După 1990, limba română s-a îmbogățit cu un nou cuvînt: „Parandărăt"! Este un termen apărut în argoul parlamentarilor și al clasei politice, în general. Se pare că ar veni din vocabularul barbugiilor. Ca termen recent inventat, mi se pare inspirat, dovedind încă o dată geniul limbii române! Dar și geniul celor care au inventat nu cuvîntul, ci stratagema! În ce constă parandărătul? Să zicem că se întoarce în România un fost rege cu moștenitorii săi. Și aceștia se prezintă la oficialii republicii și le cer niscaiva retrocedări de posesii, castelul Bran sau castelul Peleș, să zicem. La prima discuție, republicanii resping cu indignare cererea de restitutio. Atitudine care face o bună impresie la public, la electorat. La a doua discuție, o lasă ceva mai moale și în final reprezentanții republicii recunosc dreptul la restituire. Ba chiar ajung și la semne pe sub masa tratativelor. Drept care, după ce publicul protestează la ideea ca Peleșul să nu mai fie proprietatea statului român, a „poporului", guvernanții găsesc soluția prin care să împace și capra, și varza: retrocedează Peleșul, cu obligația ca noii proprietari să-l vîndă înapoi statului! Noii proprietari sunt întrebați cu cât vor să vîndă Peleșul?
- Cu zece milioane, vor fi zis negociatorii majestății sale! La care reprezentanții statului român obiectează:
- Nu-i prea puțin?!... Noi ne-am gândit să vă oferim 30 de milioane!
Se face târgul, iar din aceste 30 de milioane majestatea sa dă îndărăt 15 milioane!...

Acesta este vestitul parandărăt! Casa regală primește chiar mai mult decât a cerut, dar dă și 15 milioane la partidele și șefii de partid care guvernează la data tranzacției. Iar cum tranzacția s-a discutat cu două guverne, unul de stânga, altul de dreapta, parandărătul se împarte frățește, la toată clasa politică de fapt! La tot eșichierul politic din Parlament! Sau, alt exemplu: dai în judecată statul, care este proprietar al unor imobile prețioase, precum fostul sediu al Muzeului Literaturii Române sau Casa Monteoru, fost sediu al Uniunii Scriitorilor. Petentul vine cu martori mincinoși, cu acte false etc. Iar adversarul petentului, adică statul și Uniunea Scriitorilor, ca proprietari și beneficiari, nu se prezintă la proces să ceară expertiza actelor, a martorilor etc. Deși au o armată de consilieri juridici, aceștia nu sunt trimiși la proces să facă opoziție la escrocherie. Să o dea de gol!... De ce? Pentru că cineva la Ministerul Finanțelor, de ce nu și la conducerea Uniunii Scriitorilor, a făcut parandărăt cu reclamanții! Adică a primit de la aceștia tainul cuvenit și convenit ca statul să fie inactiv pe durata procesului!

În ce privește ultimele două exemple, discutate printre scriitori la o bere, numele cel mai pomenit este al domnului Varujan Vozganian, persoana cea mai informată în materie de stare financiară a Uniunii Scriitorilor. Cu vechime penală, cu tot ce trebuie ca să aibă de unde da detaliile necesare! Problema este să se găsească cine să-i ceară aceste explicații! Eu m-aș autosesiza, dar nu mă cheamă D.N.A., ci numai Ion Coja. PS. Se pare că tot de parandărăt este vorba și în povestea cu Cumințenia Pământului!