„Cei care îşi pierd limba maternă îşi pierd, de fapt, şi sufletul, înlocuindu-l cu altul de împrumut"
Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu: Ro­mâ­nia a fost sau nu a fost pregătită pentru in­trarea în Uniunea Europeană? Pe ce elemente vă întemeiați opinia?

Ioan Barbu: A fost şi n-a fost coaptă. A spus-o, recent, într-o variantă asemănătoare, și Guvernatorul Mugur Isărescu. Încă ni se reproşează - și pe bună dreptate - o corupţie scandaloasă, existentă nu atât în masa populaţiei, cât mai cu seamă la vârf. Este, se pare, la ora de faţă, cel mai grav impedi­ment în drumul României spre a ieși din criza în care s-a afundat până la gât. S-au luat şi se mai iau o serie de măsuri pentru stăvi­lirea fenome­nului. Însă fenomenul nu se lasă stârpit, nici stăvilit, adesea nici diminuat; ba chiar escala­dează. Ni se mai reproşează, ceea ce iarăşi constituie o frână demnă de luat în seamă în tentativa României de a ieși din criză, un anume spirit de indisciplină, o aplecare (nativă, spun unii) spre anar­hie, spre dezordine, spre chiul, elemente ferm repu­diate de structurile europene. Sigur că „democraţia" prost înţeleasă a favorizat și favorizează susmen­ţio­na­tele defecte de conştiinţă şi de comportament, dar nu e mai puţin adevărat că, atunci când i s-a creat con­diţiile unei munci corecte şi răsplătite, românul a dat dovada unui muncitor evoluat, prob, onest, harnic şi intrepid, cu nimic mai prejos decât colegii lui din ţă­rile Uniunii Europene. O demonstrează şi milioanele de români care muncesc în străi­nătate, cu deosebire în Spaţiul Schengen, unde s-au făcut, în marea lor majoritate, cunoscuţi, stimaţi şi respectaţi. Excludem excepțiile; fiecare țară are uscăturile ei. Întorşi acasă, aceşti români aduc cu ei expe­rienţa muncii din Occident, cu rigorile atât de drastice, dar şi cu împlinirile de rigoare. Iată o şcoală la care se pot forma tinerii de azi ai României.

MDP: Dincolo de factorii de ordin economic şi politic, există - poate, mai important decât aceştia - factorul uman. Unii observatori situează poporul român între „stupid people" şi „intrepid people". La ce pol vă si­tuați?

Ioan Barbu: Cele zise, prin 1990, de Silviu Brucan, autorul aserţiunii potri­vit căreia poporul de la Dunăre şi Carpaţi ar fi un „stu­pid people", zise pe care cel care le-a formulat le-a retractat ulterior (nu ştiu cu câtă sinceritate!), au to­tuşi, chiar dacă nu la modul major, o oarecare acope­rire în fapte. Avem printre noi, într-adevăr, nişte „stu­pizi", care sunt leneşii, hoţii, corupţii, unii din ei (sau mulţi din ei!) cocoţaţi în vârful scării sociale. Dar mă încăpă­ţânez să cred, întemeindu-mă pe fapte, că ţara care a dat ome­nirii atâtea nume de referinţă în varii planuri, de la ştiinţă şi tehnică la literatură şi artă, este un inepuizabil rezervor de vrednicie, de talent, de geniu – calităţi de care lumea de azi, implicit țările Uniunii Europene, au atâta nevoie. Partea semnificativă a românilor o reprezintă cei care mun­cesc, uneori din greu, pentru perfecţionarea şi realizarea lor, în sensul moral şi larg cultural al cu­vân­tului. Aceştia ne destăi­nuie pe noi, românii, nu ca pe un „stupide people", ci ca pe un „intrepid people". Am vi­zitat câteva ţări din lume unde trăiesc şi mun­cesc români. Deşi sunt supuşi, în dese cazuri, unor ju­de­căţi critice din partea cetățenilor sau autorităţilor, de cele mai multe ori pe nedrept, din pricina unei mentalităţi conser­va­toare şi - să mă ierte domniile lor - răuvoitoare sau chiar retro­grade, mai devreme sau mai târziu marea majoritate a românilor şi-au cucerit, în societate, locul ce li se cu­ve­nea, adesea un loc de vârf, demonstrând adevărul locuţiunii „Per aspera ad astra" (Pe căi aspre către ste­le).

MDP: Care sunt, după părerea Dvs., punctele slabe în efor­­tul Ro­mâniei de a accede spre civilizație și bunăstare? Dar punctele ferme, de referinţă?

Ioan Barbu: Punctele slabe le-am numit deja: corupţia, indo­lenţa, lenea, chiulul, hoţia. Am numit şi punctele de referinţă, la care aş adăuga şi capacitatea extraordinară a românului, dovedită în întreaga sa istorie, ca şi în prezent, de a-şi asuma şi asimila noutatea pe orice plan, indiferent din ce colţ al planetei vine, îmbo­găţind-o cu experienţa şi cu geniul său şi redând-o lumii într-o nouă şi superioară calitate. Întorcându-mă la punctele slabe, aş dori să accentuez că important este nu să ne punem cenuşă în cap, lamentându-ne asupra acestor puncte, ci să facem cele de cuviinţă pentru a scăpa de ele. Cum? Este, fireşte, o datorie per­sonală a fiecăruia, o datorie cetăţe­nească, de a găsi cele mai adecvate soluţii ca să le extirpăm din viaţa noastră. Fireşte, în primul rând este obligaţia președintelui țării, a guvernanţilor de azi, a parlamentarilor și politicienilor, care, subliniez, sunt singurii abilitaţi, prin votul de încredere al românilor, să creeze acele condiţii care să favorizeze accesul la punctele ferme, de referinţă, ale activităţii naţionale pe toate planurile.

MDP: Să ne aducem aminte că peste 70 la sută dintre români au manifestat încredere în structurile europene. De ce oare? Din pur optimism?

Ioan Barbu: Da, din pur optimism... Optimişti am fost de când ne ştim, altfel n-am fi putut birui amara şi aspra potrivnicie a vremurilor, salvându-ne ca na­ţiune şi ca ţară. Poate că au fost și sunt destui dintre cei care încă mai cred că în Occident umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar cei lucizi dintre noi - şi sper ca aceştia să fie cât mai mulţi – și-au dat repede și limpede seama că după aderarea la Uniunea Europeană au urmat zile destul de grele, poate chiar foarte grele, coroborate cu efectele crizei, care au pretins dure privaţiuni, dure eforturi, din partea numai a celor mulți și săraci. Iar covrigul din coada câinelui nu-l vom vedea niciodată, cum nu-l văd nici alţii, care se află deja în comunitate cu mulţi ani înaintea noas­tră. Se vede cu ochiul liber de către oricine: am ajuns la mila U.E. pentru un litru de ulei, pentru câteva kilograme de făină și câteva pachete cu biscuiți.

MDP: Cum vi se pare actuala guvernare a României? Merită ea cârma destinului nostru naţional?

Ioan Barbu: Actuala noastă guvernare, mi-aş permite s-o sfătuiesc, să nu se mai bată cu pum­nii în piept susţi­nând că deține marele secret al ieșirii României din șocul crizei. Acest „merit", dacă îl putem numi aşa, va aparţine isto­riei, stadiului de dezvoltare a societăţii planetare, care impune cu necesitate alianţa eforturilor fiecărei țări şi ale tuturora laolaltă în vede­rea construirii unei lumi mai bune şi mai drepte. În loc să-şi aroge merite pe care nu le au, parlamentarii, politicienii, guver­nanţii ar face bine să-şi vadă lungul nasului şi, dacă se poate, să vadă mai limpede ce nevoi au ţara şi popo­rul, ce trebuie întreprins grabnic pentru a stârpi cât de cât sărăcia, care a ajuns, în ultimii ani, de când președintele Traian Băsescu a lansat sloganul „Să trăiți bine!", în casele a milioane și milioane de români. Spunea un istoric – și bine spunea: „Dacă România profundă se zbate în dificultăți și deznădejde, clasa politică prosperă." Iată doar câteva cuvinte care definesc cele două decenii de capitalism rapace, acaparator.

MDP: Vreau să vă pun o întrebare în legătură cu tânăra gene­raţie. Ce trebuie să facă, înainte de toate, tinerii din Româ­nia? Să plece din țară, cum i-a sfătuit președintele Traian Băsescu, ori să rămână?

Ioan Barbu: Avem tineri, mii și mii, foarte inteligenți. Cineva spunea: cei mai mulți pe metru patrat... Să plece și să studieze în mari și prestigioase universități din lume, dar să se întoarcă acasă. Sunt convins că vremurile se vor schimba în bine, impostura, tâlhăria politică și guvernarea prin fraudarea drepturilor poporului vor pieri cât de curând. Îi sfătuiesc pe tinerii noştri să-şi pună în faţă modele noi de muncă, de comportament, de ideal din cultura universală. Să nu-şi facă chip cioplit din conducătorii de azi ai ţării! Îmi amintesc, bunăoară, că la deschide­rea anului de învăţământ 2005 - 2006, preşedintele Traian Băsescu, aflat la începutul primului său mandat, s-a dus la o şcoală din Bucureşti și s-a lăudat tine­rilor că el n-a fost niciodată premiant şi că, uite, a ajuns omul numărul unu al României! Frumoasă pildă pentru cei ce tre­buie să înveţe! Îi sfătuiesc pe tineri, totodată, să se apropie cât mai mult și de cultura română, fiindcă și aceasta le poate face daruri multiple. Să ia exemplu de trudă şi abne­gaţie întru slujirea ţării şi a neamului de la marii noştri condu­cători, politicieni, oameni de ştiinţă şi cultură, scriitori şi dascăli a căror consacrare în lume au confirmat-o veacurile. Între aceştia, i-aş aminti pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Alexan­dru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand, Nicolae Titulescu, Spiru Haret, Alex­andru Lahovari, Nicolae Iorga, Constantin Brân­cuşi, George Enescu, Henri Coandă şi mulţi, mulți alţii, care rămân, până astăzi, neîntrecuţi.

MDP: Totuși, li se reproşează uneori românilor o anumită „îna­poiere" sau „patriarhalitate", vădită mai ales în mediul rustic, unde cultivarea tradiţiilor, a unor stră­­vechi valori culturale şi de civilizaţie nu se lasă înfrânte de asaltul vieţii mo­derne. Care este opinia Dvs.?

Ioan Barbu: Definiţia sau emblema de forţă a unui popor o dă, se ştie, cultura sa, întemeiată pe elementele lui de civilizaţie, de viaţă spirituală, de religie, de apetenţă pentru frumos şi bine şi de talentul de a făuri acest fru­mos şi bine. România are o cultură care poate dia­loga de la egal la egal cu toate culturile zise „mari" ale lumii contemporane. Îmi permit să repet ce-am decla­rat, cu câțiva în urmă, la Miami, în Florida, unui jur­na­list de la o publicaţie americană: „Cultura română este de mult o cultură europeană, decretată ca atare de cele mai luminate capete ale continentului. Un Dimitrie Cantemir sau un B. P. Hasdeu, ca exponenţi ai culturii române, discutau de la egal la egal cu exponenţii mari­lor culturi apusene, care le recu­noşteau cu sinceritate me­ritele. Cât priveşte creaţia noastră populară, folclo­rul, etnografia, ocupăm unul dintre primele locuri din lume atât prin bogăţia, diversitatea şi originalitatea aces­­tora, cât şi prin modul în care am ştiut şi am izbu­tit să le conservăm, aducându-le pure, nealterate, în circuitul de valori al prezentului. Sunt lucruri care în Europa şi în alte părţi ale lumii s-au pierdut, iar Eu­ropa şi lumea au nevoie de ele, dovadă interesul acut care există în prezent în multe părți ale globului faţă de tezaurul cultural şi spiritual al României."

MDP: România a fost, după cum se ştie, în decursul zbu­­ciu­ma­tei sale istorii, un scut de apărare a Eu­ro­pei occidentale, a creştinătăţii ei, în calea distru­gătoa­rei invazii otomane. Europa are, deci, o datorie de conştiinţă şi de onoare faţă de România. Credeți că şi-a plătit-o?

Ioan Barbu: Aş dori să reamintesc tuturor cape­telor luminate ale continentului nostru, care diriguiesc soarta sa din toate punctele de vedere (politic, economic, social, ju­ridic etc.), că poporul român, subliniez, poporul român a făcut şi va face tot ce-i stă în putinţă pentru reaşe­zarea noastră, sub alte auspicii politice, într-o Europă în care ne aflăm şi ne-am aflat dintotdeauna, nu numai geografic, ci şi istoric. Să nu se ia în seamă prea mult situația deplorabilă în care se află astăzi România, care, sunt convins, este vremelnică. Şi din punctul de vedere al civilizaţiei - cu excepţia jumă­tăţii de secol în care ne-am aflat sub dictatura comunistă - suntem de mult europeni. O precizare: civilizaţia, ca şi cultura româ­nilor n-au stagnat în anii dictaturii bolşevice, ci, dimpotrivă, au înre­gistrat varii şi chiar multiple progrese. Aceste progrese, con­sem­nate de istorie, n-au fost ope­ra unei ideologii, ci a efortu­rilor, adesea dramatice, ale unui întreg popor. Şi, acum, ca să răspund direct la întrebarea din urmă, vreau să spun că Europa nu şi-a plătit nici pe departe datoriile faţă de România. Mai are mult, foarte mult până să le achite. E drept, ne-a dat şi ne dă nişte bani, chiar sume importante, dar, n-aveţi grijă, o să-şi scoată cu vârf şi îndesat pârleala, chiar şi în ce pri­veşte „darurile" nerambursabile.

MDP: Sunteți optimist și convins că situația grea în care se află astăzi România este vremelnică. Ce trebuie să abandoneze românul, în pragul anului 2011, ce trebuie să ia cu el în noul deceniu?

Ioan Barbu: Am vorbit mai înainte despre câteva dintre racilele care încă ne trag în jos, cum şi despre elementele apte să ne potenţeze ascensiunea pe toate planurile. M-am referit la elemente de ordin economic, social, cultural, istoric, nu însă şi la cele ce ţin de spaţiul în care ne-am circumscris existenţa, de geografia noastră. Şi mă gân­desc, când spun asta, la acele răni care încă mai sânge­rează, la acele părţi smulse crâncen din trupul Româ­niei, care se numesc Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei. Au făcut, oare, tot ce se cuvine şi tot ce tre­buie cei care s-au aflat la cârma ţării noastre pentru ca Basarabia, actuala Repu­blică Moldova, să ne urmeze în drumul spre U.E.? Va trebui, cum spuneam, să abandonăm multe în existenţa noastră „europenistă", dar nu trebuie să abandonăm, şter­gându-le din me­mo­rie şi din suflet, ca şi cum n-ar exista şi nici n-ar fi existat vreodată, aceste ţinuturi din răsăritul geografiei şi al fiinţei noastre, în care trăiesc români şi în care bat inimi de români. Dacă îi abandonăm, urmaşii n-o să ne ierte! Îmi amin­tesc şi azi o întâmplare care m-a cutremurat şi mă cutremură. S-a petrecut în 1992, când, împreună cu câțiva compatrioți din „linia întâi", am fost martor la sânge­roasele lupte fratricide dintre basarabeni şi aşa-zişii „nistreni". Acolo, pe câmpul de luptă, s-a petrecut atunci un moment cumplit. Un lunetist al armatei de la Tiraspol m-a luat la ochi şi, dacă n-ar fi fost gestul providenţial al unui colonel basarabean aflat lângă mine, care m-a smuls de sub ţinta morţii, astăzi n-aş mai fi printre cei vii. Acel colonel român, coman­dan­tul unei unităţi de miliţie din Cocieri, raionul Dubă­sari, care mi-a salvat viaţa, a scris şi mi-a înmânat, acolo, sub ploaia de gloanţe şi de obuze, un mesaj de suflet pentru „fraţii de peste Prut", pe care l-am publicat în ziarul pe care îl editez, „Curierul de Vâlcea". Abia mi-a scris acele câteva cuvinte, pline de adâncă emoţie, rupte din inimă pentru cititorii noştri, pentru noi, cei din Ţară, că obuzul unui „Brandt" i-a smuls braţul drept din umăr. Au fost ultimele cuvinte româneşti, scrise de un român despărţit de ai lui printr-un rapt istoric cu care nu ne vom împăca niciodată. Păstrez și astăzi jumătatea de coală pe care a scris cuvintele sale testament, un vibrant şi însângerat apel la restaurarea fiinţei neamului între fruntariile ei dintotdeauna. Subliniez, am intrat în Uniunea Europeană, într-un nou cadru de existenţă, doar cu o parte dintre români, lăsându-i pe ceilalţi de izbelişte...

MDP: Ca scriitor și ca jurnalist, ați făcut, de-a lungul anilor, multe și lungi călătorii de documentare în țări din Europa și America de Nord. Cum ne proiectăm noi, ro­mânii, în conştiinţa lumii? Cu ce ochi ne privesc cetățenii altor țări, ce ştiu şi ce nu ştiu despre noi?

Ioan Barbu: Am vizitat Statele Unite și Canada, aproape toate țările din Europa, cu mici excepții, am stat de vorbă, pretutindeni, cu personalităţi din diverse domenii, de diverse profesii: scriitori, artişti, cărturari, savanţi, oameni politici, par­la­mentari, oameni de afaceri, feţe bisericeşti, cu nenumărați oameni simpli ş.a. Ce m-a izbit, înainte de orice, a fost interesul tuturor - un interes adesea arză­tor - faţă de cele ce se petrec, astăzi, în România de după acel decembrie de foc și însângerat al anului 1989. Nu, ţara noastră nu este într-un con de umbră, cum cred şi afirmă unii, ci în prim-planul atenţiei lumii! Ce ştiu şi ce nu ştiu cei de acolo despre noi? Ştiu multe lu­cruri – şi adevărate, şi false. Din nefericire, ultimele încă predomină. Nu, nu suntem socotiţi antropofagi, nici trăitori în epoca de piatră, dar, vai!, uneori nu prea de­parte de o astfel de imagine. Valorile şi cuceririle de ieri şi de azi ale României sunt, dacă nu ignorate, pri­vi­te printr-o optică deformatoare. Pentru mulţi, Româ­nia este ţara corupţiei, a prostituatelor, care fac trotua­rul, cu răsmiile, în tot Occidentul, a cerşetorilor şi a ho­­ţilor, care, la fel, ne-au dus buhul pretutindeni. Nici­odată n-o să ne proiectăm onest în ochii şi în con­ştiinţa italienilor, de exemplu, atâta timp cât principalele artere ale Romei se află sub ocupaţia „fetiţelor" de consum venite din Româ­nia sau a cerșetorilor. Nu mai vorbesc de crimele, tâlhăriile, traficul de droguri, de arme, în care au fost şi încă sunt implicaţi români. Astfel că, pen­tru unii cetăţeni ai altor naţii, Româ­nia este o ţară de care e bine să te fereşti. Cum poţi lupta îm­po­triva unei astfel de degradante imagini? O asemenea întrebare pro­voacă imediat o alta, comple­men­tară ei: cine trebuie să ducă această luptă? În mod firesc, re­prezentanţii României în aceste ţări, diplo­ma­ţii noş­tri. Aici, însă, sunt obligat - faptele mă obligă! – să con­stat cu tristeţe că sun­tem într-un mare şi sumbru impas. Unii diplomaţi de-ai noş­tri „recompensați" politic sau alții neclintiţi din posturi de zeci de ani, doar mutaţi din­tr-o ţară în alta, fără să cunoască „pe viu" realităţile Ro­mâ­niei, sunt - cu excepţii, desigur! - robi ai unor ati­tu­dini pasive, ca să nu zic mai mult, în faţa imagi­ni­lor uneori reale, dar deseori strâmbe, contrafăcute, pri­vind Ro­mâ­nia şi pe români. Mari experţi în a organiza recep­ţii şi primiri ale mai-marilor de la Bucureşti, primiri care înghit zeci şi sute de miliarde de lei, aceşti pseudo-diplomaţi, că altfel nu-i pot numi, sunt cu totul desco­periţi atunci când trebuie să producă argumente în favoarea ţării. Am stat de vorbă cu scriitori, oameni de știință, cu intelectuali de vază care mi-au vorbit despre cultura unor diplomați, despre cunoştinţele lor despre istoria, spi­ri­tualitatea şi geniul creator al românilor. Mi s-a spus, pe șleau: „Domnule, cunoștințele unora sunt puţine, rudimentare, uneori chiar false; şi asta, în timp ce atâ­ţia tineri români cu studii de diplomaţie - inteli­genţi, energici, absolvenţi de mari şi reputate universităţi ale lumii sau din ţară, buni cunoscători nu numai ai României şi ai valorilor ei, ci şi ai modului în care acestea pot fi re­cep­tate de un Occident pândit şi îmbrăţişat de spiritul globalizant, nu totdeauna dispus să recunoască supe­rio­ritatea altora în diverse domenii - sunt şomeri!" Foarte puţin se face şi la Bucu­reşti, nu numai în reprezen­tanţele noas­tre diplomatice, pen­tru promovarea imaginii co­recte a României, a acelei Românii care nu înseamnă nici pe departe doar scursu­rile ce năpădesc şi macu­lează trotuarele Occi­den­tului. Banii destinaţi acestei imagini se duc, une­ori, pe organizarea unor consfătuiri sterile, pe dele­gaţii fără vreun folos ţării, nu - cum ar fi necesar şi firesc - pe stimularea tele­vi­ziunilor şi a ziarelor străi­ne să vină aici, în România, ca să ne cunoască la faţa locului; sau - cum iarăşi ar fi necesar şi firesc - pe tipă­rirea unor cărţi în limbi străine care să reveleze geniul poporului de la Dunăre şi Carpaţi. Dacă s-au mai făcut unele tra­duceri, nu s-a început cu clasicii literaturii noastre, care au ce spune lumii, ci cu scrii­toraşi care, cum ies în Europa, cum dispar în tenebrele indi­fe­renţei publicului. Dacă n-ar fi paro­hiile noastre orto­doxe, care se nasc pe an ce trece, sin­gu­rele care ţin aprinsă flacăra culturii şi a spirituali­tăţii româneşti, chiar că ne-am merita verdictul de trăitori în bezna ignoranţei. Doar Biserica noastră, prin cele două Mi­tro­polii - din Paris şi Nürnberg - şi prin episcopiile și parohiile lor, desfăşoară o operă vastă de împrăştiere de cultură şi de duh românesc, de luminare a publi­cului străin asu­pra valorilor noastre; operă pe care ar trebui s-o facă împreună cu ambasadele noastre şi cu instituţiile noas­tre de cultură. Dar ambasadele noastre – cu unele ex­cep­ţii, cum spuneam mai înainte - nu sunt porţi de des­chidere a României spre lume, ci redute care blochează deschiderea. Sunt puțini diplomaţi ai noştri care merg la Liturghii, unde pot întâlni, în fiecare duminică sau în zile de sărbători sfinte, români, bărbați și femei, vârstici sau tineri aflaţi la studii în străinătate, care sunt cu miile.

MDP: Şi ce ne mai trebuie, ca să putem să ne arătăm faţa ade­vărată în lume?

Ioan Barbu: Să fie înfiinţate biblioteci şi librării în marile ora­şe ale continen­tului şi ale lumii. Cele, prea puţine, care există, etalează rafturi cu poveri sărăcuţe, cu cărţi fără valoare, neimportante pentru străini. Cărţi care nu-i atrag nici pe românii de acolo, fiindcă nu le spun ni­mic.

MDP: Deci, am bătut la uşa Uniunii Europene împovăraţi de multe tare, ca de un blestem...

Ioan Barbu: Sunt racile care încă ne apasă umerii mult mai mult decât se poate imagina!

MDP: Haideți, totuşi, să încheiem acest interviu la un mod mai optimist!...

Ioan Barbu: Aşa vom face, pentru că, în ce mă priveşte, chiar sunt un optimist, un încrezător în viitor, cum spuneam. Şi îmi sprijin această încre­dere, în primul rând, pe tinerii români - pe cei de aici şi pe cei din străinătate - care ne dau atâ­tea puternice şi emoţionante dovezi că ştiu ce vor şi că sunt întru totul capabili să-şi trans­forme vrerile, frumoasele lor vreri, în faptă vie, spre triumful binelui în urgisita noastră ţară; cu alte cuvinte, să înlăture această povară pe care o ducem în cârcă în mod neme­ritat, dacă ne raportăm la glorioasele fapte ale înain­ta­şilor noştri.

MDP: Totuși, ați omis să vă prezentați cititorilor, maestre Ioan Barbu! Numiți, vă rog, câteva momente de relevanţă ale vieţii şi activităţii de până acum.

Ioan Barbu: O voi face. Am văzut lumina zilei într-o duminică de Florar, pe 15 mai 1938, în localitatea Corbu, judeţul Olt, România. De câte ori revin în satul natal, regăsesc acelaşi pitoresc al locurilor şi al casei în care m-am născut, cu neclintiţii nuci sau meri aromi­tori, cu ace­leaşi vechi obiceiuri de pe vremea bunicii Anica, a mamei mele Florica şi a tatălui meu Marin, bărbat falnic şi drept ca bradul din faţa pridvorului. Toţi trei îşi dorm astăzi somnul de veci, sub aceeaşi lespede, în cimitirul din sat. De-a lungul celor peste şapte decenii, viaţa mi-a oferit o mulţime de surprize, unele triste, altele mai puţin triste. Am trăit şi o seamă de succese, care au stârnit, fireşte, admiraţie, dar şi des­tulă invidie. N-am uitat nimic din anii dureroşi pe care i-am trăit după instaurarea comunismului în ţară, când eram deseori admonestat şi hăituit pentru că eram fiul unui jandarm cu grade, care slujise, cum spuneau politrucii roșii, „regimul exploata­tor burghezo-moşieresc". Din pricina acestei „vini", tatăl meu a făcut deseori cunoştinţă cu „mâna de fier a dictaturii proletariatului", chiar şi cu beciurile securităţii, unde a fost bătut şi maltratat; dar a păstrat în gene lacrima acelei tăceri solemne şi demne a sfintei mândrii. Am trăit mereu în suflet cu faptele şi curajul unor ase­me­nea oameni minunaţi şi cu încrederea că neamul nos­tru românesc n-are de ce să se mai teamă de moarte. Cu timpul, am iertat totul; i-am iertat pe toţi cei care mi-au făcut rău sau mi-au dorit răul. Aşa cum am învăţat de la bunica mea, neştiutoare de carte: să iert, dar să nu uit!

În ultimele două decenii, am împletit munca de jurnalist cu cea de scriitor. La 19 ianuarie 1990, am fondat, împreună cu câţiva colegi, primul cotidian par­ti­cular din România post-comunistă - „Curierul de Vâlcea" - ziar independent, al cărui unic editor sunt în prezent. Am fondat, de asemenea, Editura „Antim Ivireanul", astăzi cunoscută nu numai în ţară, ci şi peste hotare, prin publicarea unor importante cărţi semnate de scriitori ro­mâni din exil, cum şi publicaţia lunară „Curierul lite­rar şi artistic", revistă a românilor de pretutindeni. Am scris aproape douăzeci de cărți, lansate în țară și peste hotare. Cu ocazia lansării unui volum în Statele Unite, un reporter de la un săptămânal care apare în Anaheim, în Cali­fornia, m-a întrebat, printre altele, ce anume din cultura de baş­tină m-a inspirat în profesie, de-a lungul anilor. I-am răspuns ceea ce mi-a dictat sufletul şi voi răspunde la fel ori de câte ori mi se va mai adresa această întrebare: Cultura română mi-a fă­cut daruri multiple şi tot ce am realizat, ca scriitor şi ca jurnalist, se datorează, în pri­mul rând, limbii şi lite­raturii române, amândouă de o unică vastitate, de o uni­că bogăţie. Importantă este nu nu­mai (sau nu atât) obârşia unui neam, cât dăinuirea şi perenitatea lui. Dăinuim, iată, prin volburile istoriei, rămânând teferi, rămâ­nând români, latini prin limbă, datini şi grai. Căci „noi locului ne ţinem,/ cum am fost aşa rămânem". Dăi­nuim de mai bine de 2000 de ani şi n-avem de gând să pierim de pe faţa pămân­tului, aşa cum şi-au dorit şi încă îşi mai doresc unii. Iar dacă vreo catastrofă (asta, ca să împingem ima­ginaţia în imposibil) ne-ar smulge pământul de sub tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am locui în Limba Ro­mână, cum zice poetul, în Limba Latină, cu tot ce com­­portă acest termen ca frumu­seţe şi duh, ca dura­bilitate şi ca nemurire.

Nu mai puţin m-a inspirat exemplul de trudă şi de abnegaţie în sluji­rea ideii al marilor noştri gazetari şi scriitori, în primul rând l-aș aminti pe Mihai Eminescu, poetul și gazetarul, care rămâne, până astăzi, neîntrecut. Am acordat cărţii un rol primordial în for­marea mea profe­sio­nală. Eu consider cartea cea mai importantă hrană a unui contemporan, chiar dacă au apărut aceste mijloace moderne: radioul, televiziunea, internetul etc., care îl îndepărtează pe tânăr din faţa căr­ţii. Cartea rămâne primordială în pregătirea cul­tu­ral-generală a oricărui individ. Fără carte, astăzi, nu poţi să faci niciun pas spre cultura universală.

În călătoriile mele din ultimii ani peste hotare, am constatat că mulţi dintre români au excelat în pro­fe­siile lor odată ce au ajuns în ţări străine. Nu este numai cazul românilor. Vechiul nostru proverb, potri­vit căruia „Nimeni nu-i profet în ţara lui", se aplică şi altor ţări ale Europei, care, aflându-se - cum spune cronicarul - „în calea răutăţilor", n-au putut oferi fiilor lor cele mai bune condiţii de afirmare. Dar să ne în­toarcem la români, care au dat literaturii, artelor şi ştiinţei universale nume­roase nume de referinţă. Că unii dintre conaţionalii noştri reu­şesc atât de bine în străinătate, dar nu aşa de bine, poate, şi în patria mamă este, fireşte, un ade­văr, aşa cum este un adevăr şi re­ver­sul: destui dintre com­pa­trioţii noştri care au excelat în ţară s-au pierdut, odată ajunşi în străinătate. Să ne ocupăm, totuşi, de românii care au reuşit. Avem de-a face, aici, cu o pleiadă de nume ilustre, de la Brâncuşi la George Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Cioran, de la Tristan Tzara la B. Fundoianu, Ilarie Voronca şi Vintilă Horia, de la vagabondul de geniu Panait Istrati la Paul Celan şi Virgil Gheorghiu, de la Anna de Noailles la Elena Văcărescu şi Elvira Popescu, de la Ştefan Hajdu la George Astaloş, de la filosoful Ştefan Lupaşcu la matema­ti­cianul şi scrii­to­rul Matila C. Ghika, de la George Constanti­nescu, in­ven­tatorul sonici­tăţii, la Traian Vuia şi Henri Coan­dă... şi lista este departe de a se epuiza. Ce i-a determinat pe cei numiţi mai înainte, ca şi pe atâţia alţii, să apuce calea străi­nă­tăţii? Reamintesc cuvintele cronicarului: noi, românii, am fost, de când ne ştim, „în calea răutăţilor", înce­­pând cu năvălirile barba­rilor, în calea unui complex de împrejurări istorice care ne-au frânat, cum bine se ştie, dez­vol­tarea. Că, graţie nouă, ro­mâ­nilor, care am făcut din piep­turile noastre un scut îm­potriva urgiilor, ţările Apusului şi-au putut clădi în linişte civilizaţia, este un fapt care nu trebuie ignorat şi care con­sti­tuie obolul nos­tru major la constituirea respectivei civi­li­zaţii. În cărţile mele am adus nenumărate argumente.

Dar, să revin la românii care s-au afirmat în străi­nă­tate. Oa­me­nii de ştiinţă în cauză au preferat Occiden­tul in­dus­tria­lizat şi tehnicizat pentru că le oferea con­diţii pe care acasă nu le aveau. În ce-i priveşte pe scrii­tori şi pe artişti, şi ei, fireşte, au căutat nişte con­diţii pe care România epocii nu le oferea. Brâncuşi a părăsit Ro­mânia la vârsta de 18 ani, ca să înveţe sculp­tura cu Rodin. Româ­nia nu avea, pe vremea aceea, un Rodin, aşa cum, mai târziu, nu avea un Matisse, cu care să se confrunte şi să dialogheze Theodor Pallady. Mircea Eliade, ca şi mulţi alţii, s-a statornicit în Occi­dent fiindcă, dacă ar fi rămas în ţară, ar fi devenit, prin tre­cu­tul său politic, o victimă a co­muniştilor. Mai tre­buie reţinute, aici, două aspecte. Pri­mul: că şi un Eliade, ca şi un Cioran, ca şi un George Enescu erau, când au pă­răsit România, nişte nume, consa­crarea do­bân­dind-o, în primul rând, în Ro­mânia, Parisul, Berlinul, Viena, Roma sau alte capitale luminate ale Occi­den­tului nefăcând decât să adauge nişte lauri în plus la coroana lor. În cazul oa­me­nilor de litere, al umaniş­tilor, în general, inter­vine un al doilea aspect al pro­ble­mei, anume vehiculul limbii. Limba ro­mână nu este o limbă universală, ca franceza sau ca engleza. Dacă ar fi fost, cred că Emi­nescu ar figura astăzi, în conştiinţa lumii, cel puţin ală­turi de Baude­laire sau Goethe. Astfel că, rămânând în Româ­nia, cei citaţi mai sus n-ar fi izbutit, cu vehiculul lim­bii materne, să ajun­gă la pis­cu­rile cele mai înalte ale consacrării. Dar, sim­plul fapt de a te muta în Occident nu-ţi aduce, au­to­mat, con­sacrarea. Cei ce-şi pierd, în străinătate, limba de-acasă înce­tează, practic, de a mai fi români. Patria unui popor este, în primul rând, limba lui, căci, aşa cum s-a spus, „noi, ro­mânii, locuim în limba română", adevăr vala­bil pentru oricare altă naţiune. Să nu se uite că Mircea Eliade şi-a scris opera literară, în între­gime, în limba română, chiar dacă pendula între Chicago şi Paris. Cei care pierd legătura vie cu ţara, cu limba şi cu cul­tura devin, în cele mai multe cazuri, autorii unor con­struc­ţii pe nisip, ridicate pe un sol sterp, nicidecum unul fertil. Limba română nu se poate păstra şi nu poate evolua decât în ţara ei de baştină, România. Iar cei care-şi pierd limba îşi pierd, aş zice, şi sufletul, în­locuindu-l cu altul de împrumut. La fel, cei care pierd contactul cu cultura română, cultă şi populară, cu izvorul de inspiraţie al ţărânei ce i-a iscat. Brân­cuşi, ale cărui izvoare de artă mulţi le-au plasat în teritorii străine, s-a reven­dicat întotdeauna pământului româ­nesc. Singur a spus-o: „Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători pământului care ne-a dat tot".