După cum o prezintă chiar mentorul ei, istoricul Jipa Rotaru, Zoe Bratu este absolventă de studii juridice, licenţiată în ştiinţe politice, sociologie şi relaţii internaţionale şi masterand în politici comunitare şi intervenţii sociale. Ea şi-a propus, într-un studiu surprinzător - publicat sub titlul „Relaţiile româno-germane în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Abordarea prin prisma paradigmei constructiviste" - să demonstreze că România şi Ion Antonescu „nu s-au situat niciodată în postura de satelit şi vasal al Germaniei." Iată temeiul unui dialog exhaustiv, cu argumente inedite. Ceea ce dă un anumit sens anarhiei

Col. (r) Ion Petrescu: De unde până unde apetitul dumneavoastră pentru o „abordare prin prisma paradigmei constructiviste", a relaţiilor româno- germane în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial?

Prof. Zoe Bratu: Paradigma constructivistă este pentru mine cea mai interesantă manieră de analiză a unei perioade de timp, din istorie. Faptul că această paradigmă nu are încă definite nişte metode clare de cercetare concretă, o face mult mai atractivă, pentru cercetătorii în domeniu. Conceptul s-a născut după o necesară critică adresată teoriei dominante în sfera relaţiilor internaţionale, şi anume neorealismul; având ca teză fundamentală articolul publicat de Alexander Wendt, în revista International Organization în primăvara anului 1992, intitulat: „Anarchy is What States Make of It" (Anarhia este ceea ce o fac statele să fie). Wendt a optat pentru analiza conceptului de relaţii internaţionale prin prisma raporturilor dintre actorii politici decizionali. Actorii politici relevanţi, în paradigma constructivistă, sunt persoanele decidente. Iar analiza trebuie să pornească de la relaţiile personale şi profesionale ce s-au construit în momentul istoric analizat. Ideea acestei cercetări aparţine prof. univ. dr. Leonida Moise, la acea vreme decanul Facultăţii de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, din cadrul Universităţii Hyperion, Bucureşti, unul dintre maeştrii mei alături de prof.univ.dr. Jipa Rotaru.

Am ales acest subiect şi deoarece am realizat că este necesară înţelegerea faptului că structura relaţiilor umane dintre indivizi, state, grupuri, este şi efectul ideilor în baza cărora aceştia comunică. Chiar Wendt afirmă: „ceea ce dă un anumit sens anarhiei sunt oamenii şi modul cum aceştia interacţionează". De pildă, cât de interesant era rezultatul cercetării ştiinţifice, prin această abordare constructivistă, a relaţiilor dintre doi conducători ai vremii - Mareşalul Ion Antonescu şi Hitler- şi modul în care acestea au influenţat relaţiile politice, economice şi militare bilaterale. Faptul că am încercat o altfel de abordare, bazată strict pe documentele oficiale, oferă o nouă perspectivă în cercetarea aspectelor controversate ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Adevărul istoric, imparţial

I.P.: Cât a contat, în economia demersului dvs. ştiinţific, îndrumarea mentorului, cunoscutul istoric Jipa Rotaru?

Z.B.: Trebuie să profit de întrebare şi să aduc în faţa cititorilor, portretul unui mare patriot şi al unui mare Om, care este istoricul Jipa Rotaru. Faptul că am avut şansa de a lucra sub îndrumarea directă a domniei sale, pentru formarea mea ca şi cercetător a însemnat cel mai important moment cu care viaţa mea profesională a fost binecuvântată. Sub atenta observaţie a domnului profesor, în reconstituirea unui eveniment trecut nimic nu se negociază, nimic nu se interpretează aleatoriu, nimic nu se scoate, nimic nu se adaugă. Se aduce la lumină doar „adevărul istoric, imparţial" aşa cum îi place domnului profesor să spună. Dânsului îi datorez faptul că am reuşit să finalizez cercetarea şi că acest studiu a văzut lumina tiparului. Pe coperta patru a cărţii veţi vedea că domnul profesor a făcut o trimitere la cuvintele Apostolului Pavel: „Nu poţi lupta împotriva Adevărului, ci numai împreună cu el!". Practic m-a învăţat un lucru fundamental pentru viitoarele mele lucrări şi anume faptul că privind lucrurile cu mare luciditate, vom vedea realităţile unui timp dat. Dar privite prin prisma credinţei vom reuşi să vedem şi Adevărul. Pentru această piatră de temelie doresc să-i mulţumesc public. Nădăjduiesc să nu-l dezamăgesc niciodată.

Personalitatea Conducătorului Statului

I.P.: Ce aduce nou cercetarea pe care aţi făcut-o în privinţa intereselor politico-militare şi economice ale Germaniei în România?

Z.B.: Perioada 1939-1945 a constituit o etapă crucială în istoria României. Fiind una foarte complexă am analizat-o prin intermediul a mai mulţi factori. Astfel, politica de presiune dusă de Germania, în scopul atragerii în sfera sa de influenţă a României, nu poate fi separată de înţelegerea principiului care a stat la baza politicii externe al celui de-Al Treilea Reich, aşa cum este enunţată de Hitler în „Main Kampf". Am încercat să ofer o altă viziune asupra evenimentelor din acea perioadă. România a intrat în tabăra Axei când era evident că acest lucru era singura sa protecţie împotriva unei noi ofensive sovietice. Deşi ţara noastră pierduse teritorii pe seama Axei Roma-Berlin-Tokio devenise clar că numai cu sprijinul acesteia împotriva Uniunii Sovietice putea să spere la restabilirea integrităţii sale teritoriale.

Dacă, începând cu 22 iunie 1941, România a dus propriul său război eliberator, paralel cu aliatul său, după atingerea Nistrului şi înaintarea în interiorul teritoriului rus, România a participat la acţiuni militare alături de Germania, fără a fi statuat printr-un document juridic prealabil această cooperare militară. Aşa, relaţiile militare româno-germane au îmbrăcat o formă aparentă de alianţă. O cotitură importantă în cadrul relaţiilor dintre cei doi aliaţi o constituie declanşarea contraofensivei sovietice începând cu anul cu 1943 şi ca o consecinţă, cererile crescânde ale Germaniei de noi trupe române, petrol şi alte materii prime necesare susţinerii Frontului de Est.

Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe mareşalul Antonescu că războiul este pierdut şi sunt necesare tratative cu Aliaţii în scopul salvării ţării. El urmărea să împiedice transformarea teritoriului naţional într-un teatru de operaţiuni militare şi prezentarea, la masa tratativelor postbepostbelice, în postura unui stat învins, incapabil de a se salva. Metoda de abordare constructivistă aduce ca substanţă personalitatea mareşalului Ion Antonescu în relaţiile politice, militare şi economice cu Germania. Personalitatea Conducătorului Statului s-a impus în faţa Führerului constituind un atuu cu semnificaţii aparte pentru respectarea, de către acesta, a intereselor româneşti în cadrul coaliţiei politico-militare româno-germane. Acesta reprezintă un element fundamental al constructivismului în politica relaţiilor internaţionale. Faptul că la toate întâlnirile dintre cei doi conducători, Antonescu a încercat şi în parte a şi reuşit să susţină interesele României, deşi în faţa lui Hitler era foarte greu să-ţi impui punctul de vedere, demonstrează că abordarea constructivistă devine interesantă. Prin această analiză descoperim felul în care era perceput Antonescu de către omologul său german, ca un lider loial, dar care a ştiut să negocieze astfel încât să susţină interesele României, până la capăt.

Linie de demarcaţie - Nistrul

I.P.: Putea evita România pierderea Basarabiei şi Bucovinei?

Z.B.: Dimitrie Cantemir scria că „Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul autentic al civilizaţiei româneşti. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent şi viitor." Iar filozoful francez Raymon Aron, susţinea că „statul este reprezentat în istorie de diplomaţi şi militari". România nu ar fi pierdut Basarabia şi Bucovina, dacă diplomatul Nicolae Titulescu ar fi avut susţinerea politică internă a clasei politice române din acea vreme, şi dacă între cei doi actori politici ai acelei vremi, în speţă Titulescu, din partea României şi a comisarului poporului pentru afacerile străine Maksim M. Litvinov, din partea Uniunii Sovietice, ar fi existat o relaţie mai bună, conform paradigmei constructiviste. Negocierile duse de Titulescu în 1935, pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutual româno-sovietic s-au încheiat cu un eşec. Obiectivele fundamentale urmărite de Nicolae Titulescu erau recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Basarabiei, în cazul în care U.R.S.S. ar fi sprijinit România, dacă aceasta ar fi fost atacată. La acea vreme, Berlinul, adversar al Moscovei şi în căutarea construirii sferelor de influenţă în Europa de Est, nu avea cum să admită astfel de apropieri. Negocierile dintre cei doi au avut ca rezultat faptul că în textul viitorului tratat româno-sovietic s-a admis ca linie de demarcaţie Nistrul. Ulterior, pe planul relaţiilor internaţionale, ştim ce s-a întâmplat cu Polonia. La toate acestea trebuie să adăugăm şi faptul că Marea Britanie se va angaja să garanteze independenţa, dar nu şi frontierele României.

Aşa s-a ajuns la pierderea Basarabiei şi Bucovinei de către România, contextul relaţiilor internaţionale de la acea vreme fiind unul extrem de încordat, Marile Puteri renunţând la politica de conciliere.România ar fi putut avea soarta Cehoslovaciei şi chiar a Poloniei, dacă o diplomaţie pragmatică nu ar fi concretizat o apropiere faţă de Germania şi Axă, salvând astfel statalitatea, nu şi frontierele istorice.
Refuzul lui Ion Antonescu

I.P.: A fost România un satelit al Germaniei naziste, în ultima conflagraţie mondială?

Z.B.: Nu! România şi Ion Antonescu nu s-au situat niciodată în postura de satelit şi vasal al Germaniei naziste. Considerentele politice, pe lângă cele de ordin militar, au fost hotărâtoare pentru continuarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Ion Antonescu ştia că U.R.S.S. avea de apărat, pe lângă un regim politic totalitar, proaspăt instituit, interese acaparatoare teritoriale specifice imperialismului rusesc, spre centrul Europei. În consecinţă, prin extinderea acţiunilor militare alături de Axă, dincolo de Nistru, acesta intenţiona să refacă hotarele României, aşa cum erau în 1939, principalul lui scop fiind anularea „arbitrajului" de la Viena din 30 august 1940. Antonescu i-a adus la cunoştinţă lui Hitler că obiectivele acţiunilor politice ale României „se găsesc atât la est, cât şi la vest". Formula folosită era diplomatică, deoarece se cerea revizuirea sentinţei pe care Hitler o impusese la Viena în 1940. Faptul că România nu a fost un satelit al Germaniei este întărit de refuzul lui Antonescu de a da curs cererii, din octombrie 1943, a lui Hitler, de a suplimenta contribuţia României la război prin noi trupe, datorită înrăutăţirii situaţiei Grupului de Armate Sud. Alt argument este cel al abandonării planului de ocupare a României, cunoscut sub denumirea de cod „Margareta II", abandon survenit după întâlnirea din 28 februarie 1944, la Klessheinn dintre Antonescu şi Hitler.

Ar mai fi de reţinut faptul că deşi Hitler credea că îşi va netezi drumul spre monopolizarea punctelor strategice ale economiei româneşti, a realizat că s-a înşelat. Nu a luat în calcul loialitatea faţă de ţară a Conducătorului Statului, mareşalul Ion Antonescu, omiţând calificarea superioară a militarului bănuitor faţă de aşa zişii aliaţi.

Tentată să ridice o nouă mănuşă profesională...

I.P.: Dacă vi s-ar cere să scrieţi un volum intitulat „Relaţiile româno-germane în perioada postdecembristă, 1989-2012", ce idei prioritare ar conţine „Cuvântul înainte" - scris de dumneavoastră?

Z.B.: Analiza perioadei respective ar trebui realizată pe mai multe paliere şi din perspectiva fiecărei administraţii prezidenţiale, ce s-a succedat la Palatul Cotroceni, din 1989 şi până în prezent. Până în vara anului 2012, caracteristica unanimă a tuturor administraţiilor a fost orientarea, mai mult sau mai puţin vizibilă, către Germania - actor politic decizional major în cadrul Uniunii Europene. Relaţiile dintre cele două state au cunoscut o dezvoltare fără precedent pe palierele politice, economice şi militare - via U.E. şi N.A.T.O.. Germania a sprijinit aderarea României la Uniunea Europeană şi la Alianţa Nord-Atlantică.

Analiza va include şi raporturile dintre factorii decidenţi, culminând cu excelenta relaţie de colaborare a actualului preşedinte al României cu Cancelarul Germaniei, Angela Merkel. Nu aş omite investiţiile oamenilor de afaceri germani, pe teritoriul românesc, şi aş acorda un capitol manierei în care doamna Merkel a apărat, alături de alţi lideri europeni, necesitatea respectării statului de drept în România. Ultima dumneavoastră întrebare este aidoma unei mănuşi profesionale, pe care mi-aţi aruncat-o cu tâlc, eu fiind tentată să o ridic, pentru a realiza un alt studiu, cu utlizarea paradigmei constructiviste.

I.P.: Mulţumesc frumos pentru lămuririle oferite, bazate pe convingeri clare, semne ale unei viziuni ce merită a fi cunoscută prin atenta lectură a celor aproape patru sute de pagini ale cărţii dumneavoastră. Un tom de rememorare lucidă a unor ani şi azi anatemizaţi de cei săraci cu duhul. Bine ar fi să scrieţi şi cartea despre anii 1989-2012. Care, de la 1 ianuarie 2013, devin 100% istorie, mai mult sau mai puţin (re)cunoscută.