După ce Mărţişorul a umplut inimile tuturor surorilor, soţiilor sau fiicelor noastre cu bucuria primăverii - aşa cum este ea, încă plină de zăpada ce-a lipsit de Crăciun - vă oferim spre lectură un altfel de „mărţişor". Unul plin de tristeţe, dar, din nefericire, crud şi adevărat. O mărturisire a unui tânăr, a unei întregi generaţii, un „mărţişor" al tuturor copiilor „orfani" de părinţii goniţi din ţară prin iluzia „fericirii". „Tagma jefuitorilor" căţărată la pupitrele de comandă după 1989 a alungat milioane de români obligându-i să fie slugi în ţările altora. Forţaţi de sărăcie, milioane de români au luat calea strainătăţii, iar copiii lor rămaşi acasă au o singură dorinţă: să-şi revadă cat mai repede părinţii.

Te rugăm, „Să nu plângi, Maică Românie!", iar Măria Ta, Popor Român, trezeşte-te şi nu uita că: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia./ Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las' Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija Sfinților/ În samă părinților,/ Clopotele să le tragă/ Ziua 'ntreagă, noaptea 'ntreagă,/ Doar s-a 'ndura Dumnezeu/ Că să-ți mântui Neamul tău!/ Tu te 'nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând/. De-i sună din corn odată,/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i sună de două ori/ Îți vin codri 'n ajutor,/ De-i sună a treia oară/ Toți dușmanii or să piară/ Din hotăra în hotăra,/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzuratorile!". (Mihai Eminescu, Doina). Redacţia ART-EMIS

Mamă, ai făcut destui bani ca să-mi cumperi o altă copilărie? Una în care să am şi părinţi?

Când aveam patru ani, tu şi tata aţi hotărât că e mai bine să plecaţi din ţară pentru a câştiga mai mulţi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-aş dori mai mult: bani, sau pe mama şi poe tata lângă mine? Ştiu că eram prea mic, totuşi, cred că deşi aveam doar câţiva anişori, ştiam ce valorează mai mult pe lumea asta. În prima zi de şcoală, când aveam şase ani, pe mine m-a însoţit bunica şi tu mi-ai fost alături două minute... la telefon. Două săptămâni s-a rugat doamna de mine să nu mai plâng şi să accept să mă joc cu colegii mei. Venea în pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuţă şi încerca să mă mişte din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un târziu mi-am făcut curaj şi i-am spus de ce nu ies.
- Mi-a spus mami să fiu cuminte la şcoală şi să nu vă supăr, că altfel nu se mai întoarce.
Mi-a zâmbit, apoi m-a luat în braţe, spunându-mi că ai glumit. I-am spus că eu nu ştiu când glumeşti, că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit. Ba chiar i-au dat lacrimile şi atunci m-am speriat tare că am supărat-o şi pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine.
Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cât de buni au fost oamenii cu mine. Când ceilalţi copii se certau, discuţiile se terminau cu „Te spun lui tata!". M-am întrebat mereu: eu ce aş fi putut spune? Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost milă de mine şi m-au protejat. Mario, colegul meu, mi-a zis că dacă vreu, o roagă pe mama lui să fie şi mama mea, ca să nu mai plâng.

Prin clasa a patra, deja mă obişnuisem că eu am nişte părinţi virtuali. Da, ştiam ce-i aia „virtual", pentru că din banii voştri făcuţi departe de mine aveam şi computer, şi tabletă, şi telefon. Ştiam să le folosesc ca să vorbesc cu voi. Trebuia să facem felicitare pentru mama de 8 Martie şi Doamna mi-a spus că am pus florile urât şi că ar trebui să fac alta. M-am trezit spunându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar în poză şi nu te prinzi. Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze... Tu erai o poză, mamă.

Aveam 9 ani când v-am revăzut. Aţi venit după ce v-aţi luat cetăţenia. Îmi amintesc că m-ai întrebat de ce nu te iau în braţe, şi tăceam. Ai spus că sunt cam timid şi că ţi-a fost dor de mine şi te aşteptai la o primire mai călduroasă. Nu ştiai nici tu şi nu realizasem nici eu, încă. Nu eram timid, ci pur şi simplu nu eram obişnuit să îmbrăţişez străini.

Au fost nopţi în care am visat urât şi tot ce doream era să te iau în braţe ca să nu-mi mai fie frică. Erau zile în care luam note mari şi ştiam că merit să fiu luat în braţe. Au fost atâtea momente în care aş fi dat orice ca să te pot îmbrăţişa, dar cu timpul m-am obişnuit cu ideea că îmbrăţişările nu sunt pentru mine.

Am crescut, şi, la 18 ani mi-aţi luat maşină şi apartament, spnându-mi, mândri, că pentru asta v-aţi sacrificat. Deşi am vârsta la care cei mai mulţi băieţi au o iubită, să ştii că eu sunt singur. Sunt un „sălbatic" care nu ştie cum se îmbrăţişează o femeie... Stau singur şi fug de iubire, de teamă să nu mă obişnuiesc cu ea, ca în copilărie, şi apoi să mi-o fure vreo sumă de bani...

Am 19 ani acum, şi m-am gândit să-ţi spun că m-am mutat cu chirie, din banii mei, şi merg cu metroul. Nu vreau să folosesc obiectele care mi-au furat dreptul la o familie. La 19 ani, ca şi la 4 ani, consider că banii nu vor umple niciodată golul din sufletul meu.
Mamă, nu există nicio sumă care să te poată înlocui... din păcate[1].

--------------------------------------------------
[1] Textul a apărut în revista românilor bucovineni din Ucraina, „Monitorul de Hliboca", la 1 martie 2018 http://euromedia-ucraina.blogspot.ro/2018/02/revista-presei-nord-bucovinene-de-limba_28.html