„Evident că aș fi foarte nenorocit dacă ar fi să trăiesc într-o altă țară decât aceea a strămoșilor mei. Dar tocmai aceasta nenorocire m-ar indemna ca, cu orice preț. să mă adaptez, să mă identific loial cu țara în care am găsit ospitalitate și a mă face fiu iubit de aceia în a căror țara trăiesc, punându-mi toată nădejdea exclusiv în sentimentele de umanitate ale celor cu care eu sau înaintașii mei, am venit să conviețuiesc” (Mareşal Alexandru Averescu).

Am așezat în frunte un citat de mare valoare al faimosului mareşal, dar căruia de vom lua îndrăzneala de a-i aduce cuvenitele îndreptări, căci, da e absolut corect ca acolo unde găsești ospitalitate te adaptezi cu ușurință naturală, iar loialitatea e firească și nu e necesar nici un efort pentru a te face iubit. Dar când acea țară era imperial bicefală și te oprimă fără putință de reacție, cum îți mai adaptai conviețuirea?. De la acest sublim citat vom rostui subiectul de față. Pedagogia opresorului ungur avea la baza ideea de a ne face ienicerii culturii maghiare. Pentru acest scop colaborau împreună toate instituțiile: școala, mediu, gazete, armată, stat-administrație, justiție, fiecare cu respirație proprie. Pagini smulse din zbuciumul cotidian, crâmpeiele din risipirea de suflet pe care o cer problemele românilor după prăbușirea dualismului îmbrăcau forme și aspecte extinse. Toate se reduceau pentru români la supraviețuirea unui principiu fundamental de viața, la ideea națională, acel mister de procreație a întregului neam, singura lui formulă „pentru ziua de mâine”. Cum se spunea. Când încă totul era în prefacere, când societatea românească era neînchegată, era ca mustul care fierbe, numai acest crez ne-a ținut în picioare. Noua generație intelectuală - generația Unirii[1] - cum remarcabil sublinia profesorul Viorel Faur, afirma aceasta dogma și pornea la drum cu lozincile ei proprii. Era o garanție, din fierberea căreia, vor ieși biruitoare „adevărurile organice ca drojdia care se va duce la fund”[2].

Ce mister ne-a mai ținut în picioare?, dincolo de sănătoasa sevă populară, care era toiagul nostru de sprijin, azilul fermecat de toate zilele, coridorul întunecat al pedagogiei ungurești, din ceasul când porneam la carte într-o căruța țărănească, ce era legănată de poezia lui Eminescu, ori versurile lui Coșbuc, se întrebau, la începutul secolului al XX-lea, studenții români prezenți la Budapesta. În camerele de studenți, - mărturisea în cuvântul de pornire al revistei Luceafărul, redactorul Al. Ciurea – „când ne bătea la tâmple sângele adolescenții, când respiram otrava bine preparată a unei civilizații străine, strofele lor ni se înfigeau ca vârfuri de cuțite în nervi, cântau în toată ființa noastră în vremea disertațiilor savante și ne reintegrau în ideea de rasa cu o putere elementara. 0 pagina de Caragiale, o nuvela de Delavrancea, erau bărci de salvare care ni se întindeau pe o corabie naufragiata deschidem ochii ca să vedem împrejur prezentul și în vălmășagul lui atât de complex să fixăm, dacă se poate, viitorul, pe fondul de ruină să întemeiem o casă nouă, pentru setea de adăpost”[3]. Era generația care se ridica pentru a desăvârșii unirea, pentru a culege fructele ei.

Caracterizare

„Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el îţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi, înţelege-te cu un astfel de om! Noi, românii, nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni trans-orientali, cu care ne-a lipit un macaz al trenului şi de care un decret drept ne poate tot astfel de bine dezlipi. Ungurii nu sunt superiori cu nimic naţiunilor cu care locuiesc la un loc şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontană a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă. Şi cu toate acestea, ridicolul e trist în sine, ceea ce dovedeşte că definiţia filosofului german are multe contra sa.

E trist de a vedea, în inima Europei, o naţiune ce se află încă în evul-mediu, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţie căreia o apucătură politică, i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi cu nimic mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care, cu toate astea, ascunde în sine cel mai infamant faliment. [...]. Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimatori ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic[4]. Și toate se explică de ce Doina lui Eminescu justifica „de la Nistru p'ân la Tisa” jalea unui neam întreg.

Odată cu făurirea Marii Uniri idealul național a fost atins, în contextul dezordinii totale, ce a însemnat un nou început. Știm, Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, spune Biblia. Ei bine, să nu ne adormim cu vorbe. Noi suntem încă la ziua  cea dintâi, suntem generația din ziua… de început a tranziției. Spiritul public a câștigat în suprafață, a pierdut în adâncime. Instinctul coeziunii naționale, scăpat din „închisorile de altă dată: austro-ungar, sovietic, comunism”, durat pe o întindere vastă, pare uneori slăbit în intensitate. Pe la granițele, desființate economic, se ridică falnic granița spiritului, a credinței străbune în nemurire, în veșnica renaștere, a învierii precum Iisus. Operele de artă cuprind laolaltă: trecut, prezent și viitor.

Și totuși. În actuala învălmășeală de preocupări pozitive, în atmosfera de târg slobod care s-a abătut peste țară, era nevoie de-o regenerare, de-o religie tradițională, de-un nou avânt spre ideal! De unde să ne vie, cine sa ni le dea? Eu mă gândesc la legenda miticului Zamolxis și răspund: cultura! La noi rețetele experimentate de occident n-au prins: nici în 1989, nici la Târgu Mureș în 1990, nici după Iugoslavia 1997, nici după integrare în U.E., nici după rețeta lui George Șoroș… Nici, că nu ne erau specifice. Dar au fost eficiente tăvălugul de lozinci: nu ne vindem țara, dar am dat-o la recomandare ministerială „ca morman de fier vechi”, n-am făcut drumuri care să ducă ca odinioară la„ Roma”, dar am îngropat în pancarte „aici sunt banii Dumneavoastră” la cererea și voința unuia ajuns, cu lacrimi, președinte, de care au uitat uitucii și l-au votat europarlamentar, poate mai vinde „flota”, care flotă? Bună întrebare. Și uite de ce era nevoie să gândim cu cuget și simțire românească, fără a fi „iredentiști - șoviniști”, calificabili de minoritatea de partid,egoistă, separatistă U.D.M.R.-istă.

Țara reunită acum un veac, ajunsă prea mare, prea invidiată, a fost repede dezmembrată, și occidentul atotștiutor, nu condamnă pactul Ribbentrop-Molotov!, numai că, și așa, pe alocuri, încă, s-a mai păstrat o fărâmă de cultură și tradiție românească de: Paști, Rusalii, ori Crăciun! Și mai mult, ulițele satului, cu drumuri și cărări de munte, nepietruite sunt căutate și prețuite de marea civilizație occidentală care admiră: cântecul cucului, privighetoarea, mierla, susurul izvoarelor, adâncul tainic al peșterilor, și ce-o mai rămas după drujbele furioase ale străinilor ce defrișează pădurile virgine, moștenire rămasă de la strămoșii daci. Aerul tare al înălțimilor dă respirație și speranța adevărată: mai sus e doar Dumnezeu!

La tribună se îmbulzesc potentații zilei cu promisiuni, dar nimeni nu-i ia la rost, căci de la catedră, la piedestalul înalt al judecătorilor, ori la amvon, totul e negustorie, luată cu împrumut nerambursabil și experimental pe „paralele plebei”, suferinde a leului, de aur odinioară!. Ce e mai tragic că s-au vândut de gratis conștiințe, s-a amanetat viitorul, fără răscumpărare posibilă, s-au dat zăcămintele de petrol și gaze, s-a dat pământul la străini și odată cu el cel mai prețios tezaur: capitalul de resursă umană. Ca oglinda spartă să se refacă avem nevoie de viziune pentru viitor. Dar să o facem noi. Să fim clar înțeleși: nu ne gândim la intoleranță, ci dimpotrivă, dacă bunul creator Dumnezeu ne-a făcut egali, de ce nu suntem lăsați să ne făurim singuri viitorul? De ce trebuie să exportăm creiere gata șlefuite, ca diamante prețioase, luate cu bucata, ca buștenii? Ar fi nevoie de o recunoaștere a principiului omeniei pe baza de confrerie și solidaritate, că uniți suntem mai tari și mai buni.

Spovedania publică

Cine am fost, cine suntem și ce vrem să fim?, ar trebui să fie bine știut, de la mediile academice, la cele spirituale și culturale, căci, nu-i așa, marile spirite europene de pe plaiurile Grădinii Maicii Domnului au împânzit Europa, după roza vânturilor. Ideea fundamentală a mișcării libere, ce ascultă numai de tainica poruncă lăuntrică, pune în balanță impulsul tainic al firii, cu bune și slăbiciuni omenești, dar valorifică patrimoniul de gândire și misterul creației ce primește cu smerenie orice curent de civilizație, care se adaugă și performează tradiția milenară, integrând-o în șuvoiul torentului european. De uită cineva, ori nu știe, că de aici au roit neamurile care au populat lumea îl invit să răsfoiască opera lui Nicolo Zeno, despre Cărțile Geților, scrisă la 1575!. Cu privirile ațintite ca spre coloana fără de sfârșit, cu gândul la tricolorul imens „ca bolta cerului de necuprins”, cu picioarele pe pământ în care avem rădăcini de la strămoși, să judece fiecare cât farmec am așternut pe jos, să plutească prin pulberea de stele alături de Luceafărul Eminescu, și în ritmul frumosului etern să resimțim adierea zefirului năzuințelor neamului românesc. Reînvierea unor pagini de glorios trecut, prezentat ca pildă tineretului. Reamintesc că toate marile fapte istorice au fost săvârșite de tineri! Tineretul pașoptist, dorobanții de pe redute, eroii țărani de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Tisa, Budapesta, Basarabia, Odesa, Cotul Donului, Crimeea, Oarba de Mureș, Carei, Budapesta, Praga, Viena, numai feciori, unul și unul!. Alipirea românilor la curentul de dezrobire care revoluționat Continentul Europa s-a făcut printr-un mănunchi de tineri intelectuali, muți dintre ei români încă neegalați.

Orfani de conducători?

Apăsarea străină, din trecutul dinaintea unnirii, devenise de nesuportat. Și atunci, la curtea episcopească din Blaj, unde fusese singurul nostru adăpost pe vremuri, se furișase un spirit revolut al Școlii Ardelene. Loviți de microbul morbid de renunțare când, până și patriotul mitropolit Andrei Șaguna, devenit baron, după ce își atinsese scopurile parțial, parcă ostenise, pentru a înzestra apoi ortodoxia cu tot ce agonisise o viață, sau Vasile Mangra, care se lipise de tronul împărătesc cu totul, cu scaunul arhieresc, uitând de neamul său după ce „s-a visat și văzut vlădică…” Adică osteneală și pasivitate politică, civică și religioasă. Bonjuriștii imberbi au luat destinele naționale și le-au desăvârșit, sub sfatul tradițional al bătrânilor. Lupta între generații, a redeșteptat spiritul național, specific popoarelor europene. Tinerii au înțeles mai repede marile transformări, și cum n-aveau nimic a pierde, au fost dispuși la sacrificiu.

Ungurii, în acele vremuri, bravau prin asimilarea politețurilor latine, deși nu aveau abilitatea conversației și a însușirii limbii latine, foloseau formule de salut și adresare oficială. Iată câteva exemple: Domine illustrissime, față de un magnat, sau Domine reverende, față de un reprezentant al bisericii, sau de servus barátom (prietene), ori expresii politicoase față de dame: szivem, rozsám, gyönggyöm (inimioară, bujorul meu, frumusețea mea), expresii metaforice asemenea limbilor asiatice cu adresabilitate prietenească, de politețe curtenitoare, cu formule familiare, spre lingușitoare, care ar sugera cumva ospitalitatea maghiară, cu toată duritate de expresie și sonoritate a limbii. Cu toate că și țăranul ungur avea aceleași expresii de vocabular ca și magnatul ungur. Într-o lucrare, apărută la Paris, în 1850, țăranul ungur era caracterizat „grav ca un turc, un otoman care voia să exprime agitația lui Mahomed, din timpul masacrului Janissaires, ce zice că e un sultan cu mers de franc”[5]. Și pentru că totul trebuia „ungurizat”, expresiile onoare au devenit becsület, iar ca parolă de onoare: becsületes. Se lăudau ungurii cu dansul și vinul, cu cântecul țigănesc, musai unguresc, rebotezat: „magyar-tzigan”. Fizionomia le trăda însă originea asiatică: mare și musculoasă, față plină și frunte degajată, expresie gravă și fermă, cu gesturi și zâmbet grav, lipsit de noblețe[6], cu pletele în vânt încălecați, sau pe capra atelajelor cu cai. Ca soldați voluntari, ungurii aveau respect față de német csásár (împăratul german) și față de fanfara militară. Husarii erau mândri de uniforma și caii lor, admirați de țărani, ca eroi binecuvântați (áldott Magyaorság), gratulați cu expresia „lóra termett a magyar” (de pe cal s-a făcut ungurul), iar mânzul (csikó) devenind expresie familiară. Ca luptători, sursele franceze i-au nominalizat pe unguri, apărătorii din răsărit ai Europei sub domnia românului Iancu de Hunedoara în contra barbarie otomane.

Cât privește portul popular românesc, se observa diferența dintre: șubă și suman, gaci, opinci, ie, pieptar, catrințe, denumiri latinești și ornamentică specific daco-românească. Albul cămeșilor românești toarse din lână, in, tort de cânepă, țesute în război cu modele geometrice și tricolor, evidențiau și diferențiau pe românii majoritari de celelalte naționalități, chiar dacă ungurii se vedeau doar pe sine. Replica românilor, rostită printre dinții încleștați: ține minte! Horea, Cloșca, Iancu, Bărnuțiu.

În Ardeal, tinerii făcuseră adunarea de la Blaj peste capul bătrânilor circumspecți, ei însă se transformară în prefecți și tribuni și au comandat armate victorioase de țărani, după ce abia descifraseră dreptul canonic la teologia din Blaj. Avram Iancu la 24 (douăzeci și patru) de ani era în comitetul de pacificare națională, omul cel mai temut, și greutatea lui personală inclină balanța războiului. Silueta tânărului avocat domina mulțimea. Și împrejurul lui se agita la posturi de comanda băiețandri cu profilul îndrăzneț, care și-au întrerupt cartea ca să alerge la examenul morții. Acolo la Țebea, în aerul proaspăt al brazilor, la mormântul Iancului, sufletul curat al românilor, bătut de atâtea vânturi, amestecă amintirile de ieri cu îndemnurile de un viitor dornic de lumină și de puritate, închinat cultului tinereții. Așa a fost odată, spre cinstea lor!

Românii din afara graniţelor Ţării

Românii din afara graniţelor Ţării se vo repatria vreodată? Bălcescu, la 28 de ani, avea credința mântuitoare, fapt pentru care fie la Paris, Londra ca diplomat, la București, Budapesta sau în Munții Abrudului, ori la Palermo, unde scrisese epopeea fără egal a lui Mihai Viteazul. A pus aureolă pe coroana tinereții pașoptiștilor pentru izbânda marelui ideal. Îndrăzneala lui Horea de-a merge cu „ponos la împărat” venea din pornirea și convingerea că „doar n-o fi și împăratul ungur!” Pagina cea mai trista, însă, care ne urmărește și astăzi, ca o boală de adolescență, e închisoarea intelectuală în care am trăit noi, lupta surdă din interiorul politic, reciproc acuzatori și victime: de corupție, lipsă de profesionalism și viziune. O dezamăgire continuă de mai bine de un sfert de veac. Când vor urca, din nou, tinerii România pe locul 16 în lume, cum era în anii '80? Cu ce-am păcătuit de nu am reușit a nu crea un acord între sufletul moștenit și preceptele civilizației care venea să ne înstrăineze? „Alma Mater-ul de la Budapesta și Viena”, schimbate cu „Alam Mater de la...”, căci școala românească au stricat-o și au spurcat-o cu lozinca: „haznaua din curte...”.

 Sub zidurile reci și sumbre ale ministerelor, ocupate de oameni necalificați, lipsiți de seriozitate, puși pe căpătuială, s-a plimbat „revolta mea intimă”, care îmi reamintea mereu de porțile la care de apucau străbunii să bată, li se refuzau revendicările. Pedagogic, opresorului de altădată, îi aplicăm ideile de baza și facem din noi, din nou, ca pe vremuri: „ieniceri și mercenari voluntari”[7]. Pentru acest scop colaborau, în trecut, toate instituțiile opresoare și deformatoare ale sufletului: grădinița, școală, mediu social, gazetele cu turn de veghe, biserica, fiece respirație națională. În spate era punct de sprijin: întinsa civilizație geto-dacică, în față erau idealurile naționale. Între aceste repere s-au culturalizat și au rezistat, printre străini, românii la școlile străine. Astăzi, sub semnul „integrării” ne sunt livrate: „recomandări și programe”, obligatorii!

Notă - Fragment din: „Pași pe caldarâm” - lucrare în curs de apariţie

----------------------------------------------