. Iată câteva citate edificatoare în sensul celor afirmate mai sus:

„Fără maghiarizarea croaţilor, a românilor şi a saşilor, noi, maghiarii, suntem pierduţi.” (Kossuth) 

„Ori noi vom fi nimiciţi, ori naţionalităţile trebuie să se contopească cu noi: tertium non datur” (Kostenszky, în „Nemzeti Politika”, p.25).

„Avem convingerea că problema naţionalităţilor nu poate avea decât o singură soluţie satisfăcătoare: maghiarizarea completă a naţionalităţilor.” („Pesti Naplo”, nr.209 din 1888)

„Maghiarii, care sunt şase milioane la număr (8 milioane după recensămîntul oficial, care este însă absolut inexact), au câştigat pentru maghiarism mulţi germani şi evrei, dar şi-au corupt în schimb, până în adâncul ei, propria lor naţiune.” (Albrecht Wirth, reputat etnograf, la 1904, în Wetlgeschichte der Gegenwart, Berlin, 1904, p. 308

„Astfel maghiarii sunt pe cale să devină cea mai bastardizată naţiune din Europa.” (În volumul Stat şi naţiune, p. 70)

„Adevărul este că discutând procesul şi politica de maghiarizare ieşim cu totul din zona normalului, trecând dincolo şi de anormalitate - dacă pot spune aşa, trecând în hăul halucinantului. Spre asemenea tărâmuri mă simt purtat când aflu, bunăoară, că în sprijinul acestei politici de maghiarizare a funcţionat în Ungaria, în anii primului război mondial, legea după care orice român ardelean era scutit de război, de armată, dacă se declara maghiar sau secui.” (după D. Drăghicesco, La Transyilvanie, Paris, 1918, p.15). O discriminare oarecum asemănătoare funcționase și pe vremea regelui Sigismund, care-i scutise de război pe nobili, dar numai pe vitejii nobili maghiari, nu și pe nobilii români. Războiul era un privilegiu al românilor din Ungaria. Așa se face că la Stalingrad, printre militarii unguri făcuți prizonieri de ruși, majoritatea erau români și alți minoritari, trimiși să lupte în linia întâi. Mostră a vestitului cavalerism unguresc.

„Ce să înţelegem din faptul că, după ce vreme de două sute de ani au tremurat dinaintea paşalelor şi ienicerilor turci, maghiarii se intitulează suverani asupra slavilor şi românilor, în temeiul istoriei lor!” (Albert Lefaivre, Les Magyars pendant la domination ottomane en Hongrie(1526-1722), vol.II, p.429)

O istorie deseori jenantă: dintre popoarele europene, creștine, ajunse sub asuprire otomană, ungurii sunt singurul popor care nu a ridicat niciodată capul împotriva ocupantului, vreme de două sute de ani nu a schițat niciun gest de rezistență, de revoltă. Iar când turcii au fost alungați din Ungaria de austrieci, în armata care a eliberat nobilul și viteazul popor maghiar nu s-a aflat niciun maghiar.

„Colosalul bazin al Ungariei este asemănător căldarei vrăjitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu naţionalităţile, are la centru, la bază, invincibilele elemente ale maghiarismului. Providenţa stă de pază lângă această căldare şi de veacuri aruncă în ea tătari, turci, germani, sârbi, valahi, evrei şi tot ce este în lume. Iar ceea ce se aruncă în această căldare fierbe, clocoteşte şi alimentează forţa maghiarismului. Iată puterea rasei maghiare. Această mixtură face ca femeile maghiare să fie cele mai frumoase din lume, bărbaţii – cei mai viteji, deoarece în căldare, prin fierbere, s-au evaporat toate păcatele fiecărei rase, iar toate virtuţile acestora s-au adunat într-un singur mănunchi.” (Eugen Rakosi, în „Budapesti Hirlap”, 1915, nr. 76)

E timpul să lăsăm deoparte „rușinea de rușinea celuilalt”, jena pentru lipsa de jenă a celuilalt, și să-i ajutăm pe concetățenii noștri maghiari, dar și pe maghiarii de pretutindeni, să-i ajutăm să înțeleagă cine le-au fost înaintașii! Să afle cine sunt: Maghiarii sunt poporul cel mai „bastardizat” din Europa! Cel mai corcit, mai metisat, mai inexistent, dacă pot spune așa. Și chiar se poate spune așa fără a greși! Cercetările genetice recente sau mai vechi au stabilit lucrul acesta cu argumente greu de respins. Noi nu ne-am grăbit să facem caz de această situație jenantă, să comentăm cu satisfacție postura penibilă, precară, a celor ce vor cu orice preț să ne fie adversari, ba chiar dușmani de moarte! Dar obrăznicia udemeristă, încurajată de la Budapesta și de la Moscova, devine tot mai supărătoare, mai greu de trecut cu vederea.

Nu ne face plăcere să vorbim de rău un om, cu atât mai mult o comunitate umană, dar are și răbdarea noastră un prag, o limită, peste care obrăznicia udemeristă din ultimele zile nu se sfiește să treacă și ne obligă la reacția de față. Tu l-as voulu, Kellemen Hunor. Liderul impertinenței hungare a găsit de cuviință să lege pretențiile nefirești și zălude ale U.D.M.R. de dorința legitimă a scoțienilor de a se rupe de Anglia, de a-și recăpăta o identitate etnică deplină. Ca și când situația maghiarilor din România ar fi asemănătoare cu a scoțienilor din Marea Britanie. Și-a lansat aberantul proiect de lege privind statutul preferențial al maghiarilor din România în chiar ziua de referendum din Scoția. Vom proceda simetric, în replică, și ziua de azi, care consemnează eșecul separatiștilor din Scoția, o vom transforma în ziua de început a ofensivei noastre împotriva politicii șovine, criminale, a Budapestei. Se revarsă paharul cumsecădeniei noastre. Nu ați știut să prețuiți bunătatea și toleranța noastră. De aici înainte ne vom strădui să primiți tot ce meritați și nimic mai mult! Nimic mai puțin!

Vom începe cu pretenția voastră de a primi un tratament special, diferit de cel aplicat celorlate minorități etnice din România şi vom spune din capul locului că într-adevăr, voi, maghiarii din România, sunteți alt fel de minoritari, alt soi! O bună parte dintre maghiarii din România își datorează prezența în România încercării Budapestei de a falsifica istoria! Mă refer astfel la campania dusă de guvernanții de la Budapesta pentru a modifica în mod artificial, prin colonizări, raportul demografic dintre maghiari și români. Această campanie s-a declanșat imediat după instaurarea dualismului în Austria. Este un proces bine consemnat în documentele vremii, suficient de bine cunoscut, dar prea puțin luat în seamă când discutăm situația maghiarilor din România. Ceea ce nu s-a făcut până acum o vom face noi de azi înainte: vom invoca aceste colonizări de maghiari în Transilvania pentru a contesta pretențiile udemeriste atât de exagerate, de nesăbuite. Vom apela din nou la mărturia unor izvoare ungurești, și citez deocamdată din volumul aniversar al vestitei societăţi „Emke”, „fanatică şi şovinistă” cum singură se proclamă: „Odată cu înfiinţarea societăţii « Emke » s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat « Secţia colonizării secuilor » a societăţii « Emke », sub preşedinţia contelui Banffy Bela şi a deputatului Horvath Gyula. Statul, în această privinţă a şi stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acţiunei mijlocul Ardealului, Câmpia, părţile mărginaşe Secuimei şi împrejurimile de-a lungul rîurilor spre ţara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, lucru pe care îl consemnăm cu satisfacţie. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin în Banat. În judeţul Cojocna colonizarea din Sărmaşul Mare (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din judeţul Turda (Ludoş, Drighin, anul 1903) precum şi cea din Viţa (judeţul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. […] « Ereklye Muzeum » a făcut mult pentru acţiunea lui « Emke » de a coloniza comunele Terihaş, Nimigea şi Baia Mare. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pişchi şi Pociovalişte”. (p. 390)

Așadar, domnilor udemeriști, domnilor guvernanți de la Budapesta, un mare număr de maghiari nu sunt de o mie de ani în Transilvania, ei nu sunt mai vechi de câteva generații, iar colonizarea lor a urmărit să prejudicieze interese și drepturi istorice ale populației majoritare. Budapesta a încercat să falsifice realitatea demografică, să obțină pentru comunitatea maghiară un statut nemeritat, bazat pe un fals. Un asemnea act nu poate să rămână neînregistrat de istorie și neluat în seamă de opinia publică și de legiuitor. Un asemenea act nu poate fi izvor de drepturi! Efectele acestor colonizări nu pot fi invocate ca drept istoric, ci dimpotrivă: aceste efecte trebuie anulate, atât cât se mai poate, ca orice abuz.

Peste tot în lume persoanele aflate în această situație nu se pot bucura de „egalitatea în drepturi” cu ceilalți cetățeni, autohtoni, băștinași. În fostele colonii din Africa sau Asia aceste persoane, venite din metropolă, au fost ajutate să părăsească țările în care i-a adus nebunia sau rapacitatea unor guvernanți iresponsabili! Maghiarii care în perioada 1867-1916 s-au făcut uneltele colonizării Transilvaniei, ei și urmașii lor nu pot emite pretenția de a fi tratați la fel cu ceilalți maghiari, aflați în Transilvania de sute de ani. Iată, avem cazul rușilor și al urmașilor rușilor care au fost colonizați de regimul comunist în țările baltice în scopul de a le diminua consistența etnică. După 1991, când țările baltice și-au redobândit independența față de Moscova, rușii au fost invitați să se întoarcă de unde au venit, iar rușii care au rămas au acceptat să nu se bucure de egalitate deplină cu ceilalți cetățeni! Au anumite restricții politice!

Poate că noi nu vom merge la fel departe! Dar le vom aminti maghiarilor de această situație jenantă pentru ei și în felul acesta îi vom chema la ordine și disciplină civică, le vom mai reteza din pretențiile obraznice, nesăbuite. Îi vom face să înțeleagă că o bună parte dintre maghiari din România sunt în situația de a fi tolerați și că trebuie să se comporte ca atare! E greu de aproximat cât de mare este numărul celor care azi pot fi considerați urmașii colonizatorilor de la sfârșit de secol al XIX-lea și început de secol următor. Important este să stabilim că există această categorie de maghiari! Că a existat această politică nerușinată, ne-demnă, abuzivă! Și să le dăm peste nas udemeriștilor, demonstrându-le că numărul celor pe care pretind ei că-i reprezintă este mult, mult mai mic. În schimb, putem reconstitui, din documente, care era situația demografică din cele mai multe localități înainte de 1867, adică înainte de demararea acestor colonizări. În ce scop? Spre a stabili care localități erau la data respectivă locuite de maghiari în proporție de cel puțin 20%. În acele localități vom aplica legea care azi acordă anumite satisfacții populației de etnie maghiară. În localitățile care au ajuns la un procent de peste 20% maghiari după 1867, adică după colonizarea cu maghiari aduși din pustă, nu vom mai aplica prevederile respective, deoarece procentul respectiv a fost obținut prin abuz împins până la teroare. Însăși denumirea localităților trebuie revăzută. Dacă denumirea actuală, în limba maghiară, nu a existat înainte de 1867, acea denumire trebuie abandonată, deoarece a fost inventată în cadrul politicii de maghiarizare forțată a localității respective. Iar urmările unor abuzuri și vexații anti-românești nu avem de ce să le perpetuăm, să le acceptăm.

În fine, sarcina cea mai importantă a contra-ofensivei românești este alta. Și trebuie să le mulțumim udemeriștilor pentru precedentul pe care l-au creat după 1990, când au declanșat o vastă operațiune de recuperare a maghiarilor „românizați”. Vezi acțiunea lor în Moldova, avându-i ca țintă pe ceangăi. Au primit tot sprijinul clasei politice românești să imagineze o strategie în acest sens, pe care s-o declanșeze în practică. Ba chiar avem legi care le-au recunoscut acest drept! Această situație ne scutește pe noi, românii, acum, să mai dăm vreo justificare pentru acțiunea de re-românizare a românilor secuizați ori maghiarizați. Căci aceasta trebuie să fie ținta noastră cea mai importantă în încercarea de a repara abuzurile ungurești pe care le-au făcut posibile guvernanții noștri de odinioară sau de azi chiar. E timpul să ne pregătim pentru recuperarea românilor deznaționalizați prin practicile șovine ungurești bine cunoscute. A sosit vremea să le denunțăm și să le contracarăm. Suntem în legitimă apărare, avem dreptul la acest răspuns, oricât ar fi el de întârziat.

O schimbare de atitudine, o lepădare de ura prostească și resentimentele lipsite de vreun temei

Simplă denunțarea acestei politici aberante de maghiarizare nu este suficientă. E momentul să pornim acțiunea vastă de îndreptare a lucrurilor, de recuperare a românilor maghiarizați! Nu-i vom putea recupera pe toți câți, de voie, de nevoie, amăgiți și mințiți, au acceptat ori au fost forțați să se lepede de limba părintească, de neamul lor! Urmașii acelor români abuzați prin felurite tehnici manipulatorii trebuie, au dreptul să afle însă adevărul despre ei înșiși, cât sunt de maghiari. În principiu, e timpul ca tot maghiarul să afle și să cunoască adevărul despre gradul de maghiaritate al maghiarimii. E timpul ca fiecare maghiar să afle ce sânge curge cu adevărat prin vinele sale. Să afle dacă e într-adevăr maghiar! Ca să se dumirească și liderii lor cât sunt de caraghioși făcând atâta propagandă în numele unei istorii peticite, a unei identități etnice precare, aproximative. Iar pentru cei maghiarizați de numai câteva generații credem că se poate da înapoi ceasul istoriei, nu apelând la tertipurile mizerabile care au fost practicate de autoritățile ungare, ci printr-o operă de conștientizare senină și cuviincioasă a acestor maghiari de dată recentă. Să afle aceștia cum au ajuns înaintașii lor să se facă unguri fără voia lor și cât de recunoscători se pot ei simți pentru nerușinatele abuzuri ale statului ungar, pentru teroarea în care au trăit părinții lor. Iar în final, în cunoștință de datele cauzei, să decidă, măcar în sinea lor, dacă „rămân” maghiari și ce fel de maghiari! Cu ce fel de sentimente față de românul cu care este vecin sau coleg?! Îl va urî mai departe pe român cu aceeași stupidă înverșunare?! Măcar atât să obținem: o schimbare de atitudine, o lepădare de ura prostească și resentimentele lipsite de vreun temei inoculate de educația primită de la profesori și preoți, de la politicieni!

Dacă la Trianon s-ar fi respectat tratatele încheiate de România cu Antanta în 1916, granița de Vest între România și Ungaria ar fi fost pe Tisa

Această acțiune de recuperare a românilor maghiarizați îi are în vedere în primul rând pe românii din Ungaria maghiarizați după Trianon, în număr de aproape o jumătate de milion, precum și pe românii maghiarizați - mai ales secuizați, din Transilvania! Identificarea acestora din urmă este ușor de făcut în satele din secuime, despre care se știe bine cât erau de românești în urmă cu câteva generații! În ceea ce îi privește pe românii din Ungaria, se știe bine că aceștia, după Trianon, au fost nevoiți, forțați să-și declare altă apartenență etnică. Din fericire, cei mai mulți și-au putut păstra credința creștină greco-catolică. Drept care niciun greco-catolic din Ungaria nu este, în fapt, maghiar! De la această axiomă trebuie pornită acțiunea la care invit autoritățile române, dar și opinia publică. Iar numărul greco-catolicilor din Ungaria bate spre o jumătate de milion. Cam câți se știe că erau românii care au rămas în Ungaria după Trianon. Dacă la Trianon s-ar fi respectat tratatele încheiate de România cu Antanta în 1916, granița de Vest între România și Ungaria ar fi fost pe Tisa. În felul acesta circa 300.000 de români ar fi fost salvați de la maghiarizare.

Autoritățile de la București s-au arătat dezintersate de soarta românilor din Ungaria

Din cei o jumătate de milion de români, azi se mai declară români abia 50.000. În vremea aceasta, numărul maghiarilor trăitori în România, de la 1920 și până azi a crescut. Unde sunt cei aproape 500.000 de români care nu mai apar în statistici la recensăminte?! E timpul să i se ceară Budapestei socoteală pentru acest veritabil genocid. Ca prim pas în cadrul campaniei de recuperare a românilor din Ungaria. Cetățenii unguri care se consideră în sufletul lor români sunt însă, din fericire, mult mai mulți! Ei se tem însă să-și declare etnia adevărată din două motive: mai întâi, ei țin seama de agresivitatea autorităților și a opiniei publice din Ungaria față de minoritarii care nu se declară maghiari. Viața lor ar deveni un calvar și preferă să facă jocul ungurilor în așteptarea unui moment prielnic, a unor vremi mai bune, normale. De asemenea, acești români și-au pierdut curajul din pricina autorităților de la București care, după 1920 și până azi, s-au arătat dezintersați de soarta românilor din Ungaria. Criminal de dezinteresați!

Dumnezeu, dreptate, adevăr, libertate!

Cunosc foarte bine un episod semnificativ pentru discuția noastră: reacția care s-a produs în Ungaria în primele zile de după 22 decembrie 1989, când toată planeta era în admirație pentru disponibilitatea fantastică a românilor de a se sacrifica. De a-și da viața nu împotriva unor adversari, ci pentru câteva idei: Dumnezeu, dreptate, adevăr, libertate. Au ieșit în stradă milioane de români, nu ca să omoare, nu ca să se răzbune, nu ca să se răfuiască cu opresorii, ci ca să moară, să dea jertfa vieții lor pentru o lume mai bună, din care să nu lipsească Iisus Hristos!... Așa ceva nu se mai văzuse în istoria lumii. În acele zile românii din Ungaria care, până atunci, timorați de atmosfera șovină din jurul lor, se declarau unguri, maghiari, au prins curaj și și-au afirmat crezul etnic, identitatea românească, convinși că evoluția lucrurilor din România va impune în conștiința lumii prestigiul și virtuțile strămoșești ale românilor, respectul pentru condiția de român!

N-a fost să fie! Deturnarea și urâțirea prin „procesul” de la Târgoviște, prin mineriade și alte potlogării, a dezamăgit și demobilizat pe mulți români, nu numai în Ungaria, dar și în România, pretutindeni unde bat inimi de români. Măcar pentru asta și nu ar trebui iertați în veacul veacurilor profitorii cinici ai sacrificiilor din decembrie 1989. Nu este de mirare că acești nemernici au făcut apoi jocul U.D.M.R.-ului, din 1990 și până azi